Gheorghe Neagu

Gheorghe Andrei Neagu - Proză

OUL BICEFAL (din volumul de proză scurtă "Moartea şobolanului")
Buldozerul se opinti pentru ultima oară în stâlpul metalic, scoţând un fum gros pe ţeava teşită. Enervat, buldozeristul îşi încleştă mâna pe leviere, ambalând motorul. Stâlpul ceda cu greutate. Cabina din vârful lui se balansă vibrând, gata să cadă peste lama buldozerului într-un nor de găinaţ uscat, puf şi pene amestecate cu paie. — Opreşte, strigă Cosmin agitându-şi braţele. Mirat, buldozeristul reduse motoarele, oprindu-şi avântul. — Sunt pui şi ouă, zise Cosmin apropiindu-se de grămada de sfărâmături. Buldozeristul nu spuse nimic. Îşi scoase capul prin geam privindu-şi cu ciudă victima. Printre scândurile desfăcute o aripă cu tulee vibra. Într-un colţ al mormanului, o dâră gălbuie se prelingea pe sub găinaţul pulverizat, lipind penele într-un cocoloş disgraţios. Cu faţa marcată de silă şi de milă, Cosmin ridica unul după altul resturile de lemn sfărâmat. Cu fiecare scândură, cu fiecare bucăţică înlăturată, devenea martorul unui gest de cruzime gratuită. Fără apărare, trei perechi de pui, neacoperiţi încă de pene, fuseseră prinse în vârtejul distructiv de lemn şi carton asfaltat. Din ouăle din care încă nu ieşiseră puii, gălbenuşurile se scurseră într-un amestec de coji sfărâmate şi materiale strivite. — Hei omule, mă mai ţii mult?! spuse buldozeristul nerăbdător să-şi termine treaba. — Aşteaptă. Doar nu vrei să treci peste făpturile astea nevinovate. — Dacă erau nevinovate, nu trebuia să mă pui să le distrug, nu se lăsă buldozeristul. Cosmin nu-i răspunse. Ce-i putea spune. Că n-ar fi vrut, că nu se putea altfel. Degeaba. Continuă să răscolească printre dărâmături extrăgând cu grijă bucăţi de lemn. Într-un unghi format ca prin minune de scândurile prăbuşite, stătea un pui cu aripile cuprinse de un tremurat uşor. Mâna lui Cosmin se înfioră la atingerea trupului minuscul şi fierbinte. Cu infinite precauţii îl scoase şi-l duse în mâinile făcute căuş, la gură. Cu buzele ţuguiate suflă peste tuleiele alburii. Un tremur îi străbătu trupul. Se aplecă deasupra mormanului de dărâmături, continuând să înlăture obstacolele că-i stăteau în cale. Căuta noi vietăţi ce-ar mai fi putut fi salvate. Zadarnic. Totul părea strivit. Într-un ungher, un ou ciudat rămăsese la fel de întreg, ca atunci când fusese ouat. Un ou bicefal?! Cu infinite precauţii, Cosmin lăsă puiul din mână, apucând cu vârful degetelor oul cu două sfere distincte, atât de distincte de parcă ar fi fost două capete. Nici până astăzi n-ar fi putut explica de ce i-a venit să-i spună; oul bicefal. Buldozeristul îşi pierduse răbdarea. Trase de portiera metalică a cabinei, ambală motorul şi spuse: — Crezi că pentru ouăle tale pot să aştept o lună? Dă-te la o parte, mai zise, pornind spre marginea mormanului de sfărâmături.
Cosmin se feri cu oul într-o mână, înşfăcând în cealaltă mână puiul abandonat pentru câteva clipe, depărtându-se fără a spune vreun cuvânt. Buldozeristul înjură printre dinţi şi-şi înfipse lama cu furie, răsturnând, amestecând totul. Zgribulindu-se la auzul trosnetelor, Cosmin se depărtă, să nu mai fie părtaş la distrugere. Ajunse în faţa uşii biroului său, căznindu-se cu clanţa uşii, fără a-şi slobozi mâinile ocupate. Intră, punând pe birou şi puiul zgribulit şi oul bicefal, sub privirile intrigate ale colegilor. — Le-am salvat din calea buldozerului, spuse Cosmin, ca scuză menită să lămurească şi să liniştească. Ceilalţi nu-i spuseră nimic. Îl priveau intrigaţi că încerca să găsească o explicaţie. Cosmin îşi scoase fularul de la gât şi-l petrecu în jurul puiului zgribulit. Oul, ciudatul ou, îl puse în servieta diplomat de pe biroul plin cu hârţoage. Puiul îşi petrecuse o pieliţă albicioasă peste ochii tremurători, picotind de oboseală şi de frig. Trupul i se înclina tot mai mult pe o parte. Cosmin îl privi cu îngrijorare. Primăvara fusee înşelătoare. Porumbeii îşi depuseseră ouăle într-o vreme în care nici măcar ciorile nu îndrăzniseră s-o facă. — Ia-ţi mortăciunea dintre noi! îi spuse unul dintre colegi. Într-adevăr, puiul murise. Ceea ce păruse a fi o înfiorare a trupului a fost de fapt tremurul dinaintea sfârşitului. Cosmin îl înveli într-o coală de hârtie, îşi apucă servieta diplomat în cealaltă mână şi ieşi fără un cuvânt. Gestul salvator se dovedise zadarnic. Aruncă la pubelă corpul neânsufleţit c-o strângere de inimă. Se îndreptă năucit spre staţia de tramvai. Era pustie. Ciudat de pustie. O ploaie rece-şi începuse colinda, golind străzile. Venit pe neaşteptate, un sunet puternic ca un bubuit, însoţit de o lumină roşie violentă, îl scoase pentru o clipă din reverie. Primul tunet al primăverii? Nici nu avu timp să-şi contureze gândul când alt zgomot, la fel de puternic, de fier zdrobit şi scrâşnet de tramvai, îl copleşi.
Treceau staţii după staţii. Nimeni nu urca, nimeni nu cobora. Cosmin se uita absent la picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul înnegrit de vreme şi de nepăsare. Deodată îşi dădu seama că trecuse de staţia la care cobora de obicei. Trecea acum prin locuri pe care niciodată nu le văzuse. Coborî la nimereală la prima staţie, fără să-i pese de ploaia imperturbabilă, sub privirile nedumerite ale vatmanului somnolent şi indiferent. Se grăbi să traverseze, încercând să se adăpostească sub streaşina unui balcon ruginit, de deasupra unei uşi scorojite. Ploaia părea să nu se oprească, iar vântul ştergea cu rafale umede pereţii sub care s-ar fi putut afla vreun adăpost. Ştergându-şi faţa cu mâneca hainei, împinse uşa cu spatele zgribulit de frig şi de umezeală. Se deschise cu un scârţâit lugubru, spre un coridor întunecat şi lung. — Apropie-te şi închide uşa! Este curent, se auzi o voce de undeva de la capătul coridorului. Cosmin împinse uşa, rămânând pentru câteva clipe nemişcat. Întunericul era atât de profund şi liniştea atât de perfectă încât nu cuteza să respire. Rămase aşa o bună bucată de vreme, încercând să-şi obişnuiască privirile cu întunericul. — Apropie-te! se auzi din nou vocea, rostogolindu-şi îndemnul prin întunericul lipicios şi compact. Deodată, Cosmin îşi sesiză vârfurile pantofilor. O lumină iradia din pardoseala coridorului, desluşind calea ce-o avea de străbătut. Şovăind, îşi mişcă picioarele, scrutând cu încordare fiecare palmă de teren pe care avea s-o străbată. Lumina se intensificase. Părea o pâlpâire nefirească, însoţindu-i mersul şovăielnic, dându-i curaj. Deodată, într-o latură a coridorului, o uşă întredeschisă dezvălui un şir de trepte luminate de feştila unei candele. — Hai îndrăzneşte! îl îndemnă vocea stranie. Cosmin îşi îndreptă privirile spre vârful picioarelor, vrând să se convingă de faptul că lumina nu-l părăsise. Era acolo. Inexplicabilă, continua să-l însoţească. Pas cu pas urcă treptele roase de străvechi folosiri, până ajunse într-o anticameră la capătul scării ciudate. Aşezată în faţa unei mese din răchită împletită, o femeie stătea cufundată în penumbră şi în norul de fum pe care îl scotea luleaua uriaşă, fumegândă. — Ia loc, îi spuse arătându-i cu mâna fotoliul de răchită din faţa ei. Cosmin o privi cu uimire şi se aşeză în tăcere, vizavi de masa pe care mâna osoasă a femeii strângea luleaua înegrită. — Mulţumesc, zise el. — Scoate oul din servietă, îi spuse femeia. Uimit, Cosmin îşi apucă diplomatul şi-l strânse la piept. Nu-şi putu ascunde uimirea: — Dar de unde ştiţi? bâigui uimit. Ea izbucni într-un râs hârşit, sufocat imediat de o tuse lugubră. Cosmin îşi privi servieta. Lumina ciudată părea să izvorască dinlăuntrul ei, într-o curgere densă, de parc-ar fi vrut să se adune într-o băltoacă ce nu se forma, în realitate, niciodată. Înspăimântat, deschise diplomatul, ferindu-se de atingerea curgerii luminiscente. — Nu te speria, îl îndemnă femeia văzându-i ezitarea în gestul de a întinde mâna spre oul ce strălucea intermitent cu pulsaţii regulate, de metronom. Cosmin întinse mâna, hotărât să-şi ducă gestul până la capăt şi să scape de ciudăţenia în care singur se vârâse. O căldură ciudată învăluia coaja oului, dând senzaţia unei mişcări pulsatorii, cu toate că în realitate oul era la fel cu orice ou normal. Îl depuse la iuţeală pe masa de răchită aşteptându-se la cine ştie ce fenomen straniu. Dar nu se întâmplă nimic. Oul îşi încetă pulsaţiile luminiscente, imediat ce contactul cu mâna încetă. — Oul îţi aparţine. De câte ori îl vei avea, te va lumina. Lumina va curge în calea ta călăuzindu-ţi paşii. De fapt, te aşteptam.
Cosmin o privi uimit. Nu putea înţelege. — Da, te aşteptam. Doar noi te aleseserăm. — Care noi? — Ai răbdare. Eu sunt doar cea care te-a chemat până aici. Eşti aşteptat. Ceilalţi te aşteaptă, îi spuse ea arătându-i cu o mână uşa din spate.
Un chip în vârstă, plin de trăsături ce-i trădau vârsta. Părul scurt şi înspicat îi contura ca un halou nefiresc faţa ovală. Cosmin se ridică în tăcere şi se îndreptă spre uşă ca hipnotizat. Se trezi în faţa unui alt şir de trepte ce coborau. Sclipiri luminiscente se roteau prin aer dând penumbra necesară dezvăluirilor. Pas cu pas, Cosmin descoperi că se afla în faţa unor personaje ce păreau a nu se sinchisi de înaintarea lui spre interior. Când a pătruns în salonul misterios, nimeni nu l-a luat în seamă. Se aştepta ca privirile să i se acomodeze cu întunericul. Dimpotrivă. Văzul i se împuţina, iar asta nu făcea decât să-l înspăimânte. Deodată, de parcă cineva şi-ar fi dat seama de ceea ce i se întâmpla, a fost întâmpinat de o persoană pe care abia o putea distinge. Ţinea între degete una dintre steluţele plutitoare. A rămas ţintuit locului, aşteptând. Mâna luminată s-a întins spre fruntea lui, atingându-i una dintre orbite. Brusc, ochiul i-a fost cuprins de o usturime insuportabilă şi o căldură nesuferită l-a făcut să încerce a-şi retrage capul. Degeaba. Era ca paralizat. Nu putea să facă nici o mişcare, dar a descoperit cu uimire că începuse să distingă din ce în ce mai clar formele care-l înconjurau. Curând usturimea-i dispăru, iar căldura deveni suportabilă. O altă luminiţă călătoare poposi în acelaşi chip în cealalată orbită. Văzul i se limpezea cu rapiditate, iar în scurt timp a putut distinge toate detaliile. Încă nu-şi putea da seama de chipurile pe care le zărea, de parcă n-ar fi avut identitate. Cineva îi puse o mână pe umăr. A tresărit şi a întors capul. Dar nu. A fost o iluzie. Abia a putut distinge chipul unei făpturi ce spunea ceva ce putea să însemne să se dezbrace. Şi-a scos haina cu mişcări mecanice, în vreme ce alte făpturi se apropiaseră ajutând. Gol, a fost luat de mână şi dus spre ceea ce părea să fie un pat. Era extrem de scund cu o blană ca de urs. L-au invitat să se întindă. Privirile-i scrutau un tavan fără sfârşit prin care mii de lumini rătăcitoare pătrundeau nestingherite până peste Cosmin. A simţit blana de urs mişcându-se şi brusc, s-a trezit înlănţuit de două labe păroase, imense. Înspăimântat a deschis gura să strige. Un sunet slab, vătuit, era perceput de mintea lui ca fiind strigătul de spaimă şi de apărare în faţa acestei ciudăţenii. Frisoanele-i cuprinseră trupul aflat într-o luptă disperată cu animalul ce-i răpise atât de neaşteptat libertatea. Zadarnic. Dihania nu-şi slobozea strânsoarea. Îl trecuseră năduşelile. Simţea cum se sufocă. Apoi n-a mai simţit nimic o bună bucată de vreme.
Când şi-a revenit, o puzderie de lumini se roteau într-un vârtej deasupra lui de parcă ar fi vrut să se unească într-un soare. Mâini puternice i se înfipseră în braţele vlăguite, fixându-i-le cu forţă şi tandreţe, de marginea patului. A simţit sub pielea spatelui o suprafaţă metalică rece, semn că blana sau animalul ce-l chinuise, dispăruse. Cineva părea că-i umblă prin măruntaie, cu mâini de gheaţă bolborosind din când în când ceva, ce nu putea înţelege. Şi-a văzut servieta deschisă. Oul bicefal pluti o vreme suspendat între ochii lui de împrumut şi cerul straniu de deasupra, după care coborâ spre acea parte a trupului, pe care n-o putea privi. De fapt nu plutea, ci era purtat cu grijă, ba chiar cu veneraţie de mâini necunoscute ale căror mănuşi însângerate au trecut cu lentoare prin faţa ochilor. Apoi a simţit o fierbinţeală bizară cuprinzându-l, până când a simţit că a început să fiarbă. Din când în când, cineva se uita în ochii lui, cu unelte inedite. Undeva, în apropierea capului, simţea respiraţia unui mecanism care putea să aparţină uneia dintre făpturile ce-l iscodeau încontinuu. Fierbinţeala i se răspândea lent în trupul cuprins de frisoane. Apoi mişcarea încetă. Simţea o plutire, aidoma păsărilor mari în căutarea locului originar. Ceva îl chema să zboare, să plece, să scape din chingile cu care fusese imobilizat. A încercat să-şi mişte braţele. Zadarnic. Trupul îi rămânea ţintuit. Eliberarea pe care o dorea a venit cu încetineală. Abia atunci când era gata să renunţe, a simţit că poate ieşi, să-şi lepede pielea şi oasele şi trupul, ca într-o imensă şi ciudată năpârlire. S-a ridicat uşor, ca un fulg, încercând să se dumirească asupra stării sale. Căldura devenise o povară. O simţea scurgându-se ca un lichid extrem de fierbinte. Vedea cum picături din trup se preling sub masa pe care stătea întins. Acela îi era trupul? Iar el, o mică sferă luminoasă. În atingere cu celelalte sfere se simţea bine. Acoperişul de deasupra, părea să se încingă tot mai mult. A văzut cum o gaură creşte în betonul transparent. Părea că o forţă mai presus de înţelegerea lui, îl roade clipă de clipă, devorându-l. Spărtura creştea de parcă acoperişul ar fi fost o coală de hârtie aşezată deasupra unei flăcări. Marginile i se înnegreau şi se distanţau. Şi atunci a simţit chemarea! Toate sferele se îndreptau spre golul deschis deasupra. Şi-a privit încă o dată trupul, de parcă şi-ar fi luat rămas bun şi a plecat însoţit de celelalte sfere luminoase. Un întuneric rece, care se cerea luminat.
Focşani, 1984

Le porteur de croix

Appuyée contre son épaule, la croix se laissait traîner en haut et en bas de la rue, en égratignant l’asphalte. Le grincement du frottement faisait arrêter les passants, ombres statuaires, tels les apparitions encombrant les troittoirs dans un horrible mutisme difforme. Journellement, le porteur de croix traînait ses jambes et ne s’arrêtait que devant une canette d’eau ou un morceau de pain, tendus avec pitié et peur par les commerçants dont les devantures donnaient sur le pavé des trottoirs. Et le jour où une parade se donnait des airs au centre ville et que les gens se demandaient qu’allait-il se produire, qu’allait-il s’y passer, le grincement de la croix traînée avec beaucoup de zèle, se fit place parmi ceux qui étaient venus montrer les vertus de parade.
Même les soldats avaient fait de place à celui qui portait sa croix, tout en se regroupant derrière lui. L’épaule égratignée jaillissait des chiffons, toujours propres, qui couvraient la nudité du corps. Les pieds nus, vésiculés par l’ardeur de la rue, semblaient ne pas saisir la rugosité du poix parsemé de petits cailloux ardents. Les talons étaient juteux, et les doigts avaient de légères suppurations entre eux. “Le fou passe…” murmuraient les parents envers les enfants qu’ils tenaient dans leurs bras, d’un côté et de l’autre de la rue. “Le fou passe…”, murmuraient aussi les vendeurs des deux trottoirs, dressant l’oreille à l’attente du grincement du bois sur l’asphalte. “Le fou passe…” se sont dit également les organisateurs de la parade, grinçant leurs dents de peur qu’on ne leur gâche pas la parade. Ils n’auraient pas su dire, pour de vrai, qu’aurait-on pu encore compromettre, ni s’il y en avait encore des choses compromettantes. Que quelqu’un parmi eux eût essayé d’expliquer le reste du passage du porteur de croix à travers eux, on n’aurait pas trouvé la réponse.
Les Hébreux mêmes ne l’avaient pas trouvée non plus, lorsqu’ils s’étaient donné la peine de saisir le secret de l’apparition. ”Blasphémie, blasphémie! Criaient les rabbins dans les salles du tribunal où ils l’avaient déféré à la justice. Quoi, il s’imagine être un nouveau Jésus?” argumentaient-ils devant les juges.” Celui-ci n’est pas le Messie que nous attendons” chuchotaient-ils, à la tombée du soir, aux enfants rentrés des services divins, chargés des sermons du rabbin. Les Catholiques ne se laissèrent, eux non plus, en-dessous, et s’érigèrent d’une certaine manière, en défenseurs du proscrit.” Que lui en voulez-vous?! Le crucifier tel Jésus?” avaient-ils déclamé en avocat: En fin de compte, le processus est ajourné comme on en avait l’habitude de ces endroits-là. Les Orthodoxes se tiennent à l’écart. Ils considéraient le porteur de croix comme s’il avait été l’ancêtre des chrétiens. Ils l’avaient nommé André et c’est ainsi que son nom est resté. C’étaient toujours eux qui lui donnaient une goutte d’eau ou un morceau de pain. Il portait la croix publiquement, à leur place. Jour après jour, sans cesse. André portait sa croix soit pour eux, soit pour lui-même. Qui aurait su le dire? Il ne regardait ni à gauche, ni à droite, ni en haut. Rien que l’asphalte inerte et opaque, comme s’il avait voulu s’y fondre. Mais lorsqu’ils avaient cherché voir s’il n’avait par hasard volé la croix, ils avaient découvert avec stupeur, que le prêtre orthodoxe l’avait rejetée à l’entrée de la ville, sans maître. Le prêtre l’y avait oubliée, après l’avoir remplacée avec une autre, en marbre. C’est ainsi qu’il s’imaginait la croix des martyrs, pour lesquels on avait fait dresser la croix en bois. Je me suis même réjoui à l’idée que ce fût un chrétien qui s’en soit emparé…”Car c’en est un chrétien, n’est-ce pas?” disait-il quequefois comme s’il avait voulu se rendre justice tout seul. En dépit des murmures des uns ou des autres, André continuait son chemin avec une ténacité à envier. Certains avaient même commencé à voir quelques changements dans la vie de tous et chacun.

Le maire sembla plus rapproché des douleurs de la ville. Les conseillers de même. Il y avaient même des voix qui auraient pu jurer pour le revenu des gens d’affaires. Des voix, des voix, des voix… La seule certitude était le cheminement de la croix par le centreville, chaque jour, soit-il pluie, soit-il vent, dès le début du printemps jusqu’à la mi été, lorsque les changements étaient plus saisissables. C’est peut-être pourquoi les dons des chrétiens envers le porteur de croix s’étaient multipliés. André commença même à prendre du poids. Et la plaie du cou à suppurer. La croix lui sembla plus lourde, les mouvements plus lents, et le corps plus enfoncé dans les cuisses fatiguées.
“Ce serait mieux qu’il porte la croix par la capitale…”dit, peiné, l’un des chrétiens offensé par quelque injustice. Sa parole n’a pas eu trop rapidement de prise. Les gens s’étaient habitués à André, semblait-il, et, s’il avait décidé de se rendre chez les gens du pouvoir, ils n’en auraient pas su. Rien qu’à trop d’habitude, ils commencèrent à le négliger. On lui donnait rarement quelque morceau de pain ou une canette d’eau. ”Qu’il s’en serve seul” dit un beau jour l’un des commerçants qui n’avait pas eu trop cure, jusqu’alors non plus. Et ce fut toujours lui à l’encourager: ”Pourquoi ne vas-tu pas chez les gouverneurs, André? Ils vont peut-être nous faire de meilleures lois s’ils te voient chaque jour!” Même mutisme. Il ne répondait pas, même lorsqu’il recevait quelque chose, en agaçant ses bienfaiteurs.
Les dons peu nombreux ramenèrent André aux dimensions initiales. Les épaules s’aiguisèrent. Les loques, blanchies par l’ardeur de plus en plus aiguë du soleil, flottaient sur son corps affaibli. Les dissensions religieuses cessèrent. L’indifférence générale couvrait d’un jour à l’autre le corps toujours moins soigné et plus épuisé. Et, bien que le poids de la croix ne fût pas comme au début, et bien que le tronc qui traînait sur l’asphalte raboteux devînt plus court, et que la croix se fût séchée, André se sentait toujours plus affaibli. L’endroit où le bois se joignait devint toujours plus noirci, puisque c’était là qu’il blotissait son cou chaque fois que le chemin de la croix commençait ou finissait. Étourdi par la faim et la soif, André se retrouva un jour terrassé, au beau milieu de la rue. La croix le recouvrit, telle une douce dalle, agréable, en faisant coller sa joue contre l’asphalte échauffé. C’était pour la première fois qu’un pareil sentiment éveillait dans son corps une ardeur inconnue. Et, si jusqu’à ce moment-là les plantes des pieds vésiculés n’avaient pas senti la chaleur du poix, à présent elles brûlaient, faisant monter dans le corps l’insupportable flamme. Les larmes ne l’appaisaient pas, pour qu’il puisse se relever. Il aurait voulu continuer à porter, de nouveau, sa croix. Vainement. Immobilisé sous la croix, évité par les voitures, il intrigua tous ses anciens bienfaiteurs qui observaient son impuissance, bien irrités. Cela d’autant plus que les passants biaisaient l’endroit respectif et n’entraient plus dans le magasin.
“Hé! Jette dessus un sceau d’eau!” entendit-on, derrière une devanture, la voix d’un individu furieux. ”Tu vas peut-être t’en détacher…” lui lança un autre, après avoir versé le sceau sur le corps calé. Les troittoirs étaient devenus de plus en plus désertiques. De quelque part, un équipage de police, accompagné par une ambulance, s’approcha, silencieusement. On n’entendait aucune sirène, comme s’ils s’étaient cachés pour avoir répondu aux appels téléphoniques donnés par de nombreux anonymes. Ils l’ont soulevé. Tout d’abord la croix difficile à enlever du cou, qui y avait trouvé abri pendant si longtemps, puis le corps. La voiture de la police s’en alla. Les portières de l’auto, ouvertes, laissaient voir les bras de la croix. La voiture de l’ambulance avait complètement caché André. Puis, lorsque la foule se mit en marche et que les derniers rayons du soleil s’effacèrent dans la flaque qui sèchait sur l’asphalte encore brûlant, la vie re-devint ce qu’elle était depuis toujours. Le temps s’affaiblissait par dessus toutes choses, jusqu’à ce que l’esprit des gens cessât de saisir qu’il y ait eu jamais quelque porteur de croix.
“Mais est-ce qu’il s’appelait André?”, entendit-on, de temps à autre, le doute flotter dans l’air, jusqu’à ce qu’il fût tari entre les murs de la ville.