Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!


Somnul cu fierăstraie-n el

Somnul cu fierăstraie-n el
taie capetele cailor
şi caii aleargă nechezând cu sănge,
ca nişte mese roşii, fugite pe străzi,
de la cina cea de taină.

Şi caii aleargă, în aburii roşii
clătinând umbre. În şei, fantome.
Frunze se lipesc de gâturile lor
sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele,
cum se prăbuşeşte umbra copacului în fântâni.

Aduceţi găleţi, aduceti căni mari de sticlă,
aduceţi căni şi pahare.
Aduceţi căştile vechi rămase din război,
aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi,
sau în loc de braţ au un loc liber,
care poate fi umplut.

Peste tot sânge de cal decapitat
curge în voie, şi
eu cel care-am vãzut primul
acestea
vă vestesc că am băut din el ...



Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...


Geneza poemului

Se zgâlţâie învelişul, se modifică-ntruna,
râde şi plânge în acelaşi timp,
întipăreşte cerul şi mai jos, copacii,
se lasă privit până când el însuşi
devine privire,
se preface mort numai ca să-şi poată da duhul
în linişte, deasupra lui, păsările lovite
şi sufletele bătrâne, sortite pieirii.
Se face elice, rotindu-se înnebunitor,
îndepărtând spre propriile lui margini
tot ce-i mai neînvins în el, mai tare,
mai solemn,
sau, transparent, se lasă străbătut,
adâncit în străfunduri miraculoase,
prin care frumoase cuvinte,
ca nişte peşti de platină,
dau elegant din coadă.
Oho, dar deodată totul dispare;
rămâne numai papirusul, hârtia, piatra,
soldatul execută ordinul sergentului,
rigida mână ascultă de rigidul suflet.


 

 
 
 
 
Nichita Stănescu
 


La leçon de vol

Tout d'abord tu serres tes épaules
ensuite tu t'élèves sur la pointe des pieds
tu fermes les yeux
et te bouches les oreilles.
Tu te dis à toi-même :
maintenant, je vais voler.
Après quoi, tu dis :
je vole
et c'est juste cela le vol.

Tu serres les épaules
à la manière des rivières qui se rassemblent dans un seul fleuve.
Tu fermes les yeux
pareillement aux nuages qui encerclent le champ.
Tu te hausses sur la pointe des pieds
telle la pyramide qui s'élève sur le sable.
Tu renonces complètement à l'ouïe
l'ouïe de tout un siècle
ensuite tu te dis à toi-même :
maintenant, je volerai
dès ma naissance jusqu'à la mort.
Après quoi tu te dis encore :
je vole -
et c'est bien cela le temps.

Tu rassembles tes rivières
pareillement à tes épaules
tu t'élèves sur le bêlement des chèvres
et dis : Nevermore
et tout de suite après : froufrou - flûte !
tu bats tes ailes de quelqu'un d'autre,
et ensuite
tu deviens ce quelqu'un d'autre
et celui-là sera
à jamais ce quelqu'un d'autre.

Traduit du roumain par Constantin Crisan


Mon âme, Psyché

Un ange est venu et m'a dit:
- T'es un porc de chien,
vermine et groin.
L'herbe pue sous ton ombre
qui lui pèse.
Et ton haleine sent la boue !
- Mais pourquoi, lui criais-je, pourquoi ?
- Sans raison !
Un ange est venu et m'a dit:
- Le verre est plus transparent
que la plus limpide de tes pensées !
Après ta mort, les vers
grouilleront dans tes narines, dans ta gueule,
dans ton groin, dans ta trompe !
- Pourquoi, lui criais-je, pourquoi ?
- Sans raison, m'a-t-il répondu...
Puis l'ange, ah, l'ange, ah, l'ange, ah, l'ange,
s'envola, ses ailes d'or flottant
dans l'air d'or.
Des papillons d'or
voltigeaient dans l'aura de l'ange d'or.
Il volait ahuri,
tout en or,
s'éloignant aux lointains mordorés
où sombrait un soleil baigné d'or.
- Pourquoi t'éloignes-tu de moi,
lui criais-je, pourquoi me quittes-tu, pourquoi ?
- Sans raison, m'a-t-il répondu. Sans raison...

Traduit du roumain: Lucia Sotirova
Consultant: Yves Heurté


Lettre médievale

Nous portions en hâte les pyramides de chaux,
non pour bâtir des murs, oh, non.
Nous portions les mots de cette langue roumaine,
non pour être dits sur des lèvres.
Nous sommes les mêmes, mon amour,
seule l'herbe a changé,
et les pierres.
Ici règne le violet, le silence,
la colle à charpente
pour recoller nos bras brisés.
Nous sommes les mêmes, mon amour,
mais on ne remarque même pas, oh, oui,
que nos âmes reviennent
d'un voyage dans le monde
des couples, l'une avec l'autre,
arbre avec arbre, herbe avec herbe,
pierre avec pierre.

Traduction Lucia Sotirova


 
 

 
 
 
 
 
 
 
 

 

Amintiri de când eram piatră

Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari, –
(mi s-a părut că aud) –
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam un nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.

Nume lângă nume şi lângă nume
era strigarea.
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viaţa.

O neputinţă de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul, –
ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.


Oul cu iris

Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi,
cu frunze verzi-albe-albastre.
Oul deschide deodată o pleoapă:
sub iris se aude bătând
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburând.
Sar cojile! La început
privirea dă din aripi în unda
despărţită în delta pe care o face
când se varsă în oră, secunda.
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungându-se,
şiră-a spinării de frunză; - privire.


Mâncătorul de libelule

Mănânc libelule pentru că sunt verzi
şi au ochii negri,
pentru că au două rânduri de aripi
transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot
pentru că nu ştiu cine le-a făcut şi de ce
le-a făcut
pentru că sunt frumoase şi suave,
pentru că nu ştiu de ce sunt frumoase şi suave;
pentru că nu vorbesc şi pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc.
Mănânc libelulele pentru că nu-mi place
gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare şi
pentru că nu-mi fac bine.

Mănânc libelulele pentru că nu le înţeleg,
le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc
mai întâi chiar propriile-mi mâini
şi erau infinit mai greţoase,
le mănânc pentru că am încercat
să-mi mănânc limba,
propria limbă de carne
şi înspăimântat am văzut
că ea-şi lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.