Daniela Maxim - Proză

Extras din romanul REMEMBER:

Amintirea concursurilor de gimnastică o făcu să zâmbească. În vreme ce Marc povestea, habar n-avea ce, ea îl vedea pe Dan concurând cu el însuşi şi câştigând marele trofeu: una din vazele de cristal ale Sandei.

 Câteodată, când aveau noroc ca băieţii să se supună, racolau câte doi - trei din gaşca de pe stradă şi atunci Dan, deşi subţirel, depunea reale eforturi pentru a ieşi primul. Nici nu dorea prea tare acest lucru, dar Luana nu-l slăbea deloc. Era musai ca verişorul ei să câştige şi-l cicălea până la disperare. Îl forţa să sară ori să se arcuiască, gata să-l rupă în două. Era cel mai mare chin pentru Dan. Concursul de gimnastică îi tăia pofta de mâncare şi-l făcea să spere ca Luana să se mute, împreună cu mama ei, undeva, cât mai aproape de Polul Nord. Ema era singura care scăpa de chin. Incapabilă să se îndoaie în vreun fel, se transforma în arbitrul competiţiei, unul atât de exigent pe cât de mare îi era neputinţa.

La concursul fetelor, alături de Luana, mai participau două fetiţe, surori, care locuiau peste drum. Copiii trăgeau banca metalică din faţa uşii mătuşii Vanda şi-o înfigeau în mijlocul curţii. Asta era capra. Apoi, târâiau bara de bătut covoarele din magazie şi aveau paralelele. Cum unchiul Dali făcea rost de orice, verişorii dispuneau de o bârnă nou nouţă. Covorul scos din sufragerie reprezenta solul. Gata! Putea începe concursul. Arbitrul se aşeza la masă, cu o coală de hârtie în faţă, pe care îşi făcea notările. Participantele îşi alegeau câte un nume de gimnastă care să le reprezinte. Pentru numele Nadiei se ducea un adevărat război pe care, din pricina glasului puternic şi a forţei cu care se lupta, Luana îl câştiga întotdeauna. Ema se zbârlea de ciudă, ştiind că numele celei mai mari gimnaste din lume trebuia să-l poarte Doiniţa, cea mai talentată dintre ele, elastică şi pricepută, membră a cercului de gimnastică, care îi uimea pe toţi cu ceea ce ştia să facă. Sfoara, coşuleţul, roata şi tumbe peste cap, exhibiţii de care Luana nu era capabilă. Recunoştea, era maestră la săritul coardei, dar la gimnastică se unduia cu graţia unei scânduri de lemn. Dar cine avea puterea să se pună cu Luana?!

Dacă prestaţiile băieţilor erau jalnice şi se făceau în bătaie de joc, fetele îşi dădeau toată silinţa. Ceea ce pentru Doiniţa era înotul graţios al unui peşte în apă, pentru celelalte reprezenta un efort serios, demn de toată mila. Era nostim să le vezi căznindu-se să se lase pe spate, cu privirea ridicată a speranţă şi ajutor spre cer, chinuindu-se să se arcuiască, cu mâinile zvârlite în lături şi cu grimase îngrozitoare pe chip. În momentul când credeai că sunt gata să reuşească, le vedeai căzând grămadă pe spate. Se ridicau anevoie, icnind, cu mândria şifonată. Dar chinurile nu se sfârşeau aici. Urma coşmarul şpagatului. Picioarele se depărtau încet, cu o infinită grijă şi alunecau uşor pe covor. În clipa în care „V”-ul întors pe care-l formau devenea dureros, chinul şi dorinţa nu mai erau de nici un folos. Picioarele nu voiau să se depărteze mai mult de atât şi pace. Îngrozitoare umilinţă, mai ales pentru Luana, care nu pricepea de ce chestia asta cu „baletul” nu-i ieşea deloc. Bârna o punea în cea mai mare dificultate. Dacă pe pământ considera că tot mai realizează câte ceva, la înălţime era complet neajutorată. Nu se temea să meargă pe pârtia îngustă de lemn, dar să „danseze” graţios, cu privirea fixă înainte, să se aşeze pe burtă şi apoi să fie, într-o secundă, din nou în picioare, aşa cum făcea Doiniţa, i se părea ceva de neînchipuit. Săriturile erau, oarecum, simple. Măsurau cinci paşi înapoi, îşi luau elan şi din fugă se repezeau la banca metalică, făcând-o să zăngăne îngrozitor. Se sprijineau în mâini şi ridicau picioarele în sus, în semişpagat, crăcănat, sau orice altă figură care le venea pe moment.

Bica, martor nelipsit la toate drăcoveniile ce le treceau prin cap, se prăpădea de râs văzându-le   agitându-se cu „zgaibele” în sus, în cele mai neaşteptate poziţii şi mai - mai că-i venea să le pună la treabă, profitând de energia şi puterea lor.

Unele „sărituri” eşuau, fetele se rostogoleau peste spătarul băncii şi se adunau de jos zăpăcite, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Ema le penaliza cu note usturătoare. Ea tăia în carne vie, la adăpostul mesei de arbitru. În final, epuizate şi dezmembrate, fetele aşteptau verdictul. Singura care n-ar fi trebuit să-şi facă probleme era, fireşte, Doiniţa, învăţată cu astfel de cascadorii, dar Luana nu-i lăsa nici o portiţă de scăpare. Făcea aşa un tărăboi, se lua de gât cu toţi, alergându-i în jurul curţii, că până la urmă copiii renunţau să se mai pună cu ea. O declarau câştigătoare iar în spatele ei scriau, mare, pe tablă „Doiniţa” şi fugeau să se ascundă în casele lor. Bica o dojenea şi fetiţa se scuza:

- Ce vrei, Bică, dacă nu-mi place să fiu a doua?!

De aceeaşi ambiţie şi încăpăţânare dădea dovadă atunci când organiza spectacolele pentru părinţi. Îşi amintea de asta ca şi cum ar fi fost ieri. Reprezentaţiile aveau loc la aniversările zilelor de naştere ale copiilor.

De ziua lui Dan, Anda pregăti o masă festivă bogată. Luana se găti şi împreună cu Sanda se prezentă la uşa vărului ei, cu o faţă radioasă de sărbătoare iţită din spatele unui cadou cât roata carului de mare. Amândouă îl sărutară pe obraji, iar băiatul le însoţi în sufragerie, cu faţa arzând. Intrarea Emei fu umbrită, ca de fiecare dată, de sporovăiala continuă şi fără sens a Vandei. Luă cadoul din mâinile fetei şi-l întinse băiatului, cu o expresie atât de mândră de parcă-i dăruise Turnul Eiffel. Unchiul Dali îl sărută zgomotos, îl ridică în braţe şi-l mângâie în creştetul capului, umflându-se în pene, nu se ştie din ce motiv. Îl sărută şi pe unchiul Vali pentru ca, în final, s-o strângă cam tare în braţe pe mătuşa Anda, frumoasă foc şi elegantă, de-ţi lua suflarea. Se întoarse, apoi, spre familia Leon:

- Ce faci, Sando, aici erai?

Se aşezară la masă, cu Bica lângă ei şi sărbătoritul în capul mesei. Era exact ceea ce nu suporta Dan: să fie în centrul atenţiei. Se foi în scaun până când Andei i se făcu milă şi schimbă locul ei cu al lui. Familia Vandei mânca ţinând şervetul pe braţe, în timp ce capul familiei făcea glume, spunea bancuri şi povestea orice mişcare a Emei din ultimii cinci ani. Mai înainte ca Dan să sufle în lumânări, copiii se retraseră în camera cealaltă să pregătească spectacolul. Era un adevărat ritual în familie, pe care Luana îl apăra cu străşnicie. Cortina, improvizată dintr-o pătură, ascundea ultimele retuşări ale protagoniştilor. „În sală”, părinţii aşteptau să vadă noile realizări în materie ale odraslelor. Când Luana se zgâi din spatele cortinei şi întrebă „Ce faceţi, nu aplaudaţi?”, ei începură să bată din palme îndelung şi zgomotos.

La ridicarea „cortinei”, spectatorii îi văzură pe Dan şi Ema aliniaţi în fundal, cu Luana proţăpită în faţa lor în chip de dirijoare. Ea spuse tare:

- În cinstea verişorului şi prietenului nostru Dan, vă oferim acest spectacol.

Din nou, aplauze.

Luana intonă încet două, trei, cuvinte, îşi agită mâinile şi „corul” începu cântarea. Dan, mai afon decât toţi afonii la un loc, cânta tare, tot mai tare, pe măsură ce mâna stângă a Luanei se agita înspre el, nicidecum cu intenţia de a-i spori elanul. Văzând că nu pricepe, „dirijoarea” flutură mâna dreaptă şi Ema ridică, la rându-i, glasul. Însăşi Luana, pentru a acoperi „vocea” băiatului, cânta din toţi rărunchii. Încurcaţi, nemaiştiind cine şi de care mână răspunde, copiii începură să scoată nişte urlete haotice, iar părinţii se grăbiră să dea drumul la o serie de aplauze frenetice, menite să stopeze, cât mai curând, nenorocirea.

Moment ratat şi copiii o ştiau. Nu-i nimic. Mai aveau câţiva aşi în mânecă.

Urmă un cântec interpretat de Luana, cu acompaniamentul Emei la vioară. Un număr reuşit, pentru că cele două fete se completau de minune. Vocea Luanei înduplecă inima Vandei care strigă, înduioşată: „Foarte frumos. Bravo, Luana! Bravo, Ema!”. Poeziile interpretate făcură aceeaşi impresie bună, dar cel mai fermecător fu Dan. Deşi Luana îşi dăduse sufletul la repetiţii, încercând să-l facă să simtă emoţia creaţiei, dulceaţa graiului şi importanţa cuvântului, iar băiatul lăsase impresia că habar n-are despre ce i se vorbeşte, acum se depăşise pe sine. Andei i se umeziră ochii. Îi fu recunoscătoare Luanei pentru clipele unice pe care i le oferea.

Sanda îşi privea fetiţa sperând ca ea să ajungă cântăreaţă, actriţă ori regizor de film. Punea atâta suflet în tot ceea ce făcea! Nu reuşea să vadă în ea femeia măritată, aplecată la balia cu rufe, ţinută de poale de o armată de copilaşi gălăgioşi şi flămânzi. Visa atâtea pentru Luana, ştia să facă atât de multe! Compunea cântecele şi poezii, cupletele din spectacole erau creaţia ei.

Cel din seara aceea îl începu Ema, aşezată pe un scaun cu vioara sub barbă.

- Cum să iei din pod o cioară

  Când e tristă şi fugară

  Şi când, bătrână, abia se mişcă

  Ca o roată de morişcă ce deodată s-a stricat?

  Haideţi, spuneţi, nu-i păcat?

Ciupi coardele şi vioara făcu: „Scârţ-Scârţ!”. Intră, apoi, Dan.

- Cum să iei dintr-o poiată

  O găină speriată

  Care, tocmai, a ouat,

  Că de foame a răbdat, un ou mic, handicapat?

  Haideţi, spuneţi, nu-i păcat?

Şi vioara: „Scârţ-Scârţ!”.

Apăru şi Luana.

- Cum să iei dintr-un coteţ

  Un porc gras şi nătăfleţ

  Care-i mare şi habar n-are

  Că e gata de frigare fiindcă, prostul, a mâncat?

  Haideţi, spuneţi, nu-i păcat?

Şi iar „Scârţ-Scârţ!”.

În final, îşi uniră vocile şi încheiară:

- Şi-am putea continua

  Toată noaptea, uite-aşa,

  Animale sunt destule…

  Dar de ce să plictisim lumea ce s-a adunat?

  Haideţi, spuneţi, nu-i păcat?

„Scârţ-Scârţ!”.

Hohotele de râs şi aplauzele le umplură inimile de fericire. Erau în al nouălea cer. Dar surpriza nu se încheia aici. Urma dansul, acel dans a cărui tematică Luana se chinuise, îndelung, s-o găsească, pentru că Dan nu era nepriceput doar la cântat ci şi la dansat. Lipsit de ureche muzicală şi greoi, ea îi striga înciudată:

- Ce-ai să te faci, băiatule, când te vei însura? Îţi vei lăsa nevasta să danseze cu altul? Nimeni nu-ţi cere să fii Fred Astaire, dar nici să-ţi mişti picioarele nu eşti în stare? Numără: Un’, doi, trei, un’, doi, trei. Ce-i aşa de greu?

Cortina coborî pentru câteva minute, timp necesar actorilor să se schimbe. Momentul de relaş căzu ca o binecuvântare asupra părinţilor cărora le amorţiseră oasele.

- Ai văzut-o pe Ema ce dulce era? Sau Dan. Nu ştiam că recită aşa de frumos. Cu toate ieşirile ei, Luana asta a ta, Sando, e dată dracului.

Aşteptarea se prelungea şi Anda se grăbea să plece să întoarcă friptura.

- Aţi uitat de noi? Când e gata?

Speriaţi de nerăbdarea celor mari, copiii dădeau fuga, pe rând, la pătură şi strigau din spatele ei, panicaţi:

- Nu-i gata! Să nu veniţi aici!

În sfârşit, se ridică cortina. Şocaţi, părinţii încremenesc cu paharele la gură. Copiii, îmbrăcaţi în negru, stau chirciţi pe covor, acoperiţi de pălării înalte, cu boruri mici, negre. Încep să fredoneze unul din cântecele filmelor cu Charlot. Se ridică, pe rând, sprijiniţi în bastoane. Se aliniază şi pornesc spre masa spectatorilor, învârtind bastoanele şi legănându-se, imitând mişcările eroului cu pricina. Au, sub năsucurile cârne, mustăţi dese şi scurte, desenate cu carioca. Spectatorilor nu le vine să creadă. Înţepeneala lui Dan a dispărut ca prin minune. Cu cât se leagănă şi se împiedică mai tare, cu atât e mai aproape de personaj. Ema întruchipează un Charlot rotofei şi nostim care-şi învârte cu atâta sârg bastonul, că e gata să-i pocnească pe ceilalţi. Toţi cântă fals, dar asta nu mai are nici o importanţă, atât sunt de frumoşi, de reali, de fermecători. Pantalonii negri sunt prinşi cu bretele. Hainele de la costum au mânecile întoarse de câteva ori. În picioare, câte o pereche de şosete cu vârfurile întoarse, în care se sufocă, înghesuite, ghemotoace de hârtie. Dan rămâne în mijlocul „scenei” strâmbându-se, în timp ce fetele vin spre el cu pălăriile în mână. Scot din ele câte o floare şi i-o oferă cu tandreţe. Charlot se ruşinează, încrucişează mâinile în faţă pe baston şi se leagănă, le priveşte timid pe sub sprâncene şi nu ştie floarea cărei fete să o primească. În final, se îndreaptă spre Ema. Îi oferă braţul, privind-o cu dragoste şi dispar amândoi după cortină. Luana se dezlănţuie. Plânge, se revoltă, ridică mâinile spre cer, cerând îndurare. Suferinţa o face să se prăbuşească la pământ. Rămâne chircită, cântând din ce în ce mai încet, până când glasul ei se pierde. Micul Charlot moare de durere, în timp ce cortina ar trebui să coboare, dar nimeni nu se mai gândeşte la asta.

Femeilor le dau lacrimile, bărbaţilor nu le vine să creadă. Au în faţă trei copii care abia-şi târâie ghiozdanele spre şcoală, care le cer ajutorul de o sută de ori pe zi. Senzaţia, însă, că ei nu sunt chiar atât de neajutoraţi este copleşitoare.

Când Dan suflă în lumânări, Luana îi privi pe toţi părinţii de faţă şi tare ar fi vrut să se convingă că mesajul ei fusese înţeles: „Iubiţi-vă. Noi ne iubim!”.

 

Când Ştefan sună s-o cheme acasă, hotărârea era luată şi de nezdruncinat. El veni la gară s-o ia cu maşina, dar femeia palidă, îmbrăcată modest şi cu părul strâns, nu era aceea pe care o aştepta. Simţi că i se strânge sufletul de negre presimţiri. Crezu că se întâmplase ceva rău, dar răspunsul ei că erau, cu toţii, bine, îl nelinişti şi mai tare. Luana nu-l privi nici o clipă în ochi, iar în momentul în care păşi pragul casei se îndreptă spre dulap şi scoase hainele ei şi valizele. Bărbatul se trezi depăşit de situaţie. Pregătise masa, cu sfeşnice şi lumânări aprinse, cumpărase şampanie şi tort de ciocolată, pentru că în ziua aceea se împlineau şapte ani de la căsătoria lor. Se gândise încontinuu la relaţia dintre ei şi hotărâse să se schimbe, să-şi facă timp, cu orice preţ, pentru ea. Să-şi calce pe inimă şi să meargă la medic, să-i facă un copil şi să vadă, în acest fel, căsnicia lor consolidată. Se considera unicul vinovat de situaţia în care se aflau. Se amăgise, amarnic, crezând că tot ceea ce face e doar pentru ea. Îi plăcea să colinde ţara în lung şi-n lat, să se împăuneze că face bani, îl sufoca fiecare oră petrecută între cei patru pereţi ai casei, lipsită de o activitate reală. Refuzase să-şi aducă-aminte că nevasta lui nu e femeia pe care s-o dresezi cum vrei, pe care s-o obligi să trăiască o stare impusă. Se îndrăgostise de ea pentru voluntarismul şi independenţa ei înăscute. Era inteligentă şi plină de viaţă, iar el avea obligaţia s-o ajute să-şi facă o carieră. Se întrebase, în lungile zile de singurătate, cum de nu văzuse toate astea până acum. Era fericit că se deşteptase, înainte de a fi prea târziu. Faptul că Luana îşi strângea lucrurile, fără să-l privească, fără nici un cuvânt, uitând cu desăvârşire de importanţa zilei, îi dărâma toate planurile. Se uita la ea dezorientat, neştiind ce să spună.

Cu sufletul strâns, femeia îi simţea privirea înfiptă în ceafă, dar nu ştia cum să-şi înfrâneze purtarea infantilă, de prost gust şi nici cum să înceapă să anunţe sfârşitul. Ea, cea de neîntrecut, de neînvins, plină de morală şi educaţie, crescută în spiritul dreptăţii şi a fricii faţă de Dumnezeu, căzuse în cea mai cumplită mocirlă. Cum să-i spună soţului ei că devenise o neruşinată, că se aflau la un capăt de drum şi că nimic nu-i mai putea întoarce? Era obosită, sfâşiată şi incapabilă să vorbească. Văzu masa frumos aranjată şi îşi aminti. Se împlineau şapte ani de la unirea lor. Momentele de emoţie, de jurăminte şi frumuseţe, se aflau departe, lepădate şi uitate în cine ştie ce zi, a cine ştie cărui an din viaţa lor împreună. Probabil că nu-l iubise îndeajuns. Îl înşelase nu numai trupeşte ci şi sufleteşte, lăsându-se îmbătată de frumuseţea şi sexualitatea lui, de succesul la femei. Adorase să se ştie aleasa, invidiata, soţia unui bărbat superb de dragul căruia femeile ar fi făcut orice. Se aruncase în braţele lui ca să-şi vindece rănile, uitând să bage de seamă că ceea ce oferea nu era, nici pe departe, detaşarea, dăruirea totală şi emoţia interioară determinate de o iubire adevărată.

- La mulţi ani, nevastă!

Glasul lui avu efectul unui tunet. Ea se dezechilibră şi simţi că-i pocnesc timpanele. Vocea groasă, de bărbat viril, sună ca o ameninţare din ceruri. Întoarse capul şi-l văzu căzut într-un fotoliu, privind-o cu ochi de gheaţă. Ştefan întinse mâna spre valizele deschise.

- Astea ce trebuie să-mi arate, că mă părăseşti?

Era îmbrăcat în cămaşă de mătase, culoarea coniacului şi pantalon de vară bej. Părul negru, cu o lucire aparte, gura senzuală, aceeaşi frumuseţe şi eleganţă unică... Se măritase cu el ca să-l posede, să se bucure de puterea şi bărbăţia lui.

Ştefan îşi încleştă mâinile de braţele fotoliului. Ce diavol intrase în mintea ei ca să-l distrugă, să-i dea viaţa peste cap? Răcni:

- Vorbeşte!

Femeia căzu moale pe covor, cu genunchii îndoiţi.

- Vreau să divorţez.

El râse, un hohot răguşit, de pe altă lume.

- Să divorţezi... Eşti nebună!

- Nu ştiu ce să fac altceva, dar ştiu că asta e ultima noastră zi împreună.

Bărbatul se repezi spre ea, o smulse de jos şi-o izbi de perete.

- Crezi că poţi intra în viaţa mea să-mi furi raţiunea şi inima, iar mai apoi să mă arunci, ca pe un gunoi, după bunul tău plac? Să mă laşi cu vise şi jurăminte neîmplinite, la cheremul unei vieţi goale şi deşarte? Glumeşti, nu-i aşa? Vrei să mă forţezi să fac ce vrei tu. Nu-i nevoie de asta. De când ai plecat, mă învinovăţesc întruna. Ştiu că ai dreptate. Am să merg la doctor şi-am să-ţi fac un copil. Renunţ la depozit,    m-am gândit bine. Am să deschid...

- Divorţez, Ştefan. Nimic nu mă mai poate întoarce. Toate astea vin prea târziu.

El văzu privirea ei hotărâtă, femeia care nu mai era a lui, imposibilitatea de a schimba ceva. Orbit de neputinţă şi de dragostea pentru ea, ridică mâna s-o lovească. Luana închise încet ochii, sperând ca pumnul lui să fie puternic şi s-o adoarmă pe vecie. Îi simţi atunci buzele fierbinţi peste ale ei, le lăsă să-i alunece agale pe gât, îl înlănţui şi se ascunse la pieptul lui, şoptind:

- Niciodată n-am să mai pot face dragoste cu tine.

Ştefan Escu n-avea nevoie de mai mult. Nu voia să ştie, nu-şi dorea să afle, în adâncul sufletului intuia adevărul şi era convins că nu va face faţă unei confirmări. Se aşteptase la aşa ceva? Crezuse, vreodată, că e posibil, că ea e în stare să facă asta? O neglijase, o dezamăgise într-atât? Ştia că, mai târziu, nu va mai conta şi atunci o va căuta, o va determina, prin toate mijloacele, să se întoarcă la el. Între timp, nu putea decât să-i facă jocul.

Îşi văzu soţia îndreptându-se spre uşă. Spuse, încercând să-şi amâne lacrimile pe mai târziu:

- Viaţa mea nu va mai fi la fel fără tine. N-am să mă mai pot întoarce în casa asta ştiind că tu nu mai eşti aici. Deşi te îndrepţi spre un mal îndepărtat, eu nu voi face altceva decât să merg după tine. Într-o zi, te vei întoarce la mine, Luana. Ai jurat în faţa Domnului. Nu te va lăsa să faci altfel.

Ea coborî împovărată scările şi, o dată ajunsă în stradă, izbucni în plâns. Lacrimi amare, puhoaie devastatoare gata să inunde pământul, arzându-i obrajii, pustiindu-i sufletul, perdea opacă şi dureroasă prin care nu reuşea să vadă drumul pe care trebuia să-l apuce.