Biografie
 
Virgil Răzeşu s-a născut la Brăila, pe data de 7 februarie 1932.

Studii:

- Facultatea de Medicină Generală, IMF Iaşi (1950-1956)
- Liceul „Vasile Alecsandri” Galaţi (1942-1950)
- Şcoala primară Nr. 8 Brăila (1938-1942)

Profesie: Medic, specialitatea - Chirurgie generală

Titluri ştiinţifice:

- Doctor în Ştiinţe Medicale (1979)

Titluri Academice:

- Membru titular şi fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1985)
- Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale (1996)

Alte titluri:

- Membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti (1994)
- Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra Neamţ (2002)
- Membru titular sau de onoare a 11 Societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale

Premii şi distincţii:

- Premiul III la Fest. Cântarea României pentru cartea „Chirurgie generală - probe practice pentru examene şi concursuri” (1989)
- Premiul „Carol Davila”, AOŞ Constanţa (2004) pentru întreaga activitate
- Diploma Opera Omnia Chirurgica (Constanţa, 2008)

Alte activităţi:

- Organizator principal al REUNIUNILOR CHIRURGILOR DIN MOLDOVA (30 ediţii)
- Membru in Colegiul de redactie al Revistei „Cercetări experimentale medico-chirurgicale” Timişoara
- Membru Fondator şi preşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului (1990-1998)
- Secretar şi preşedinte al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale (Filiala Neamţ, 1965-2002)
- Preşedinte al Colegiului Medicilor (Filiala Neamţ, 1990-1998)
- Preşedinte al Asociaţiei Chirurgilor din Moldova (1990 până în prezent)

LISTA DE LUCRĂRI:

Cărţi ştiinţifice publicate:

1. „CHIRURGIE GENERALĂ – PROBE PRACTICE PENTRU EXAMENE ŞI CONCURSURI” 1987, Ed. Junimea Iaşi. Format 14x21, 435 pag.
2. „PROFESORUL ION JUVARA – DASCĂL ŞI PROMOTOR AL CHIRURGIEI ROMÂNEŞTI”, 1993, Ed. RĂZEŞU, format 16x23, 114 pag.
3. „CHIRURGIE GENERALĂ – PROBE PRACTICE PENTRU EXAMENE ŞI CONCURSURI”, Ed. II-a revizuită şi adăugită, Ed. RĂZEŞU, 1995, format 14x21, 538 pag.
4. „CHIRURGIE GENERALĂ – VADEMECUM PENTRU EXAMENE ŞI CONCURSURI”, 2004, Ed. RĂZEŞU, format A4, 756 pag.
5. 202 Referate, comunicări şi alte lucrări ştiinţifice

Cărţi de beletristică publicate:

1. „SPECTRU INTIM – DIN VIAŢA UNUI CHIRURG”, 1997, Ed. RĂZEŞU. FORMAT A5, 208 pag.
2. „TREI BISTURIE CARE AU REVOLUŢIONAT MEDICINA”, în colaborare cu Arcadie Percek, 1997, Ed. RĂZEŞU, format A5, 224 pag.
3. „CHIRURGI ROMÂNI LA ÎNCEPUT DE VEAC XXI” (sub red.), 2002, Ed. RĂZEŞU, format A4, 256 pag.
4. „CETĂŢENI DE ONOARE AI MUNICIPIULUI PIATRA NEAMŢ”, 2004, Ed. RĂZEŞU, format 16/23, 235 pag.
5. „GEORGE EMIL PALADE – UN VIRTUOZ AL BIOLOGIEI CELULARE şi ION JUVARA – PROMOTOR AL CHIRURGIEI MODERNE” (sub red.), 2005, Ed. RĂZEŞU, format A4, 236 pag.
6. „PRIN VĂMILE VIEŢII” – roman, 327 pag., 2008, Ed. RĂZEŞU
7. „NUNTĂ DE AUR” – carte de poezie şi proză, 84 pag, 2009, Ed. RĂZEŞU

În pregătire:

1. „CE NE FACEM DOAMNELOR ?!” – volum de schiţe
2. „UN ALT SPECTRU INTIM”

Activitate de traducător:

1. „Bărbatul care caută dragostea” de Pitigrilli, traducere din limba franceză, 1993, Ed. RĂZEŞU
2. „SIMFONIILE LUI BEETHOVEN” de J.G.-Prod’homme, traducere din limba franceză, 2004, Ed. RĂZEŞU
3. „TINEREŢEA LUI BEETHOVEN” de J-G.-Prod’homme, traducere din llimba franceză, 2005, Ed. RĂZEŞU
4. „MOZART, SUNT EU” de Max Génève, traducere din limba franceză, 2006, Ed. RĂZEŞU
5. „ŞI DUPĂ …” de Guillaume Musso, traducere din limba franceză, 2007, Ed. RAO INTERNATIONAL
 
Fotografii reprezentative:
 
 
 
 
 


 
Virgil Răzeşu - proză
 
COMISIA DE ÎMPĂCIUIRE

Ne dăruise Dumnezeu cu un preşedinte de Consiliu Popular de mai mare dragul. Avea origine sănătoasă şi şcoală puţină dar, măcar, îşi păstra statutul de om simplu, fără să se împăuneze cu merite pe care nu le avea ori să se manifeste precum cei „ajunşi în post mare”.
Era bine trecut de prima tinereţe, ba chiar avea alura unui moşneguţ sfătos, cu mustăcioară cănită şi cu chelie lucitoare, rareori scoasă la iveală de sub căciula nelipsită, chiar când soarele dogorea cu insistenţă, se mişca mai în voia lui când era cu bocanci în picioare şi vorbea rar şi apăsat, cu grai molcom de moldovean nerepezit, să fie numai bine înţeles. Era conştiincios, nu mai lua seama la programe şi orare, spre nemulţumirea celorlalţi slujbaşi şi, ca gospodar, încerca să mai îndrepte cele atât de multe care se dovedeau anapoda şi încerca să răspundă, astfel, încrederii acordate de Partid, dar să şi satisfacă, pe cât posibil, nemulţumirile oamenilor, pe care le cunoştea destul de bine. Doar era dintre ei.
Împovărat de atâtea şi atâtea lucruri care nu mergeau ca la carte, îşi admonesta colaboratorii pentru nepăsare şi delăsare ba, uneori, trecea grijile primăriei pe seama altora şi pleca „pe teren”. Intra în magazine să descopere (şi descoperea !) mărfuri dosite sub tejghea, mai controla calitatea alimentelor ba chiar şi corectitudinea gramajului, intra în vorbă cu cei aflaţi pe la cozi, preocuparea cotidiană a oamenilor mai ales când „se băga” un produs mai solicitat. Ba uneori, urca, însoţit de controlorii ineficienţi, în autobuzele cu călători, să le arate cum se face controlul, ca să-i dovedească pe cei care nu-şi cumpărau bilete de călătorie şi aduceau la sapă de lemn societatea de transport local.
Ce să spun, oamenii mai zâmbeau de năstruşniciile tovarăşului primar, unii erau convinşi că „bine face” şi că exemplul personal nu poate aduce nimic rău, în timp ce alţii deplângeau prestigiul terfelit al înaltei funcţii şi nu rareori îi puneau pe seamă tot felul de fapte sau întâmplări năstruşnice ori de-a dreptul gogonate.
Ca unul care ţinea şi la armonia şi concordia socială şi încerca să mai reducă din cauzele care aglomerau tribunalul, care nu duceau niciodată la ceva bun, îşi arogase şi funcţia de preşedinte al Comisiei de Împăciuire, care funcţiona pe lângă organul administrativ local şi cu autoritatea, prestigiul şi vorba cumpănită pe care le folosea, reuşea să facă treabă bună, aplecându-se asupra cauzelor banale sau mai ieşite din comun. Şi nimeni nu putea spune că nu avea de lucru sau să se plângă de ineficienţa mijloacelor educative.
Într-una din zile, cauza de pe rol părea foarte serioasă. Reclamanta susţinea că pârâtul, icişa de faţă, pe care nici măcar nu-l cunoştea, îi stricase o bunătate de fustă plisată, cumpărată din „pachet”, cu banii strânşi din sudoarea frunţii.
- D-apoi cum s-a întâmplat toată tărăşenia ? Că nu înţeleg neam cum de v-o stricat bunătate de fustă, că doar nu a tăbărât pe dumneata, dacă nici măcar nu vă cunoşteaţi ?! Erai îmbrăcată cu fusta ori o aveai, cine ştie cum, pe mână ? a întrebat tovarăşul preşedinte, dornic să pătrundă cauzele unui asemenea conflict şi întâmplare curioase.
- Paiiii … să vedeţi, tovarăşu’ preşedinte. Am ieşit cu băiatu’ meu în oraş şi am făcut ceva cumpărături pentru casă. Şi după aceea, când copilul a vrut ceva dulce, am intrat într-o cofetărie, ne-am aşezat la o masă şi ne pregăteam să mâncăm prăjiturile pe care le comandasem. Dar copilul, neastâmpărat, a făcut ce a făcut şi şi-a scăpat prăjitura pe jos. Şi când m-am aplecat s-o ridic, tovarăşul de la masa vecină mi-a trântit prăjitura lui cu frişcă peste fusta abia cumpărată şi mi-a făcut-o de toată minunea. Nu mai pot scoate nimic din ea. Şi nu am bani să-mi cumpăr alta. Trebuie să mi-o plătească.
- Mai mare râsul ! a fost de părere preşedintele, cu zâmbet poznaş înflorit în colţul gurii. Păi bine, tovarăşe, pari om aşezat, în toată firea, cum să-i strici femeii bunătate de lucru ? Ce ţi-a venit ? În loc să-ţi vezi de treaba dumitale. Ce-ai spune dacă nu ştiu cine i-ar face nevesti dumitale acelaşi lucru ? s-a minunat omul legii, cu glas tărăgănat şi încărcat de dojană.
Împricinatul, cu oarecare hâtroşenie în glas, şi-a luat inima în dinţi şi a povestit pătărania, de-a fira-n păr şi cu grija de a nu mai cădea, cine ştie cum, în altă dandana :
- Tovarăşu’ preşedinte, chiar sunt om serios, aşa cum spuneţi, cu nevastă şi copii, om cu judecată, nu un fluieră vânt ori băietan fără simţ şi pus pe şotii. Da’ să vedeţi, ieşisem de la lucru şi, ce mi-am zis, în loc să mă duc la restaurant, să mă mai întâlnesc cu alţii, că abia încasasem chenzina, ia să mănânc şi eu o prăjitură, că n-o fi foc. Abia băgasem linguriţa în bunătatea pe care mi-o adusese ospătăriţa pe farfurie, când ... spuneţi şi dumneavoastră … doamna s-a aplecat să ridice nu ştiu ce de pe jos … şi m-am trezit în faţă cu ditamai fundu’ gol de femeie, dezvelit ca o floare. Ce să mai spun ? Ce mi-a veni în minte, aia am făcut : am luat prăjitura din farfurie şi i-am tuflit-o doamnei pe fund, de am stârnit hazul tuturor celor din cofetărie. Ce-am făcut am făcut, nu mai pot da înapoi, sunt vinovat, nu zic ba, am să-i curăţ fusta şi de n-o ieşi ca lumea am să i-o plătesc … ce alta să fac ….
Tovarăşul preşedintele de Comisie, abia stăpânindu-şi râsul care-l încerca, pătruns de poziţia de împăciuitor obiectiv pe care n-o putea da peste cap, s-a adresat femeii cu glas domol şi răspicat :
- Păi bine, tovarăşa, dacă ştiai că ai fustă scurtă … trebuia şi dumneata să te pleci mai cu fereală, nu să-i pui omului fundu-n nas, tocmai când ducea îmbucătura la gură ! Vezi că are şi omu’ dreptatea lui … Cum să nu i-o recunosc ? Ţi-a stricat fusta, dreptu-i, numai’ că greşeala nu mai e pe de-a-ntregu’ a lui. De-aia zic că ar fi bine să daţi mâna şi să cădeţi la învoială şi împăcăciune, că nu merită un cot de cârpă să vă strice omenia, s-ajungeţi la tribunal şi să vă mai faceţi de râsul curcilor.
(Din volumul „Ce ne facem, doamnelor ?!”)
 

 
PLOILE

Nu ştiu alţii cum sânt …..
În adolescenţă, am citit celebra carte Vin Ploile. Cumplită, impresionantă, copleşitoare, cartea vorbea despre viaţa chinuită a oamenilor dintr-un orient îndepărtat şi despre lupta lor cu apele. Sortită din moşi strămoşi, aceeaşi an de an. Oamenii ştiau când încep şi când se termină ploile, uneori mai potolite, alte ori mai sălbatice, dar nu şi pierderile de vieţi şi de bunuri încropite între un an şi altul. Era povara existenţei lor, nimic altceva decât pecetea locurilor, aşa ne-am născut, aşa vom muri, într-o luptă cu soarta sau adaptare la ceea ce le-a lăsat Dumnezeu. Altfel, unde să se ducă ? Cine se încumeta să plece ? Cine să-i primească ? Pentru că şi alţii aveau şi ei necazurile lor ori, în alt fel, ploile lor.
*
Ne-au potopit ploile şi pe noi. Au fost şi prin alte părţi, dar la noi parcă mai distrugătoare, mai pline de încrâncenare. Şi, ca în jocul acela din copilărie cu urma trage, apele pornite la vale dinspre alte părţi, s-au adunat, toate, peste ţară şi în apele cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu, în curgerea lor către Dunăre şi mare, cu necazurile cele mai mari.
Nu poţi rămâne indiferent, oricât ai fi de lipsit de suflet, nu se poate să nu-ţi tremure inima şi mintea, când vezi atâta durere, atâta suferinţă şi atât amar pe capul oamenilor, care nu au nici un fel de vină.
Nu, orice am spune, orice am declara şi oricât ne-am dovedi de ţanţoşi şi de ipocriţi, oricât de frumos ar arăta corturile care-i adăpostesc pe năpăstuiţi, ajutoarele iniţiate şi promisiunile deşarte, NU, este o probă, dintre cele multe, pe care nu am trecut-o. O probă pierdută, de care fiecare dintre noi se poate ruşina într-un fel şi, cu siguranţă, unii mai vârtos.
Nu vreau să fiu nici judecător, nici analist de ocazie sau ipocrit. Dar în sufletul meu domină un soi de spin, concentrat într-o singură întrebare :
- Cum poţi tu, indiferent de funcţie, avere sau credinţă, să cobori dintr-un elicopter, ultimul răcnet, care încă îşi mai învârte elicea (mai sunt şi alte drumuri de bătut, nu ?), să poţi deschide gura şi să-i spui femeii aceleia care îşi şterge lacrimile cu colţul basmalei decolorate şi zdrenţuite : mamă, ia-ţi copilul de mână, lasă-ţi casa, vitele şi bruma de adunătură şi pleacă din calea apelor !?
Cârtitor ? Recunosc. Dar cum să aduci cu tine, acolo, în calea oamenilor acelora ameninţaţi de ape, pe deasupra atâtor nefericiri, felia, bucata aceea de prăpastie colosală care vă separă, interlocutori circumstanţiali ?
Orice s-ar spune, trebuie să existe, scrisă sau nu, legiferată ori nu, o decenţă limită, minimală, peste care nu se poate trece. Oricât te-ar obliga funcţiile şi poziţiile pe care le ocupi în societate. Ar trebui ca măcar cel coborât din helicopter, să gândească, nu la ceva sofisticat şi de necuprins, ci numai la ce va spune femeia aceea după ce vârtejul iscat de elicea maşinăriei năzdrăvane ridicate de la sol se va fi potolit.
Sigur, nu mă trageţi de mânecă ! Ştiu foarte bine : întotdeauna au fost şi vor fi unii care merg pe jos sau, cel mult, în căruţă, şi alţii în limuzine, avioane şi helicoptere. Aşa e construită lumea asta de când e ea. N-o mai putem schimba noi din temelii.
Dar parcă, în momente din acestea, atât de dramatice, când e vorba de viaţă şi de moarte şi de traiul chinuit al unora care n-au păcătuit cu nimic ca să-şi merite soarta, a transforma realitatea crudă întru-un vodevil jalnic şi amarnic, este mai mult decât o impietate.
Ca un pumn arătat lui Dumnezeu.
(Din volumul „Nunta de aur”)
 

 
 
 
 
 
 

 


MĂMĂLIGA …

În urmă cu foarte multă vreme, aveam ca oaspeţi, la un prânz protocolar, nişte obraze subţiri din străinătate.
Masa era plină cu de toate, dar când chelnerii au pus în faţa fiecărui comesean câte o porţie de mămăliguţă aurie şi aburindă, unul dintre invitaţi a luat cu furculiţa o bucăţică şi a mâncat-o. M-am dus cu gândul la vorba cu „foamea - cel mai bun bucătar” şi l-am privit amuzat pe oaspete care, fără alt îndemn, a luat din panerul de pe masă, o felie de pâine albă şi proaspătă, a întins cu cuţitul peste ea o porţie zdravănă de mămăligă şi a dat-o gata, fără prea multe mofturi. A băut un strop de afinată, parcă-parcă i-a fost pe plac şi a revenit la primul fel : pâine albă cu mămăligă fierbinte ! Şi până ce nu a dat gata toată porţia de mămăligă nici că s-a lăsat. Abia mai apoi m-a întrebat cam ce era felul acela neobişnuit. Ce alta să-i spun decât că era un însoţitor autohton al mâncărurilor noastre ?
Mămăliga !
De câte ori n-am fost numiţi „popor de mămăligari” ?! De câte ori nu am fost poftiţi să ne vedem de mămăliga noastră amărâtă şi să-i lăsăm pe alţii să se ocupe de franzelele Europei şi ale lumii ?! De câte ori mămăliga autohtonă nu i-a făcut pe unii să strâmbe din nas, ba să devină un fel de simbol naţional de mâna a doua, ca o monedă de schimb devalorizată, cu care nu poţi avea pretenţii şi acces la bunurile şi bucuriile lumii ?! Ba unii erau convinşi că mămăliga a trecut cumva şi în mintea noastră, făcându-ne răbdători peste poate, dacă nu cam prostănaci. Că până şi revoltele noastre însemnau că mămăliga a făcut … explozie.
Gura lumii …. slobodă !
Ce să spun, cu mămăligă au crescut strămoşii noştri, chiar dacă la vremea lor, mămăliga era de mei. Şi mai apoi, când a fost vremea porumbului, cu mămăligă au crescut Vladimirescu, eroii de la Plevna, Eminescu, Coandă şi Creangă, Brâncuşi şi Enescu şi câţi alţii. Şi mai cresc încă. Chiar dacă este cunoscută şi în alte părţi, mămăliga rămâne românească, cel puţin prin aria de folosire şi constanţă şi, mai ales, pentru că nu ne e ruşine cu ea.
- Voi … străinii, nu mâncaţi mămăligă ?
- Vai, domnule, sar ofuscaţi şi plini de dispreţ cei de viţă nobilă, cum poţi pune asemenea întrebare ?!
Nuuuuuu, nici vorbă de mămăligă. Ei mănâncă Corn-flakes, Pop-corn şi alte specialităţi care n-au nici în clin, nici în mânecă, cu mămăliga, nu-i aşa ?
Ba uite că au. Zică cine ce-o vrea, prioritatea în folosirea porumbului în alimentaţia omului ne aparţine. Şi nu de ieri, de azi. Porumbul fiert sau copt, pe care străinii nu-şi dau rândul să-l mestece pe plajele noastre, floricelele de porumb, „mălaiul”, alivencile, terciul, porumbul fiert şi amestecat cu prune uscate sau afumate şi câte altele, sunt ale ţăranului nostru. El a inventat mămăliga, pentru că a fost iscusit şi a o preparat-o în ceaunul din orice casă, cu mult înainte ca fulgii şi sutele de preparate industriale din porumb să se găsească pe toate drumurile. Mămăliga noastră poartă în auriul ei ceva din isteţimea românului de rând. De care nu trebuie să ne ruşinăm.
Ba, s-o recomandăm şi altora. Chiar întinsă pe …. pâine albă !

(Din volumul „Nuntă de aur”)


Am putea fi … dacă ….

Am putea fi socotiţi un popor …
… religios, dacă am socoti mulţimea de biserici care se construiesc peste tot în ţară ;
… credincios şi cu frica de Dumnezeu : nu pornim nimic fără un sobor de preoţi ;
… plin de bogăţie, dacă luăm în seamă puzderia de bănci care populează peisajul naţional ;
… prosper, dacă am fi atenţi la profiturile (colosale) enunţate de toţi operatorii de servicii ;
… bine informat, dacă am socoti mareea fantastică de publicaţii de pe tejghele ;
… iubitor de frumos, dacă am pune la socoteală atâtea şi atâtea expoziţii şi manifestări artistice, care umplu peisajul diurn ;
… fără griji, dacă ne-am lua după densitatea ansamblurilor străine care ne bucură, pe bani buni, ochii, urechile, mai rar sufletele ;
… vesel, dacă privim sau ascultăm infinitatea de programe de divertisment cu care suntem asaltaţi ;
… norocos, dacă i-am asculta pe aleşii noştri, sacrificându-se pentru binele celor mulţi ;
… disciplinat şi uşor de guvernat : puzderia de legi, ordonanţe şi reglementări care ne potopesc zi de zi, sunt dovada ;
… sănătos, dacă am pune în cumpănă uriaşele sume cheltuite pe medicamente ; nu şi nenorocirea de a fi bolnav ;
… bine organizat, dacă am pune la socoteală zecile de mii de fundaţii şi asociaţii care suplinesc insuficienţele instituţiilor statului ;
… altruist, dacă am pune la socoteală uşile larg deschise tuturor oploşiţilor şi nedoriţilor din ţările lor …
Am putea fi … dar …
Nu suntem! Nici fericiţi, nici fără griji, nici sănătoşi, nici demni, nici credincioşi …, nici …, nici …
Suntem mai superficiali ca niciodată, trist şi cumplit de individualişti, şmecheri de duzină ; sacrificăm fără crâcnire interesul general pentru 30 (de milioane) de arginţi, 10 kile de caltaboşi sau 5 vedre de ţuică ; suntem necivilizaţi şi grobieni, violenţi în vorbă şi gesturi, ba luăm şi viaţa cuiva pentru 13 bani dintr-o poşetă ; înfulecăm hulpav din plăcinta naţională, fără să fi făcut nimic pentru făina sau brânza ei ; îi lăsăm să trăiască de azi pe mâine pe cei mulţi, făcând din „mă doare în cot” şi „dă-i în mă-sa” principalele stele călăuzitoare pentru toate acţiunilor noastre ; suntem leneşi, facem totul de mântuială şi din muncă, povară adevărată ; sporovăim, ziua şi noaptea şi ne dovedim abilitatea şi judecata ; taximetria este meseria mult visată, iar stadionul forul unde putem deveni barbari ; am uitat de ruşine şi ne împerechem aproape în văzul lumii ; construim palate de care nu avem nevoie, petrecem concediile pe plajele mult visate de aiurea, „exotice” nu ?, ne maimuţărim după sărbătorile altora, uitându-le pe ale noastre, mai frumoase şi mai demne ; ne aruncăm nou-născuţii în pubela de sub bloc ; nu ne mai respectăm cuvântul, urâm valorile şi ignorăm trecutul, istoria şi socotim printre cei 10 buni români croitoresele şi frizerii stilişti …
Unde vom ajunge oare ? Cine mai poate risipi mareea asta putridă care ne scaldă şi în apele căreia unii îşi văd, nesimţiţi, de propria osânză ?
Oare au pierit oamenii de bine ? Au dispărut idealurile de popor mândru şi credincios ? Cine ?… Cum ?… Când ?…
(Din volumul „Ce ne facem, doamnelor ?!”)

… Iar cu himerele şi nălucirile tale! De când te ştiu, numai cu vise pe pereţi … de nu poate şti omul ce e real şi ce e fantezie în viaţa ta. Dar … aşa eşti tu şi poate că de aceea te iubesc. Vezi, ne socotim cele mai bune prietene şi cred că aşa este. Dar simt eu, pe undeva, că nu-ţi sunt confidentă pe de-a-ntregul. Simt asta şi mă doare. Ştiu că, aidoma tuturor oamenilor de pe lume, oricum i-ai numi, femei, prieteni, mame, amanţi şi aşa mai departe, ai şi tu lucruri nerostite. Cine nu are? Şi tot ce nu este rostit otrăveşte ca nimic altceva sufletul, aşa cum o rană vindecată care acoperă un corp străin oarecare, oricât ar fi de mic, otrăveşte şi omoară toate celulele din jur şi până la urmă înseamnă un abces, o adunătură de puroi care se sparge. Poate de aceea biserica, iniţiind sfânta taină a împărtăşaniei, a condiţionat-o de spovedanie, de mărturisire. Niciodată un preot nu va acorda sfânta împărtăşanie, poate cu excepţia muribunzilor care n-o mai pot face, în afara spovedaniei. Pentru că nu poţi primi împărtăşania cu sufletul otrăvit de lucrurile nespuse, rămase ascunse. Sunt oameni care se mărturisesc preotului nu neapărat în vederea împărtăşaniei, ci numai şi numai ca să se simtă descărcaţi şi liberi, curaţi. Te poţi mărturisi de câte ori vrei, dar nu poţi primi împărtăşania tot de atâtea ori. Pentru că împărtăşania s-ar banaliza, ar cădea în derizoriu şi nici un preot n-ar accepta un asemenea sacrilegiu. Şi atunci, te întreb: care dintre ele este mai importantă pentru om, spovedania sau împărtăşania? Cum să răspunzi la întrebarea asta? Pentru mine, ca individ, dacă vrei să mă crezi, împărtăşania înseamnă purificare, acordată sau oferită de Dumnezeu, coborând din cer către noi, către om. Mărturisirea înseamnă şi ea purificare, descotorosire de lucrurile nerostite, ascunse sau ticăloase, de greşelile în care am căzut, cu sau fără voia noastră, dar de jos în sus, de la om către Dumnezeu, către cer. Pentru fiinţa care sunt, mărturisirea este omenească, împărtăşania este dumnezeiască şi mărturisirea devine mult mai importantă, pentru că poţi s-o faci ori de câte ori vrei, cu condiţia să ai ce să mărturiseşti, nu doar că ai traversat strada pe roşu sau n-ai răspuns la salutul nu ştiu cui. Preotul mărturisitor devine duhovnic, el preia căderile mele, se încarcă cu ele, dar prin ele pătrunde în sufletul meu şi depăşeşte postura de simplu depozitar de spovedanii, modelându-mă şi ajutându-mi sufletul să prevaleze asupra trupului. Cred foarte tare în cele ce ţi-am spus, mă şi mir de unde mi-a venit puhoiul ăsta de gânduri pe care le-am rumegat şi le-am răsucit şi pe o parte şi pe alta. Poţi să le numeşti filozofie ieftină, de doi bani, dar este filozofia mea, în care trăiesc şi gândesc, care mă ajută să exist, să mă pot socoti o luptătoare sau o învingătoare, să-mi pun inima în palmă şi s-o dăruiesc celor pe care îi iubesc şi-i simt aproape ...
(Din romanul PRIN VAMILE VIETII)