Seara în care Thomas a cântat la pian pentru ea, şi numai pentru ea, crease o atmosferă total plină de emoţii, părea că e sufletul lui care vorbeşte, notele păreau declaraţii de dragoste acordate cu căldură şi duioşie. Paula stătea în fotoliu, îl privea din profil. Mâinile lui, pe claviatură, păreau că au pana scriitorului cu care scria vorbe de dragoste, pe care apoi le punea pe note şi le împrăştia spre ea ca să o facă să înţeleagă că el vrea, dar nu e pregătit sau poate cânta pentru altcineva care-i lipsea, sau poate erau doar gândurile lui care voiau să se elibereze atunci şi nici măcar nu făcea caz că era şi ea acolo cu gândurile ei. După ce a terminat s-a întors spre ea şi a avertizat-o că, în viitor, va trebui să se pregătească să înveţe să cânte ceva pentru el şi că o va include în toate programele lui cotidiene. Iar era încurcată. Nu ştia ce să mai creadă. Se lăsa dusă şi mai ales voia să înţeleagă dacă nu glumeşte. Că are nevoie şi plăcere să fie împreună. Dar pare că partea materială iar condiţionează. Deşi avea şi ea casă, contul nu era aşa consistent ca al lui, motiv pentru care Paula a simţit cu timpul că se îndepărtează sau, mai exact, că nu se construise nimic. Ştia de la prietena lor comună că are un caracter foarte persuasiv, dar și că este foarte calculat.

Acum Paula era eliberată şi de ultima ei speranţă, se simţea bine, dar rămăsese cu un gust amar. Îi rămăsese doar să se bucure, când el o să înţeleagă că e prea târziu ca să-l primească în viaţa ei. Era mulţumită şi recunoscătoare pentru bucuriile pe care le-a trăit alături de el. Când privea fotografiile din timpul în care au fost împreună, deşi au dormit în camere separate, cu tot respectul, un zâmbet ca un mare semn de întrebare o însoţea...

Bucuria de a dansa cu el şi tot el era cel în culmea fericirii şi dirija aşa din senin un concert transmis de Orchestra Simfonică a orașului Philadelphia, sub bagheta dirijorului român Cristian Măcelaru, într-o vervă şi dăruire fantastică. Au fost momente care, pur şi simplu, au uimit-o şi o bucurase. Cum să uite seara pe care i-a dedicat-o numai ei în faţa pianului? Se încăpăţâna și lăsă în sufletul său totul, nu avea nimic mai bun care să o bucure, decât pe el, un el care nu știa că ea l-a luat cu ea. Nu pentru că  ar fi avut vreo speranță, nu pentru că el ar fi făcut vreo promisiune, nuuuu, numai pentru că ea, așa a făcut toată viața, a luat tot ce i-a plăcut fără să ceară, a luat pur și simplu. A luat dragostea de viață, amintirile prietenilor, a luat zâmbete și bucurii cu care a înnobilat sufletul ei de femeie, le ținea ca să o bucure atunci când nimeni nu-și va mai aminti de ea.

  Era surprinsă doar că se emoţiona de câte ori se uita la fotografii şi lacrimile îi apăreau de parcă voiau să se interpună între vis şi realitate. Iată cu ce s-a ales din toată povestea vieții ei, cu ce s-a întors din America. Cu câteva fotografii care au imortalizat niște momente alături de un el pe care ea nu va reuși nicicând să-l aibă. Era pe un piedestal mult prea sus decât ar fi putut ea să ajungă. Așa că, resemnată, a început să scrie mai departe, despre tot ce a simțit și trăit aproape o viață... Se întrebă după aproape zece luni dacă așa a fost sau mintea ei a inventat o poveste ca să supraviețuiască, singură?

 Da, a fost realitate. Îți mulțumesc Thomas!

(Fragment din romanul  „Paula, împlinire târzie”, editura Izvorul Cuvântului, capitolul 10, paginile 316-318.)

II

...Făceam ce făceam şi gândul zbura spre ea, femeia necunoscută. Abia aşteptam să se însereze să văd dacă mai vine. Şi aşa, după mai bine de o săptămână, tot dimineaţă, pe la cinci, cred, iar mă duc cu cafeaua la fereastra care devenise o obsesie, o obişnuinţă, o legătură între mine şi femeia necunoscută. Eram îngrijorată, pe zi ce  trece mă urmărea frica că ar  fi putut să i se fi întâmplat ceva rău. Dar chiar când mă pregăteam să duc ceaşca în bucătărie o văd, venea spre banca unde îi lăsasem de mâncare. Aprind luminile în toată casa ca să vadă că am văzut-o şi mă grăbesc în bucătărie să-i pregătesc ceaiul şi pachetul. Mă tot duceam la geam să vadă că am văzut-o şi să nu plece. Se aşezase pe bancă. Mi-am imaginat că e rece şi am luat şi o pătură groasă ca să se învelească. Cobor. Mă aştepta cuminte, când m-a văzut s-a ridicat în picioare. Am prins-o de mână ca să înţeleagă că nu trebuia să se ridice. Mâna ei bătrână ardea ca focul. A tras-o repede înapoi, apoi se aşeză pe bancă privindu-mă de parcă văzuse pe cineva pe care nu l-a mai văzut de mult. Două lacrimi, fine se scurg din ochii ei care nu mai aveau culoare, doar lacrimi.

-Aveţi temperatură, doamnă. Veniţi cu mine. Mă priveşte uimită. Îi întind mâna ca să o ajut să se ridice de pe bancă. O priveşte atent, apoi o pune pe a ei uscată şi bătrână în mâna mea. Se ridică cu greu, o ajut să treacă strada, o prinsesem de braţ. La fiecare scară se uita de parcă ar cunoaşte locul. Deschid ușa, luminile rămase aprinse dădeau  senzaţia de castel luminat pentru un eveniment special. Se opreşte în prag să-şi scoată pantofii. Observ că erau pantofii de la mine. Scoate şalul mare şi negru împletit şi rămâne îmbrăcată cu hainele de la mine. Mă cuprinde o stare de fericire. Mă uit uimită la ea, îi veneau perfect, părea că avem aceeaşi talie. Se vede că fusese o femeie frumoasă, de clasă. Nu pierduse din ţinuta ei demnă chiar dacă pierduse pe drumul vieţii altceva, poziţia ei socială, poate familia, poate copii sau pe cei pe care-i iubise toată viaţa şi acum rătăcea de una singură în căutarea celor ce nu mai erau. Mă aşez în faţa ei fără să spun nimic.

O invit la masă şi-i pun ceaşca cu ceai în faţă în timp ce iau o farfurie pe care să-i pun gustările. Ochii ei mă urmăreau peste tot, avea o privire blajină, pierdută, căuta ceva poate printre gânduri, cine ştie pe cine, mă întrebam. Mă aşez în faţa ei fără să spun nimic. Văd că nu o deranjează, ba mai mult, îi face plăcere. Pun mâna pe masă ca să mă sprijin, să mă ridic, voiam să caut nişte paracetamol, să-i dau ceva ca să o ajut. Ea îmi face semn să rămân de parcă dacă aş fi plecat, ea nu m-ar mai fi găsit. Îngrijorată, mă priveşte rugător. Îmi pun coatele pe masă şi împreunez mâinile ca la rugăciune. Părea o sfântă. Mă gândeam dacă nu cumva era aşa şi că Dumnezeu mă punea la încercare sau poate voia să vadă ce a mai rămas bun în mine după ce am gustat din plăcerile vieţii, fără să ştiu că totul se plăteşte. Că trebuie să fiu şi când o să-mi ia ce mi-a dat şi asta pentru că aşa sunt regulile, nu putem fi fericiţi la maxim toată viaţa, ca să nu ne pierdem minţile de atâta bine. Şi aşa, când nu mai putem de bine, hop, ne mai dă câte o lecţie ca să ne trezim şi să o luăm de la capăt, să ştim că viaţa e o luptă. Şi acum oare ce trebuie eu să înţeleg, ce trebuie să fac? Închid ochii, şi mă rog. Doamne, luminează-mi mintea şi ajută-mă să ştiu ce să fac. Aşteptam un semn de la el. Simt o mângâiere în creştetul capului. Mă înfricoşez, credeam că e chiar mâna Domnului. Deschid ochii încet, era ea, doamna trimisă în misiune, la mine în casă, în viaţa mea. Stătea lângă mine şi mă mângâia pe păr, ridic ochii şi râuri de lacrimi încep să-mi curgă pe obraz, așa dimineaţă cu ea lângă mine, cu care nu ştiam ce să fac. Mi le şterge cu mâna aspră şi uscată, îmi ia faţa în mâinile ei şi-mi spune:

-Nu mai plânge draga mami.

Mă întorc spre ea şi o privesc uimită.

-Cine eşti?

-Sunt eu Chiara, mama ta.

Mă înmoi şi cad peste femeia necunoscută care se chinuia cu mine din răsputeri să mă ţină. Mă trezesc cu capul în poala ei. Se aşezase pe covor şi mă ţinea în braţele ei ca Maica Domnului pe Isus. Mă mângâia, nu mai simţeam că mâna ei e aspră, simţeam că pe unde trece, mă înfioară, părea că mă mângâie pe sub piele şi apoi iese şi o mângâie pe dinafară, părea că-mi mângâie sufletul şi mintea, spăla cu lacrimile ei locurile de parcă eram murdară de păcate sau de durere, sau de singurătate. Nu pot să mă mişc, și nici nu voiam, stăteam în braţele ei care voiau să-mi dea toate îmbrăţişările pe care nu  a putut să mi le  dea, nu ştiam de ce, dar nu-mi păsa. Începusem să simt că prind rădăcini, lacrimile ei iar se scurgeau peste mine, fiinţa căreia îi dăduse viaţă şi a pierdut-o pe drumurile vieţii. Cine ştie de ce. Dar nu mai are importanţă. Poate că aşa a vrut Dumnezeu. Mă bucur că sunt a cuiva, a cuiva care nu a fost cu mine când am avut nevoie. Nu am avut cui să spun sau să cer ajutor şi mângâiere. Aşa cum nici ea nu a avut. Încep să respir, o privesc de acolo, din poala care nu mai era goală, mă avea pe mine şi cine ştie pe câţi îi mai caută. Ea ridică ochii spre tavan, nu se mişcă, nu se mai satură să lase să iasă amarul din fundul şi străfundul sufletului ei. Mă ridic, părea că sunt de plumb, mă întorc, mă aşez în genunchi în faţa ei şi o îmbrăţişez, se aud doar suspinele şi vaietele noastre de bucurie, de mirare şi uimire că Dumnezeu s-a îndurat de noi...

( Fragment din romanul „Vanda, între dorință și rațiune”, editura Izvorul Cuvântului, capitolul 8, paginile 194-196.)

III

    Este o zi mohorâtă, la fel ca cea în care murise Bazil. Stau cu ochii ațintiți asupra fotografiei așezate pe capacul de marmoră ce acoperă sicriul în care fusese așezat pentru ultimul său drum spre lumea celor ce ar trebui să găsească odihna veșnică. Am aprins o lumânare grosă lângă fotografia care în bătaia luminii părea că prinde viață. Nu plâng, dar ochii sunt scăldați în lacrimi. Cine știe de ce nu curg. Citesc a nu știu a câta oară ce scrie sub fotografia lui.

N-am vrut să plec de lângă voi,/Să trec în neființă,/Eu m-aș întoarce înapoi,/Dar nu e cu putință.

     Mi se pare absurd cu adevărat, recitesc și nu-mi amintesc cine a ales acest epitaf pentru el. Absurdul, citisem în niște poeme filosofice, câteva definiții care explică sensul vieții, și despre absurd, cum spunea autorul  Absurdul Creației este lumina născută pentru a muri. Dar despre adevăr spune că este Zăpada topită a cunoașterii din care răsare iluzia luminii.

    Viața o definise ca fiind naufragiul timpului pe țărmul morții.

      Îngenunchez acolo unde nu mai erau decât niște oase, a unui soț care-mi dăduse ce a avut mai de preț, averea, la șfârșit de viață. 

      Pun capul pe placa rece de marmoră, ca și cripta, fără viață, doar cu suflete ce au lăsat în urma lor persoane pe care le-au iubit. Dar, și răutate pentru că au plecat înaintea altora, asta este răutatea, dimensiunea de bază a umanului, în numele iubirii sau a facerii de bine.

     - Ne-am întâlnit atunci când stelele destinelor noastre plângeau Bazil. Eu o trișoare și tu un om dornic să mai dai ce ai mai bun, dragostea ta veștejită, inutilă. Atât aveai. Cu mine au început să crească noi speranțe de viață. Eu asta voiam să te fac să înțelegi că am reușit să te văd altfel decât într-un corp obosit, vestejit cum erai înainte. Am desfăcut brațele, goală în fața ta ca să-ți dau viață. Știam că nu mai aveai cum să te mai bucuri de mine. Dădeam și eu ce aveam. Ai înțeles de la început că eu sunt doar o ultimă ispită. Ai avut curajul să vrei, asta am apreciat la tine dragul meu Bazil. Poate că destinele noastre râdeu când ne-au pus față-n față. Cădeau ploile deșertăciunii peste noi, nu ne feream, știam că ne vor întări ca să ne pregătim pentru despărțire. Ne-a arătat că nesfârșirea străinilor din noi nu a reușit să distrugă destinul nemuririi în care am fi putut să ne ascundem iluzia fericirii, de frica despărțirii, dar mai ales de noi, atunci când nu aveam cum să oferim sărutul sincer, eram amândoi actori, cu lacrimile suferinței care nu se vedeau. Le adunam pentru a ne spăla după moarte.

     Mă ridic, las câteva bancnote lângă fotografia lui pentru preotul cu care vorbisem să-i facă o slujbă de împăcarea sufletului cu despărțirea de mine, de lumea mea, să se liniștească. Ies, vreamea mohorâtă mă înmuiase fizic, pășesc nehotărâtă, parcă cu părere de rău că nu stau la slujbă, dar nu mai avea sens. Eu i-am spus direct ce aveam de spus. Acum e datoria preotului să-l tâmâieze și să-l asigure că poate să fie liniștit acolo.

    Mă simt eliberată, trebuia să o fac mai de demult dar nu m-am gândit niciodată că va trebui să mai am întâlniri nocturne cu el, un soț mort de 6 ani.

    A fost ultimul popas la Bazil în mijlocul unei lumi reci și indiferente...

(Fragment din romanul „Bianca, printre castele de nisip”, editura Izvorul Cuvântului, capitolul 11, paginile 323-325.)