Biografie

 
Corneliu Leu (n. 21 iulie 1932, Medgidia, judeţul Constanţa) este un scriitor, dramaturg şi regizor de film român. Este de asemenea fondatorul mai multor organizaţii social-culturale.
Afilieri: Institutul Internaţional Jacques Maritain, Asociaţia Europeană pentru Pluralism, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Ziariştilor, Uniunea Cineaştilor, Preşedinte - Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc

Cronologie bibliografică

1948 - debut cu nuvele şi povestiri în “Flacăra”, “Cuget liber”, “Pagini dobrogene”
1950 - ,,Asiziile şi alte povestiri radiofonice”
1952 - ,,Vremea viteazului” -  serial de teatru istoric
1954 - ,,Cu toată viteza” - piesă în 3 acte, premieră “Teatru la Microfon”
1956 - ,,Ochiu Dracului” - roman, Editura pentru literatură
1957 - ,,Poveste de iarnă” - primul  spectacol  de  televiziune în direct
1958 - ,,Vârsta de aur” - roman, Editura pentru literatură
1958 - ,,Nopţi dobrogene” - povestiri, Editura Tineretului
1958 - ,,Familia” - piesă în 3 acte, cu care se inaugurează teatrul de televiziune
1959 - ,,Sângele şi apa” - nuvele, Editura pentru literatură
1961 - ,,Cu mâinile noastre” - reportaje, Editura pentru literatură
1962 - ,,O familie puternică” - roman, Editura Tineretului
1963 - ,,Viitorul al doilea” - nuvelă, Editura Militară
1964 - ,,Puterea” - roman, Editura pentru literatură
1965 - ,,Balade” - povestiri, Editura Tineretului
1965 - ,,A doua dragoste” - 3 acte, premieră Teatrul Constanţa şi Teatru TV
1966 - ,,Fiara” - piesă în 3 acte, premieră Teatru radiofonic si Teatru TV
1967 -,,Viaţa particulară a lui Constant Hagiu” - roman, Ed. Tineretului
1967 - Înfiinţează postul ,,Radiovacanţa”
1968 - ,,Dreptul la dragoste” - nuvele, Editura pentru literatură
1968 - Începe realizarea şi prezentarea pe parcursul mai multor ani a serialului TV de film de autor ,,Călătorii romantice”
1969 - Înfiinţează Editura Eminescu şi colecţia ,,Romanul de dragoste”
1970 - ,,Femeia cu ochi albaştri” - roman, Editura Junimea
1970 - Înfiinţează  Studioul de filme al televiziunii începând producţia primelor seriale româneşti şi a coproducţiilor TV
1971 - ,,Asediul” - film artistic de lung metraj prod.,,Romaniafilm”
1972 - ,,Femeia fericită” - piesă  3 acte, premieră Teatrul Bacău şi Teatru TV
1973 - Înfiinţează ,,Casa de filme nr. 4″ devenind producătorul unor filme şi mari ecranizări precum:,,Cantemir”,,,Ioanide”,,Adevărul şi Puterea”, ,,Mihai Viteazul”, ,,Actorul şi sălbaticii”, ,,Ciprian Porumbescu” ,,Ţara de piatră”, ,,Serata”, ,,Casa de la miezul nopţii”,”Cu mâinile  curate”, “Felix şi Otilia”,  ,,Lumina palidă a durerii”,  ,,Nea Mărin Miliardar”,  ,,Iarba verde de-acasă”,  ,,Alexandra  şi  infernul”,  ,,Scrinul negru”,  ,,Tănase Scatiu”, ,,Facerea lumii”,  ,,Agentul straniu”,  ,,Imposibila  iubire”,  ,,Castelul din Carpaţi”, etc.
1973 - ,,Puterea” - roman, ed.II,  Editura Eminescu
1974 - ,,Teatru” - colecţia “Rampa”
1974 - ,,Fata bună din cer” - 3 acte, rev. ,,Teatrul” şi  premieră Teatrul Piteşti
1975 - apare în ,,Dicţionar de literatură română contemporană”, Editura Albatros
1976 - ,,Cota 2516″ - film artistic de televiziune
1976 - ,,Această viaţă sentimentală” - roman, Ed. Cartea Românească
1977 - ,,Profesorul Demnitate. - piesă în 3 acte, premieră Teatrul Naţional Craiova şi Teatrul TV
1977 - ,,Femeia cu ochi albaştri” - roman ed. II, Editura Albatros
1977 - ,,Plângerea lui Dracula” - roman, Ed. Cartea Românească
1978 - ,,Casa dintre câmpuri”  - film, coproducţie ,,Romaniafilm” şi TVR
1978 - ,,Preţul dragostei, al credinţei şi al urii”  - roman, Ed. Cartea Românească
1979 - apare în ,,Dicţionar de literatură română”, Editura Univers
1979 - ,,Patriarhii” - roman, Ed. Cartea Românească
1979 - ,,Teatru comentat” - volum antologic, Editura Eminescu
1979 - ,,Reporter romantic în ţară şi pe glob”  - antologie reportericească Editura Junimea
1979 - apare în “Dicţionar cronologic de literatură română” , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
1979 - ,,Baladele pământului natal” - povestiri, Ed. Ion Creanga
1979 - ,,Romanul unei zile  mari”  - Editura Albatros
1980 - ,,Sufletul locului” - piesă în 3 acte, Teatru TV
1980 - ,,Circul spionilor”- film artistic, producţie ,,România film”
1981 - ,,Dracula”  premieră Teatrul Sibiu
1982 - ,,Insulele” - roman, Editura Albatros
1983 - ,,Simboluri” - reportaje, Editura Militară
1983 - ,,Romanul nopţii de februarie” - Editura Militară
1984 -,,Romanul unei zile  mari” - ed. II, Editura Albatros
1984 - ,,Rănile soldaţilor învingători” - roman Ed. Cartea Românească
1985 - ,,Romanul unui mare caracter” , Editura Militară
1986 - reînfiinţează, la  ,,Contemporanul”  suplimentul “Realitatea  ilustrată”
1987 - 1990 - ,,Faptele, Secolul, Puterea” - trilogie, Editura ,,Albatros”
1989 - ,,Romanul unei zile mari” ed.III, Editura Albatros
1990 - Înfiinţează Casa de Editură şi Producţie Audio,Video,Film ,,Realitatea”, cu publicaţiile ,,Ave”, ,,Necazul”, ,,Antologia poeziei creştine”
1990 - Înfiinţează Fudaţia Episcopul Grigorie Leu
1991 - ,,De groază şi de râs” - proze şi scenarii, Editura Realitatea
1991 - până  azi, înfiinţează rubrica radio săptămânală,,Căsuţa poştală 33″
1992 - ,,Poetul ca o floare”. - roman, Editura Realitatea
1992 - 1993 ,,O ţară bogată cu ţărani bogaţi” -reportaj european  ,,Realitatea”
1992 - Înfiinţează spectacolele radio - tv. cu public ,,Cabaret politic”
1993 ,,Omul succesului” -  piesă în 3 acte,Teatrul National Radiofonic
1994 ,,Anonimul Brâncovenesc” - editura ,,Realitatea”
1994 - până în prezent - ,,În gura leului” - rubrică moralistă săptămânală în ziarele ,,Libertatea”, ,,Ordinea”, “Azi”, ,,Cronica română”, ,,Albina” şi în emisiunea lunară  ,,Viaţa ca un spectacol”
1995 - ,,Drumul spre Damasc” - roman, Editura Eminescu
1995 - devine membru titular al Institutului Internaţional Jacques Maritain
1995 - ,,Democraţia locală” - eseuri, Editura Realitatea
1995 - ,,Hora  tranziţiei”, ,,,Nu  trageţi  în  guvern”,  ,,Bomba tranziţiei”, ,,Vin alegerile”. - spectacole complexe cu transmisii radio în direct şi serial TV
1996 -,, Generalul şi găinarul” - piesă în 3 acte, Teatrul Naţional Radiofonic
1996 - ,,Spionii birocraţi” - roman, Editura Eminescu
1996 - ,,Noi şi Europa”, ,,S-a schimbat schimbarea” , ,,Poveste politică de iarnă” - spectacole complexe multimedia cu transmisii în direct
1997 - înfiinţează Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate
1997 - ,,Fiii risipitori ai Europei” - eseuri, Editura Realitatea
1997 - ,,Dămăroaia Story” - piesă în 3 acte, Teatrul Naţional Radiofonic
1997 - este printre iniţiatori  şi devine membru fondator al Asociaţiei Europene pentru Educaţie Pluralistă
1998 - Înfiinţează  Institutul Naţional de Personalism
1998 - Înfiinţează revista ,,Pluralitas”
1998 - apare în “International Author’s and Writer’s Who’s Who” - Cambridge
1998 - ,,Au avut românii norocul unei revoluţii?” - eseu, Editura Realitatea
1999 -  apare în “Marquis Who’s Who in the World”  şi în ,,Cambridge Dictionary of International Biography”
1999 - înfiinţează ,,Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc”
2000 - ,,Re-introducere în Personalism” - eseuri, Editura Realitatea
2000 - apare în ,,International Directory  of  Philosophy and  Philosophers” - B. G. State University - Ohio
2000 - ,,International  Man of the year 2000
2001″ - Cambridge Biographical Centre
2000 - Iniţiază Asociaţia Fundaţiilor pentru Dezvoltare Rurală
2001 - ,,Iarna iubirii” - roman, Editura Realitatea
2001 - înfiinţează, la 172 de ani de la apariţie, noua serie a revistei ,,Albina”
2001 - ,,Cartea Episcopilor Cruciaţi” - Editura Realitatea
2001 - apare în ,,500 Leaders of Influence”- American Biographical Centre”
2002 - apare în ,,Enciclopaedia on Personalists of the Twientieth Century”
2002 - ,,Amintiri din Casa Scriitorilor” - volum antologic, Editura Realitatea
2002 - Revista ,,Albina” devine ,,Albina românească” publicatie a Mişcării pentru Progresul Satului Românesc, cu un program consecvent de dezvoltare socio-economică şi integrare europeană a ruralului românesc
2002-,,The Islands” - traducere engleză a romanului ,,Insulele” (apărut în română în 1982) – ,,Realpublishers”
2002 - până în prezent realizează emisiunea TV ,,Cafeneaua literară”
2003 - lansează în revista ,,Pluralitasă ipoteza Personalismului Diacronic  şi publică ,,Idei personaliste de  actualitate în opera lui C. Rădulescu-Motru”
2003 - apare în ,,The Coexistence World Initiative Network Partner Directory”
2003 - apare în ,,Directory of  Philosophy Center SUA”
2003 - ,,Romanul Plângerilor sau Călăul lui Dracula” - roman Ed. ,,Realitatea
2004 – ,,În gura leului – sau  cronica politică a anilor 1992-2004″ – publicistică, pamflete, tablete, Ed. ,,Realitatea”
2004 - Revista ,,Albina Românească” împlineşte 175 de ani de la apariţie, prilej cu care primeşte Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer
2004 - începuturile ziaristicii în România -studii şi cursuri, Ed.,,Realitatea”
2004 - Album aniversar ,,175 de ani de presă româească”, transliterări de facsimile şi comentarii, Ed.,,Realitatea ”
2005 - lansează conceptul de ,,Societate Civilă Transnaţională”
2005 - ,,The Novel of a Great Day” - traducere prescurtată  în limba engleză a ,,Romanului unei zile mari” - ,,Realpublishers”
2007 - cu  ,,Nuvele şi Istorii”, începe seria de Opere definitive, urmând  volumele de ,,Romane istorice”, ,,Teatru”, ,,Romane contemporane”, ,,Publicistică”, ,, Studii”, ,, Memorii”
 
Fotografii reprezentative

 

 

Linkuri despre autor
 
Carte si arte
Agero
Jurnalul Național
Graiul Dobrogei
Filmoteca.ro
Cinemagia
Altermedia - Premiile Patrimoniului Românesc 2006
Scriitori români contemporani

 

Pentru comenzi de carte pe Amazon apasă AICI

 

 

 

 

 

 
Corneliu Leu - Proză
 

 

 

 

 
Romanul Plângerilor sau Călăul lui Dracula - fragment

 

Slabe fiinţe mai suntem, Doamne!
Ai vrut să ne întocmeşti după chipul şi asemănarea Ta, dar nu am ieşit întrutocmai. Ne pândesc multe slăbiciuni asupra cărora mai avem de lucrat ca să ajungem mai aproape de puterea Ta.
Dintr-ale sângelui suntem răi, şi fierbinţi, şi gata de a ne lua la harţă, dar e deajuns un tăiş mai ascuţit de sabie sau o ghiaogă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, şi să ne dăm duhul asemenea gângăniilor celor mai firave… De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, şi cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuia, ca să nu ne muiem la prima înţepătură şi să ne curgă sângele ca şi cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună şi mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, aşa cum îşi face meşterul lucrurile alese, migălite, meşteşugite de n-au moarte, adică cele cu care-şi laudă iscusinţa?
Tu, Doamne, numai asupra sufletelor ai lucrat. Făcându-le deosebite şi dând unora puterile Tale cele mari, după măsura credinţei lor, sau a celor care i-au crescut. Dar, la trup, ai fost cu toţi la fel de bun şi de îngăduitor, n-ai luat de la unii ca să dai la alţii şi nu le-ai făcut unora paveze, pe măsura minţii lor, ca să rămână nemuritori. De ce, în meşteşugul acesta de a-i alcătui pe oameni, n-ai făcut barem pe unul-doi mai deosebiţi, deopotrivă cu ceea ce-ţi cer eu. Că mila ta mi-a dat puteri sufleteşti mai mari decât ale altora şivoinţă mai puternică să o pot trimite asupra altora, să-i fac pe alţii să se minuneze şi chiar să se înspăimânte de forţele ei. Dar carnea, sângele? Astea le au toţi la fel: şi prostul şi deşteptul, ne având nici o legătură cu mintea şi cu puterile sufleteşti… Că eu nu-ţi cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii şi sângelui chiar nemuritori. Dar să ne fi făcut ceva mai puţin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă duşmanul.
Şi, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înţeles cumva altfel, împotriva fiinţei noastre trecătoare, a săvârşirii noastre din această viaţă atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce; ci mă gândesc la mila ta de a ne fi pus nişte apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele şi cămăşile din za, adică nişte apărători pe dinlăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din maţele în care-a intrat tăişul de sabie o ferfeniţeală netrebuincioasă, iar din inima pătrunsă de ac un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători, dacă ne-ai fi dat pe dilăuntrul trupului nostru, Doamne!
Nu mă pedepsi, Doamne, pentru cele ce-ţi spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpăna vieţii, când am trăit atâtea, am păţit atâtea şi am făcut altora atâtea, încât pot să mă consider cunoscător al celor lumeşti şi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputinţa de luptă a omului, de vreme ce tu ne-ai întocmit astfel încât să fim fiinţe care se luptă. Mă supun voinţei Tale, şi nu cu gura, că mărturie îmi stă jumătate din viaţa în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri şi am lovit pe neaşteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, pâna la douăzeci şi trei de mii opt sute capete tăiate şi am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de ţepe în care mi-am înfipt duşmanii şi tâlharii şi cotropitorii dinafară şi hiclenitorii dinlăuntru şi, uneori, chiar oameni nevinovaţi pentru care îmi plătesc păcatele. I-am tras pe toţi, mii, de sus în jos, ca să ajungă să-şi vadă ţeapa, să o simtă pârâindu-i măruntaiele pe dinlăuntru şi să mai trăiască până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Şi i-am lăsat înfipţi acolo, în preajmă, luni, ani – pădure a cetăţii mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri şi erau sus, în vârfuri, cu coşurile pieptului deschise de clonţul paserilor răpitoare, spre a deveni cuiburi de coaste pentru alte zburătoare.
Şi, după ce-au alcătuit înfricoşaţii de saşi cărţulia aceea cu chipul meu pe dinafară şi faptele cu care i-am îngrozit scrise mincinos înlăuntru, pentru toată Europa căreia mirosul de sânge îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Ţepeş.
Îi gâdila simţurile odoarea puhavă pe care o capătă sângele când rămâne singur şi nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care laşii şi-o astâmpără doar cu poveştile altora. Şi nu se mai întreba cu ce scop şi cu ce gând am făcut eu toate acestea; n-o interesa ce avam eu sub frunte şi deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, ţepele mele, călăii mei, devenind pentru ei Dracula.
Aşadar, Doamne, eu nu m-am răzvrătit sorţii de a face din om fiinţă rea şi n-am cercetat cât aparţine aceasta voinţei Tale. Am ştiut, doar, că această fiinţă este mai doritoare de luptă decât de înţelegere. Mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-şi mintea ca să fure, ca să înşele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparţine, folosindu-şi ochii ca să iscodească şi gura ca să mintă, mâna ca să apuce şi piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească şi cupa inimii ca să ţină-n ea venin, nu dragoste…
Rău ne-ai mai pornit să ne alcătuim, Doamne, lăsându-ne încercaţi de păcat! Atât de rău încât mie, păcătosul, îmi vine să mă întreb: oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale care ne alcătuiau?
Pentru că doar unele dintre ascunsele şi apucătoarele animale au atâtea porniri spre rău câte are păcătosul de om!
Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi, de ce nu ne-ai făcut, Doamne, după cal? După nobleţea făpturii sale nehărţuitoare?… Să ne fi dat frumuseţea lui, şi agerimea lui, şi semeţia şi înţelepciunea lui, şi cumpătarea lui şi păscutul paşnic al plimbării lui prin iarbă, şi blândeţea contemplatoare a ochilor lui, şi forţa lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută spre a ataca, aşa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregăţile şi, mai nou, să strângem în ele arme ucigătoare.
Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare şi colţi, şi cu ochi perfizi făcuţi pentru pândă, şi pofte nesăţioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă.

Eu, păcătosul, m-am supus voinţei Tale de a face din noi asemenea fiinţe războinice şi am tăiat, am ucis în dreapta şi-n stânga, am făcut să curgă sânge şi răzbunare, am pus foc şi-am împuşcat ghiulele, am duşmănit şi-am folosit toate armele pe care omul a învăţat să le mânuiască în moarte, tocmai pentru că n-are puterea Ta de a sufla viaţă… Dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor!… Dpă încordarea semeaţă a gâtului lor, după ţinuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subţiri care-i aduc a fi unduioşi ca pasărea, şi după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăţia îi face să simtă nunta aproape!…
Priveşte-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate fiinţe ce ţi-au izbutit, pentru că, adevărat, n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos! Priveşte-le armonia trufaşă a mersului prin păşunile verzi ale lumii Tale, mers legănat şi zbor alintat şi simţire de copil al tău bucuros de ce i-ai dat, neîntinată în nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilinţă în ceea ce-l priveşte şi de nici o rea voinţă în ceea ce-i priveşte pe alţii. Şi vei vedea ce frumoasă ar fi putut să fie această lume.
Ar fi putut!
Dar eu nu tânjesc la atât de mult.
Nu mai tânjesc, adică, aşa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereţi.
Rămân robul Tău, supus voinţei Tale de a mă lupta şi cu rost şi fără rost iar, de răscolit, mă răscoleşte numai nedreptatea alcătuirii noastre de fiinţe cu suflet urât, războinic, hărăzite luptei, dar neînarmate cu toate pavezele prin care am putea face faţă ei păzindu-ne viaţa care tot din suflarea Ta vine.
Şi, rostind această plângere, cea mai plângere dintre multele plângeri pe care le poartă sufletul meu în acest chinuit trup ascuns lumii prin paznicii lui Matei, îmi plec în ţărână fruntea glăsuind cu umilinţa pe care Tu ai pecetluit-o în sufletul nostru alături celorlalte rele din noi:
Slavă Ţie Doamne şi Învăţătorule, ascultă plângerile robului Tău!
Ascultă-le, Dumnezeule, că mi-am pierdut toate legăturile în hruba asta unde mă ţine Matei şi nu mă mai aude nimeni!
Înafară de îndurarea Ta, plângerile mele nu le mai aude nimeni, Doamne!… Nimeni!
 
Ba le aud!
Le aud şi nu pot să-i răspund.
Aud plângerile voievodului meu, îi aud glasul tunător cu care m-am obişnuit să-mi poruncească, dar nu pot să-i răspund şi nu pot să-i dau semn cum că l-am auzit, cum că-i cunosc plângerile şi i le ascult mereu, cum că strâng, în tolba asta pe care-o port de gâtul meu, sau a calului meu, oriunde, toate înscrisurile şi documentele despre el şi că nu voi avea căinţă pe lumea aceasta până nu-i voi face dreptate.
Îl aud, dar fiindcă fratele meu, călău la fel de vestit ca şi mine cu care am stat în slujba voievodului Dracula în mai mulţi ani de lupte şi trecere prin sabie a duşmanilor, a căzut acolo, la Piatra Craiului, nu mai am cum să-i răspund, nu mai am cum să-l întreb, nu mai am cum să-i dau de veste şi nu mai am cum să aflu unde e ţinut el închis ca să mă duc, să mă caţăr pe ziduri, să-i gâtui paznicii şi să-l fac slobod ca să-şi recâştige scaunul domnesc pe care-l merită şi prin os şi prin virtute.
Îl aud, dar el nu mă aude. Îl aud cum i se plânge lui Ştefan vărul lui şi voievodul Moldovei, că acela îi este cel mai drag. Nu mie mi se adresează, ci lui Ştefan. Că Ştefan este speranţa lui, iar eu sunt un viernme de care cred că a şi uitat. Şi, nu numai că a uitat, dar nici nu-i trece prin minte că eu sunt cel care umblu să-l salvez, în vreme ce Ştefan îşi vede de tronul lui, de luptele lui şi de nevolniciile din ţara lui. Eu, însă, nu am alt ideal decât să-mi salvez voievodul, adică pe Vlad, Vlad Ţepeş sau Vlad Draculea, fiul lui Dracul; că n-am pe lume mai mare dorinţă şi mai înalt îndemn decât acesta. Dar el nu ştie şi, sunt sigur, chiar m-a uitat. Iar eu nu am cum să-i dau un semn. Nu am cum să-l prind în depărtările lui şi să-i spun că mai trăiesc şi că doar pentru el şi salvarea lui mai trăiesc!… Nu am cum, nefericitul de mine, cu toate că, uneori îl aud plângându-i-se lui Ştefan.
Nu ştiu cum îl aud la asemenea depărtări şi cu gândurile lui îndreptate către altul!… Chiar că nu ştiu; dar îl aud. Îl aud limpede şi plângerea lui mă sfârtecă-n imimă chinuindu-mă, iar glasul lui, care e numai al lui fiindcă îl recunosc prea bine, înscrie totul, cuvânt cu cuvânt în sufletul meu, ca şi cum aş simţi eu aceste plângeri… Doamne, cum le mai aud şi cum răsună ele în mine!… De la orice depărtare, de peste ţări şi ape şi munţi, eu le aud!… Le aud şi rămân în mine de neuitat. Pesemne că dorinţa mea de a ajunge la el e atât de mare, încât se tot duce, se-mpinge-n văzduh către el şi dă de glasul lui care se adrează, tot peste văzduh, lui Ştefan. Şi sufăr foarte că n-am cum să-i dau un semn, n-am cum vorbi nici cu el, nici cu Ştefan care nu-l aude. El strigă către Ştefan, dar îl aud eu; eu strig către el, dar el nu mă aude. Iar Ştefan nu ne aude pe niciunul, ne crede morţi; ba, chiar a pus să se pomenească la slujbe numele vărului său Vlad. Trăim într-o lume în care nu ne mai auzim; s-au rupt legăturile dintre noi şi nu ştiu dacă le vom mai putea reface; dacă voievodul meu va mai avea sufletul acela tare cu care ajunge să comunice la depărtări. Că el avea întotdeauna forţa de a-şi trimite gândurile peste mari depărtări şi a mânui alţi oameni, precum eram eu şi fratele meu, la mari depărtări. Prin voinţa lui. Prin voinţa încordată a marelui caracter pe care îl are, făcând din noi arme cu care înspăimânta duşmanul, făcând din noi acei cavaleri negri pe care-i trimitea ucigători; mai ucigători decât cele mai ucigătoare arme. Ne comanda, ne dădea ordine, ne dirija. Comunica cu noi într-una!
Iar acum, eu păcătosul am rămas fără să mai pot comunica cu el. Şi mă perpelesc, şi mă-nforţez, dar nu ajung decât la gândul lui care se duce spre Ştefan. Eu nu-i pot spune nimic şi nu-i pot da semn că exist. Fiindcă, înainte, el mă auzea prin fratele meu. Fratele meu vorbea cu el, fratele meu devenea mâna pe care el o întindea la orice depărtări, prin fratele meu el ne trasmitea voinţa de a deveni cavalerii negri care înspăimântam duşmanul. Eu aveam rostul de a transmite mai departe cele ce-mi poruncea prin fratele meu; eu făceam legătura cu alţii, dominând alte suflete, după cum mă pregătise voievodul. Dar comunicarea cu el, făcea parte din alcătuirea fratelui meu şi, de asta, acum, am pierdut-o.

Pentru că voievodul nostru, măritul Vlad, fiul lui Dracul de unde i s-a spus şi Draculea, cel mai bun folositor al meşteşugului nostru de a trage în ţeapă de unde i s-a spus şi Ţepeş, ne-a alcătuit pe amândoi ca pe-o maşinărie în care o roată face una iar cealaltă roată face alta, tocmai ca să folosească moliciunile sau tăriile sufletelor noastre într-o împletire care să le dea mai multă putere. Fratele meu era concentrat către porunca voievodală pe care mi-o transmitea mie, iar eu eram concentrat către ceilalţi luptători care alcătuiau pâlcul înfricoşător şi de neînvins al cavalerilor negri. De neînvins, câtă vreme îi ţineam eu sub puterea mea poruncită de voievod. Formam noi, astfel, maşinăria unui lanţ al puterii sale şi deveneam, nu numai de neînvins, dar înspăimântători pentru duşman. Mai înspăimântători decât tunul care se inventase pe vremea aceea, deoarece eram ca o armă necunoscută altora, armă prin care, cu oştire puţină, voievodul nostru spulbera cele mai mari oştiri ale lumii, adunate de sultan.
A fost vremea vieţii noastre cea mai măreaţă şi cea mai fericită. Şi, desigur, cea mai de glorie, neînvinsă de nici o putere străină.
Iar acum plâng şi-l caut pe voievodul meu şi nu reuşesc să-i dau de ştire unde mă aflu, pentru că, slăbindu-i-se lui atunci doar pentru o clipă puterea, doar pentru o clipă, a fost deajuns ca să se rupă de noi, iar fratele meu, nemaiavând puterea aceea de neînvins pe care i-o transmitea voievodul şi fiind lovit tocmai în acea clipă, a căzut. Degeaba a simţit el apoi puterile revenindu-i, că n-a mai fost în stare decât să se ridice şi să ucidă câteva zeci de duşmani din jur. Dar fierul îl pătrunsese, sângele i se scurgea şi, până la urmă, a căzut. A căzut, fiindcă fusese dezlipit doar o clipă de sprijinul pe care i-l trimitea voievodul din depărtări. A căzut fiindcă furia îl orbise o clipă pe voievodul nostru. Pentru că furiile acoperă puterea, iar voievodul era apucat de furii văzând trădarea lui Matei. O clipă de întunecare a fost deajuns ca lanţul acela nevăzut dintre noi să se desprindă. Că, fratele meu, sigur pe puterea pe care i-o transmitea voievodul, răpunea sute în jurul său şi a intrat în luptă încrezător, tocmai ca să-i spulbere pe duşmani şi să-l scape pe el; dar n-a simţit că se rupsese lanţul şi a căzut răpus sub săbiile altora, mulţi ucigând şi el, dar dându-şi duhul.
Eu am simţit asta. M-am ferit, am scăpat, dar am rămas singur. Singur cu căutările mele şi tânjind după voievodul meu.
Am făcut toate vrăjile pe care le-am învăţat de la el şi de oriunde, am încercat toate puterile acelea nevăzute, dar n-am ajuns la altceva, decât la a-i auzi din când în când plângerile. Şi nici măcar pe toate; pentru că, tocmai când el îmi răsună mai clar, se rupe firul, iar eu caut din nou şi străduiesc cu greu, cu foarte mare greu, cu toate că simt în drumurile mele că, uneori, îi dau târcoale pe aproape, iar alteori mă-ndepărtez, dar niciodată nu ajung să-l ştiu unde-i!
Şi mă pedepsesc mereu căutându-l şi iar mă pedepsesc strângând în tolba pe care o port mereu cu mine toate hârţoagele care fac vorbire despre el, să le prezint ca nişte documente lămuritoare unor înalţi judecători care să-l scape. Dar nici de el nu dau şi, din pricina aceasta nici la care mare scaun de judecată trebuie să ajung nu ştiu, aşa că port cu mine tolba cu înscrisuri ca pe încă o cocoaşă ce o am de dus în spinare şi aud din când în când, din depărtări cărora nu le pot afla locul, asemenea plângeri în care, neîndoielnic, răsună glasul voievodului meu şi încerc să le învăţ, pentru că nu ştiu să scriu. Dar le învăţ, le înscriu în mintea mea iar, dacă vreodată, voi ajunge sa am deface cu ceva călugări, să-nvăţ a le scrie sau să le pot spune cuiva ca să le scrie.
Că ce-au scris alţii nu a fost adevăr cinstit şi din asta cred eu că se trage înciudare plângerilor voievodului meu, acolo, în închisoare unde zace.
Plângerile!… Da, plângerile!… Că, altceva ce face un om în temniţă decât să se plângă de ce-a făcut bine şi nu i s-a recunoscut, ori să se plângă de ce-ar fi vrut să facă şi n-a făcut?!
Mintea mea le rumegă şi le strânge acolo, în cămara creierului pe care şi-a făcut-o pentru ele, la fel cum ochii mei, care au deprins citirea unora dintre litere, şi cum le scriu turcii, şi cum le scriu slavii şi cum le scriu apusenii, dar numai degetele mele n-au îndemnarea să le aştearnă, ochii aceştia ai mei caută hârtiile care pomenesc de voievodul meu, toate hârtiile şi toate documentele so toate plângerile acestea care nu mai sunt scrise cu cerneală ci sunt scrise cu sângele lui în sângele meu. Iar mâinile mele tremurând de dragoste pentru el, le apucă, le mângâie ca pe documente lămuritoare ce sunt şi le-aruncă-n tolba mea cu care mă voi duce pentru el la judecată. Numai că nu ştiu care judecată, că n-am cum să-l întreb pe el, ca să mă-ndrume spre nişte judecători pe care şi i-ar şti drepţi.
Că strâmbătatea am văzut-o şi mintea mi s-a tulburat foarte. Mi s-a tulburat într-atât, de mi-a fost teamă că uit tot, când am văzut ce minciuni au tipărit oamenii lui Matei în limba săsească şi-n limba latină, ponegridu-l în faţa întregului apus şi, de-atunci, tot alcătuiesc eu în minte povestirile cele adevărate despre Dracula, tyranul meu cel drag, ca să afle oamenii că a fost necruţător dar drept.
Dar nu pot să-i spun lui toate acestea, nu am nici cum să-l fac să ştie ce străduiesc a arăta unor minţi luminate prin aceste documente, nici a-i cere lui sfatul cum e mai bine să fac; şi, asta, mă chinuie de moarte!
Findcă voievodul ne-a construit şi ne-a alcătuit ca pe o maşină a lui, cu intrările şi ieşirile şi pornirile ei, eu făcând un lucru, fratele meu altul, ceilalţi care erau legaţi de noi altele, dar mânuirea fiind numai a lui, a minţii care ne-a alcătuit astfel şi ne-a aşezat la locurile noastre ca să-i slujim lui şi comenzilor pe care el le dă.
Cunosc, cunosc prea bine această maşinărie fiindcă am vibrat înlăuntrul ei şi i-am asigurat funcţionarea pe când era în glorie şi înspăimânta aliotmanul, Că Vlad, voievodul nostru, de unul singur se ducea doar în sufletul lui Mahomed al doilea, ca să-l înspăimânte, că ştia cum putea să-l domine şi-i cunoştea maşinăriile sufletului care se puteau deschide la comunicare. Dar, către alţii, pe noi ne trimitea; noi alcătuiam lanţul cavalerilor lui negri care căpătau puteri uriaşe prin mânuirea lui şi loveau în duşmani cu paloşele lor, dar cu loviturile lui. Că fratele meu căpăta puteri înzecite sorbindu-le pe cele ce i le trimitea din depărtări voievodul nostru, redându-ni-le nouă şi năvălind cu toţii, ceată mică şi puternică, în mijlocul duşmanului pe care-l înspăimântam. Ba, mai mult, către noi, cei astfel împuterniciţi, se simţeau atrase chiar şi unele suflete dintre ceilalţi, din tabăra duşmanului; suflete care simţeau magnetismul voievodului nostru, se lăsau acaparate şi mânuite, prin noi, de el. Atunci începea adevăratul prăpăd, fiindcă-i făceam pe vrăjmaşi să se taie ei între ei întunecându-le minţile şi făcându-i să se duşmănească unul cu altul.
Era o mare maşinărie de război, cu fierul ucigător mânuit de braţe care nu te aşteptai să facă asta, tocmai pentru că magnetul voievodului nostru, transmis şi retransmis într-o mereu înnoită încordare, îi cuprindea pe toţi făcându-i să ucidă şi să se ucidă. Transformând noaptea în orbirea luptelor pe nevăzute şi înfricoşând taberele duşmane prin spaima de cavalerul negru care-i făcea să se omoare ei între ei.
Măreaţă maşinărie a măreţului meu voievod, care s-a frânt acolo, sub Piatra Craiului, când, rupându-i-se pentru o clipa legătura cu mânuitorul nostru care-l făcea de neînvins, fratele meu, care era un fel de miez al acestei maşinării, s-a prăbuşit sub săbiile oamenilor lui Matei pe care voievodul îi crezuse venindu-i în ajutor, dar care îl răpeau mâniindu-l foarte.
Atâta a fost nevoie; o clipă de mânie care l-a descreierat pentru moment pe voievodul nostru, pentru ca toată maşinăria să se prăbuşească odată cu cel prin care el comunica cu noi, adică prin pomenitul meu frate.
Şi, de atunci, eu păcătosul care eram ridicat în rang mare, drept cel de al doilea călău domnesc, degeaba am rămas pe primul loc urmându-i fratelui meu, dacă nu mai am domn şi stăpân, adică nici nu-i pot da de urmă pe unde o fi închis şi nici nu-i pot da de veste că eu sunt viu şi-l caut.
Îl caut, îl caut şi duc cu mine nu numai povara documentelor lămuritoare pe care le-am strâns, ci, de când am citit spurcata tipăritură care nu-i vede decât părţile întunecate, întunecându-i-le şi mai mult, port cu mine şi povestirile adevărate pe care le scriu şi le tot scriu în mintea mea pentru a le răpune pe cele mincinoase.
Şi, pe măsură ce, neputicios de-a le răspunde, ascult plângerile domnului şi voievodului meu, eu sufăr foarte şi alcătuiesc, tot alcătuiesc în minte povestirile pe care le cred eu adevărate şi le-am văzut cu ochii mei şi le-am auzit cu urechile mele. Fiindcă slugă credincioasă i-am fost aflându-mă mereu lângă el şi pricepându-i toate faptele, cât putea să priceapă mintea mea cea proastă.

 

 
 
 
 

 

Romanul Plângerilor sau Călăul lui Dracula - capitolul I

După ce a tipărit acea ciudată “Historie despre un mare Tyranu, pe nume Dracul-Vodă” - şi, cu tot dichisul, a împăturit foaia în şase pagini calcându-i fiecăreia în parte îndoitura sub sulul greu născocit chiar de el, pe meşterul Heinz Szacsz de pe uliţa aceea stingheră a meseriilor mai noi ce se lungea în spatele parohiei Sankt Lorentzkirche din cetatea Nurenbergului, l-a cuprins un fel de teamă. Un fel de panică şi de nelinişte care nu-l lăsa deloc să doarmă. Ba, uneori, îl făcea să şi izbucnească în lacrimi fără pricină, ca femeile acelea la o anumită vârstă. Iar, când, chinuit şi neliniştit, somnul îi venea fugarnic, abia într-un sfert de măsură a adevăratei odihne, se trezea udându-se tot, asemenea copiilor din faşă. Sau chiar mai rău decât aceştia, deoarece trezirea propriu zisă se făcea exact după ce udul din băşică muiase cearceaful şi nu mai avea de gând să se opreasca oricât l-ar fi gâtuit el cu amândouă mâinile alergând spre uşurătoare sau, măcar, spre ieşirea ce dădea în curte. Degeaba: Ţâşnea din el ca la pompe, îi uda degetele cu care se strângea, îi uda poalele cămăşii cu care dormea şi nu se oprea decât atunci când, zicând bogdaproste că ajunsese la locul unde o putea face, meşterul îndrăznea sa-şi dea drumul din strânsura ambelor mâini cu care-şi strangulase zadarnic mădularul. Acesta rămânea sterp sau, cel mult, mai lăcrima vreo picătură-două smochinindu-se neputincios şi satisfăcut. Pe moment satisfăcut; pentru că, venindu-i din nou somnul după ce simţea uscăciunea mângâietoare a cearceafurilor schimbate, deodată meşterul se trezea iarăşi în lacul din care sărea speriat, iar îşi gâtuia izvorul cu degetele mari şi amândouă mâinile făcute căuş asupra lui, dar iarăşi ajungea prea târziu şi prea împroşcat la locul de descărcare, rugându-se să-i vină şi privind cu ciudă neînsemnatele lacrimi care i se mai prelingeau.
După cum se vedea însa şi din alte semne, era vorba de un blestem triplu, această neobişnuită stare fiind doar primul dintre ele. Al doilea era reacţia Margarethei, jupâniţa sa care se culca acum în alt pat, relaţiile lor nemaifiind dintre cele mai fireşti, ba, uneori, ea chiar ajungând să vomeze. Iar al treilea blestem venea din grija ce-i încolţise în legătură cu slobozirea ce avea loc atunci când îi era somnul mai adânc: Grija asta îl făcea să nu mai doarmă, adică să se ferească de clipa aceea când se simţea căzând în somn şi, în felul acesta, ajunse la o stare de spaimă care-l slăbea şi-l tot slăbea.
O spaimă mult mai mare şi mult mai chinuitoare decât udeala pe care o provoca, sau neputinţa lui de a-şi cepui ţâşnirea, adică un fapt ce putea fi şi de râs dacă ne-am copilări.
O spaimă enormă, atotcuprinzătoare atât ziua cât şi noaptea, exact cum îi spusese în somn vizitatorul necunoscut în care el, târziu, îl recunoscuse pe drăcescul tyran despre faptele căruia tipărise in-sexiens-ul. Adică, ţinând în mână tocmai tipăritura lui despre care nu vorbea decât cu ciudă numind-o “libellus famosus”, l-a strâns de gât sau, poate, şi de alte mădulare mai sensibile, până când a aflat, om cu om şi ban cu ban, cine-a venit, cine-a comandat, cine-a dat avansul, cine-a plătit restul, cine-a luat marfa aceea nouă - tipăritura, despre care Europa încă nu ştie cât de drăceasca e şi cât rău poate face - şi, mai ales, unde-a dus-o s-o răspândească. Iar, când s-a dumirit, parcă n-a mai fost om, parcă n-a mai fost fiinţă; s-a prefăcut în fulger şi trăznet; sau, mai bine zis, într-un uragan negru ca un nemăsurat trup uriaş de putere ce te covârşeşte cu apăsarea lui, te trăzneşte cu fulgerele lui şi te ţine la pământ cu ameninţarea lui. Şi, prefăcut astfel, a dat un strigăt care s-a îndreptat ameninţător cam către răsărit: “Mateeeei, am să-ţi sug sângele!”... Cam către răsărit, sau aşa ceva, pentru că, de îndreptat s-a îndreptat şi de îndepărtat s-a îndepartat strigătul încotrova, lăsând aici, în dormitorul lui Heinz Szacsz, numai ecoul său monstruos.
Iar personajul din pieptul căruia ieşea, retransformat în chip pletos cu ochi de cadână voluptuoasă şi nări care amuşină totul, recăpătă o linişte princiară în contrast total cu descărcarea de mai înainte şi, mângâindu-şi delicat, cu degete lungi ce sugerau mai mult mister decât putere, colanul cu dragon ce-i strălucea deasupra platoşei, îi vorbi cu o iluminare serenissimă. Da: îi spuse fără ciudă, fără mânie, cu un glas liniştit care te îngheţa mult mai rău că, deocamdată, nu-i ia sângele să-l dea unor fiinţe necurate să i-l sugă, nu-i înfige nici o ţeapă în fund împingând-o aspru spre bârdan, spărgându-i toate măruntaiele şi scoţându-i-o pe la ceafă sau prin coşul pieptului... Nu!... De partea din spate îl iartă, deci, deocamdată şi îl blestemă la chinuri numai cu cea din faţă. Adică să fie astupat şi incapabil de a se slobozi toată ziua şi să-şi dea drumul noaptea, stropindu-se în somn cu udeală leşioasă şi trezindu-se în spaima ţâşnirii printre degete, tocmai ca să-l sperie şi să-i producă o veghe nebună care să-l slăbească, să-l îndepărteze de jupâneasa Margarethe şi să-l facă neom.
Atât i-a spus cu glasul calm al nobilului conştient de puterea sa judecătorească. Apoi s-a-ntors spre alţii, spre duşmanii săi adevăraţi pe care trebuia să-i răpună cu puterea sabiei, iar degetele sale fascinante au căpătat teribilă forţă, ca şi cum ar fi lovit. “Mateeeei!” - strigă el din nou, dar nu se mai auzi continuarea pentru că platoşă, plete, om - totul se transformă în furtuna acea răzbunătoare care se îndepărtă cu fulgerele ei cam spre răsărit, după cum i se păru lui Heinz Szacsz, adică, faţă de aşezarea Nurenbergului, cam spre Pilsen, unde făceau cehii berea, dacă nu mai departe: spre Viena, spre Budapesta, spre Dunărea de Jos... S-a spulberat într-o asemenea direcţie, lasându-i semn concret al vizitei nocturne meteahna cu care l-a blestemat.
Şi s-a dus meşterul Szacsz la mulţi medici, doar Nurenbergul e vestit în asemenea celebrităţi!... I-au făcut medicamente mulţi spiţeri, lucrând cu cântare fine şi amestecând zeci de extracte; i-au luat bani grei mulţi chimişti şi şarlatani punând pe limbă urina lui mai proaspătă sau mai veche spre a vedea daca nu găsesc în ea vreun element ce s-a introdus sau s-a produs în plus; ba, un bijutier, recomandat de un chirurg pe care-l ajuta la meşteritul sculelor de tăiat organe umane, i-a făcut o ţevuşcă de argint cu care, băgând-o pe acolo pe unde udul ar trebui să iasă, să-l forţeze pe acesta la alte ore decât cele înspăimântătoare de noapte. Dar tot degeaba!
Într-o zi, însă, meşterul Heinz s-a simţit parcă străpuns de o ţeapă, cu esofagul ca un furtun sângerând zbătându-se peste rană ca să ducă spre plămânii perforaţi aerul pe care, în disperarea morţii, îl mai trăgea nebuneşte gura.
Adică, a văzut întâmplându-se cu el, leit ceea ce tipărise în foile plătite bine cu galbeni de la misterioşii trimişi ai regelui Matei. Misterioşi, pentru că nici el nu-şi dăduse seama exact, sau nu-i păsase de toate ascunzişurile care-i aduceau bani, până când nu şi-a văzut înspăimântătorul personaj prefăcându-se-n adevărat nor de furtună, ramânând numai furie pură, fără faţă umană; furie şi strigăt de ură către cerul răsăritului: “Mateeei, am să-ţi sug sângele!”...
S-a văzut tras în ţeapă de Dracul; într-o ţeapă de argint ca şi ţevuşca meşterită de bijutier, dar care, după ce-i intra pe-acolo pe unde fusese făcută să intre, prin locul acela delicat şi îngust şi mai depărtat cu câţiva centrimetri de trupul propriu zis, se făcea apoi de zece, de douăzeci, sau chiar de treizeci de ori mai mare rupând şi străpungând înlăuntrul trupului său toate organele şi înaintându-i pârâitor până sub gâtiţă. Atunci a dat strigatul acela de moarte şi şi-a mai amintit un amănunt aflat de el tot la culesul literelor pentru acea tipăritură: Că, după ce te străpungea cu ţeapa şi te planta ca pe un pom în grădina lui de muribunzi, tyranul Dracula se apropia de tine şi-şi înfigea flăcările privirilor drăceşti în ochii tăi urmărind tot ce se petrecea acolo, adică cum se oglindea în ei lumina vieţii tale sfârşindu-se, ori cum se adunau şi se puteau culege alte puteri, pe care omul le lasă să se desprindă în timpul morţii sale. Cu forţele supraomeneşti ale magnetismului minţii sale, voievodul vedea în adâncul ochilor muribunzi. Vedea şi citea toate miracolele pe care le trăieşte sufletul omenesc pe pragul morţii. Descifra pârghiile încordării prin care muribundul pricepe lucruri importante pe care nu le-a priceput în timpul vieţii, constata cum acela ajunge la concluzii pentru întrebări care l-au frământat pe când trăia şi vedea încă multe alte secrete ale vieţii pe care răposatul le pierdea nefolosite, dar mintea vrăjitorească a lui Dracula ştia să le folosească în fel şi chip pentru gloria sa şi împotriva duşmanilor. Fiindcă se spunea că, pe Mahomed al doilea, cu asemenea forţe drăceşti îl speriase: Luptând singur şi omorându-i câteva mii de spahii, sau venind cu o mână de oameni în faţa armatelor de sute de mii. Sau, chiar mai rău: intrând în sufletul lui de sultan care până atunci cucerise lumea şi făcându-l, spăimântos, sa-şi ucidă proprii săi oşteni pierzând lupta.
Adunată din pupilele muribunzilor, puterea acestui voievod sângeros de-a se preface în furtună cu trăznete şi a străbate spaţii imense, sau de a comunica cu oamenii lui de la distanţe nemaipomenite, transmitându-şi gândurile şi fiinţa peste păduri şi munţi şi chiar ţări, făceau din el cel mai temut mister. Dracula ucidea căpătând putere; aşa spuneau paginile culese şi, din pricina asta, pedeapsa venea spre tipograful lor.
Atunci, însă, a dat Heinz Szacsz al doilea strigat, strigat gâtuit, rămas mut în aer, pe care nu l-au putut auzi nici unul dintre cei ai casei, sau dintre calfe, sau dintre negustorii care-i aduceau hârtia, sau dintre rarii clienţi ai atelierului, or gravorii care-i încrustau literele înflorate. Fiindcă era ziuă şi l-ar fi putut auzi. Era în plină zi, iar el se afla la umblătoare numai spre a se scormoni cu ţevuşca de argint, doar-doar s-o mai uşura de câteva picături preîntâmpinând chinul nopţii. Dar, în loc de asta, i-a murit în gât al doilea strigăt atunci când, deasupra lui, în fereastra privatei, a vazut capul lui Dracula cu ochii de cadână care scânteiau într-un mod ciudat: când cu flăcări verzi, înrobitoare şi când cu o curiozitate de copil rău. Şi n-a fost nici o închipuire, pentru că l-a auzit spunându-i cu glasul lui nici mânios, nici răzbunător, ci de o linişte aspră care te îngheţa:
- Da, meştere, nu te mira că te pot trage într-o ţeapă de argint; unor duşmani de-ai mei suspuşi, le-am pregătit chiar şi ţepe de aur; fundul lor nobil merita aur să bag în el, aur să le sfâşie rărunchii şi plămânul, aur să le iasă prin ceafă aşezându-li-se lângă coroana de aur!...
Privindu-i chipul care nu era înspăimântător ci, mai degrabă, te atrăgea cu o urâţenie aparte, compusă din trăsături care, unele erau chiar frumoase iar altele, precum ochii, erau deadreptul fascinante, meşterul îndrăzni să-i spună ceea ce, de obicei, nu se îndrăzneşte faţă de o fiinţă atât de suspusă:
- Păi, toată lumea spune că nu mai eşti; şi chiar acei nobili care, am priceput eu, erau de la curtea regelui Mathias, m-au asigurat că...
- Uite că sunt!Atinge-mă; chiar pipăie-mă, dacă vrei, şi-ai să simţi că nu sunt nici mort, nici dispărut, ci fiinţă adevărată, aici, în spatele rândului tău de case de pe strada breslelor noi din Nurenberg; aşa-i?!
-Aşa-i.
- Lângă Sankt Lorentzkirche unde tu, ticălosule, vindeai înainte cărticele de rugăciuni; aşa-i?
- Aşa-i.
- Până când te-ai spurcat la banii pe care Matei mi i-a furat mie. Papa mi i-a trimis mie; iar tu, ticălosule, tipăreşti acel “Libellus famosus” ca să mă urască Papa!
- N-am ştiut, Măria Ta; n-am ştiut!... Tot aşa cum n-am ştiut că eşti în viaţă!
- Dar acum ştii?!
- Ştiu; fiindcă m-a ajuns blestemul tău!... se căia bietul meşter neîndrăznind să facă vreo mişcare spre a nu-i intra mai rău ţeapa de argint provenită din ţevuşca cu care se zgândăra acolo pe unde spera să se uşureze.
Aranjându-şi poalele strălucitorului veşmânt domnesc, Dracula se întoarse către el şi preciză cu acel glas care nu dădea putinţa de tăgadă:
- Nu e blestemul meu, meştere, ci pedeapsa mea!... Blestemul cuiva te ajunge, indiferent unde-o fi el, sau dac-o mai fi! Pedeapsa o primeşti; din partea cuiva care este stăpân, care are voinţa slobodă şi poate să pedepsească!... Înţelegi?
- Înţeleg, se ploconi meşterul pe cât îl lăsau mâinile ocupate şi i se părea că scaunul din acea încăpere de făcut nevoile se transformă într-un fel de tron în faţa căruia el, umilitul, trebuie să se supună primindu-şi pedeapsa... Am înţeles de când mi-ai spus-o prima oară: nici nu mă dai pe mâna unor fiinţe pofticioase de sânge, care să mi-l sugă, nici nu mă tragi în ţepele tale care rup omul pe dinlăuntru, ci milostivenia ta e mare şi mă pedepseşti numai cu neputinţa asta care... Si, nemaiputându-se abţine, izbucni în lacrimi grele care se prelinseră din îndureraţii săi ochi albaştri pe zulufii blonzi ai favoriţilor şi ai bărbii:... Care m-a nenorocit, m-a făcut neom, Măria Ta!…
Căzu în genunchi şi se ploconi tremurând. Atunci, aşa cum orice pedepsit simte nevoia de sprijin, dar cum aproape niciunul nu găseşte, el se simţi cu capul susţinut de o mână puternică, ale cărei degete prelungi, fascinante, i-l ridicau încet, aproape mângâindu-i obrazul. Când înălţă privirile, văzu faţa aceea stranie, de o urâţenie compusă din frumuseţi: ochi cu gene prelungi, ca de cadână, mari, migdalaţi, păstrând în ei o veselă curiozitate, dar străjuiţi de nişte sprâncene fioroase; buze frumoase, bărbăteşti şi pline de căldură, străjuite de-o mustaţă impunătoare, dar contrazise dedesubtul lor de o bărbie ameninţătoare, plină de câinoşenie; în fine, frunte frumoasă, mare, bombată, luminată, continuând cu expresia dură a unui nas plin de voinţă, dar încununată de o ţeastă imensă, pe care părul se învâltora aproape ca într-o coamă de zimbru, făcându-i capul mult mai mare decât cel de om, ca al unui animal înspăimântător prin forţă. Un cap atât de mare încât, sub el, obrazul se întindea pergamentos şi se ascuţea căpătând ceva din umbrele scheletice ale osului de dedesubt. O figură măreaţă, dar chinuită, care-şi pune aspre întrebări, dar, mai ales, are în permanenţă răzbunătoare răspunsuri.
 
- Tu ai tipărit despre mine minciuni. Nu le-ai scris, dar le-ai tipărit; calea spre lume prin tine  au luat-o - vorbi el cu un glas egal, al judecăţii drepte, reci şi neiertătoare... Eu am fost mult mai crud şi am tras în ţeapă mult mai multe trupuri decât scrie în cartea ta; dar bătrâni n-am ucis, femeilor nu le-am tăiat sânii ca să le înec pruncii cu sângele care ţâşnea de acolo, nici fier înroşit nu le-am băgat prin părul de jos ca să le ard locul împreunării. Cât despre poftele mele, da, priveam în ochii muribunzilor ca să aflu o cale; o cale pe care o caut şi eu, pentru puterea mea; şi ştiu cum să strâng putere din puterea lor; am învăţat asta de la vrăjitorii pustiei, când m-au întemniţat turcii la marginile orientului. Dar că-mi aşezam masa de ospăţ sub hoiturile care puţeau atrăgând corbii, sau  că-mi umpleam cupa cu sânge ce se prelingea de la proaspeţii ucişi, acestea sunt născociri ale duşmanilor mei!... Meseria ta e miraculoasă, meştere, pentru că umple lumea cu veşti aşa cum n-a mai fost umplută până acum. Fă ce ştii şi astâmpără-i efectul; umblă pe unde ştii şi opreşte-ţi cărticelele din drumul lor; du-te pe urmele mele şi scrie tu singur o carte care să arate adevărul despre faptele mele şi, mai ales, află-mi urmele tuturor acelora care ţi-au pus în palmă galbenii şi ţi-au luat tipăritura, în aşa fel încât, până te voi căuta din nou, să le ştii locurile unde-s de găsit, ca să mi le spui! Asta e. Si, să ştii: numai de asta, deocamdată, nu te-am pedepsit mai rău!
Ţinându-şi cu ambele mâini ţevuşca în locul ce se cerea desfundat, meşterul Heinz se pleca umil şi se ploconea ducând fruntea asupra acestor mâini, ca la rugăciune. Dar impunător-înfiorătorul personaj, zicând “asta e”, îl lovi peste degetele strânse pe tevuşcă, îl mai ameninţă cu celelalte vorbe şi dispăru înălţându-se de pe tronul închipuit.
Atunci minunea, marea minune, uşurătoarea minune se petrecu: Lovite de drăcescul personaj, degetele meşterului începură să tremure într-un asemenea hal încât nu li se mai putea controla forţa mişcărilor prin care mânuiau ţevuşca. Sau, poate că nici nu mai mânuiau ele ţevuşca ci, dimpotrivă, ţevuşca le mânuia pe ele. Ţevuşca aceea blestemată altă dată pentru că nu reuşea să scoată nici o lacrimă, se transformase într-un mirific instrument lucrător asiduu la îndemnul unor nebănuite forţe ce-o manipulau într-o vibraţie secătuitoare prin care izbucneau jeturi şi jeturi şi jeturi; jeturi ude şi calde şi acid mirositoare care-l înfiorau pe meşter înălţându-l pe culmile fericirii. Iar degetele tremurau, vibrau, se lăsau purtate de acea maşinărie hidraulică provenind din adâncurile băşicii care se uşura de parcă forţele dinlăuntru nu le mai lăsau să fie stăpâne pe operaţia pe care o încercau. Lichidul ţâşnea şi mărşăluia şi se îndrepta vehement către adâncurile budei, ca o armată pe care n-o mai puteai opri şi care se revărsa într-un entuziasm chiuitor. Iar degetele, de mult  nu mai erau instrumentul acestei vehemenţe, ci robul ei tremurând bombardate şi căutându-şi expresia de bucurie ca şi cum ar fi fost suflate prin găurile unui flaut ce cânta singur, umplând privata de bucuriile nebănuite ale chiotelor pe care le scotea meşterul. Si, deodată, parcă dându-şi seama că bucuria nu trebuia ascunsă între pereţii încăperii urât mirositoare, el îşi lăsă mădularul să se zbată ca un furtun sub presiunea jetului înproşcându-i când pantalonii, când încălţările şi, împingând cu ambele mâini uşa, ieşi afară alergând spre hârdăul acela mare din mijlocul curţii, cada de doage în care se muiau preşurile şi pâslele tipografiei şi, răsturnând-o, o goli pregătind-o pentru bucuria al cărei plan îi încolţise în minte.
Apoi sări în acea cadă, prinse din nou cu mâinile ţevuşca arătându-se stăpân pe jetul ei şi deveni din ce în ce mai fericit văzând cum, tot ce ieşea din el, spumegând între doagele hârdăului,  creştea, se înălţa, umplea tot mai mult cada atrăgându-l, ca pe un copil, să se lase-n fund şi să se bălăcească în ea.
Nu-i păsa de haine; îşi smulse doar vesta aruncând-o spre uşa atelierului unde mutrele câtorva calfe se uimeau sfiit de patosul chiuitor care-l apucase pe meşter, le strigă să aibă grijă de ceasornicul din buzunarul ei, le mai aruncă, apoi, cu nepăsarea câte unui şut, o încălţare şi alta, pentru ca după aceea să-şi strângă genunchii către gură şi să se afunde. Se afunda cât putea în umplutura care-l făcea fericit, fiindcă mustea din propriul său trup şi ţâşnea cu vehemenţă în plină zi, răzbunându-l pentru lungile nopţi de chin şi de nesomn. Era o forţă care venea din el, eliberată dinlăuntrul lui chinuit şi umplând cada cu valuri spumoase produse atât de jet cât şi de libertatea fericită a mişcărilor sale. O duioasă sensibilitate se aşeza în sufletul lui chinuit încercându-l pe toate felurile stării inverse; inversă faţă de spaima pe care-o trăise până atunci. Si, legănându-se în mângâierea lichidului ce-l îmbăia gălbui şi leşiatic şi cu damfuri de hazna, meşterul Heinz Szacsz începu să plângă de recunoştinţă mulţumindu-i fantasticului personaj pedepsitor care acum îl eliberase. Plângea cu lacrimi mari, care se adăugau şi ele la conţinutul hârdăului, rostogolindu-se cu bucurie din ochi în barba lui blondă, tunsă cu emfază ca la pictorii cu care se înrudea prin meserie, iar, dintre firele ei arămii, iarăşi rostogolindu-se în lichidul care urca mustind din cealaltă parte a trupului.
Calfele au spus apoi că, atunci când la strigătul jupânesei Margarethe s-au dus să-l ridice, meşterul lor de la care deprindeau arta atât de curând inventată a tiparului, stătea până la piept, bălăcindu-se ca un copil în băiţa sa.
Cinci zile apoi, cât el a dormit tun în cada din doage de stejar, l-au spălat în ape întărite cu leşie şi l-au frecat cu săpunuri fierte în pelin. El dormea lăsându-i să-l frece şi să-l alinte, însă mormăielile îl arătau a avea mintea în altă parte.
Când s-a trezit, însă, a şasea zi, avea o mare conştiinţă a datoriei pe figură. I-a cerut jupânesei Margarethe acel rând de haine făloase de nuntă, pe care ea a crezut că vrea să le pună fiindcă stătuseră mult în levănţică şi mai alungau vedeniile legate de mirosul uric. El însă le-a îmbrăcat ca într-o damnare. A sărutat-o şi a plecat lăsând-o stăpână peste atelierul acela care nu mai avea meşter, meseria lor fiind de-abia la prima generaţie. Fiindcă nu trecuseră decât treisprezece ani de când meşterul Gensfleisch, zis Gutenberg, din Meinz, se asociase cu Fust şi Puster făcând acele prese de sub care ieşea hârtia tipărită. Iar Fust se asociase apoi cu Schoeffer deschizând atelierul unde învăţase şi Heinz al ei meserie.
Acum, el o lăsa la grea încercare, pentru că era o meserie pe care multă lume n-o privea bine, spunându-se că are ceva necurat şi atârnă de unele forţe care subjugă omul.
Şi, dacă jupâneasa Margarethe nu ţinuse seama de asemenea bârfe atunci când se măritase cu Heinz, putea acum să-şi dea seama că nu erau vorbe aruncate-n vânt. Mai ales că, înainte de plecarea atât de neprevăzută a meşterului, se mai petrecuse un lucru ciudat: O calfă a lui de încredere, pe care o trimisese la Budapesta cu o tipăritură făcută de curând şi care se întorsese bine sănătos aducând şi restul de bani ce îl avuseseră de primit, calfă cu care, în secret, Margarethe îşi mai ostoia poftele, se sinucisese netam-nesam înfigându-şi o ţeapă drept în inimă, exact cum se omoară spiritele rele şi, cum, nimănui nu-i trece prin minte să-şi facă de unul singur.
Aşa că, plină de teamă în suflet şi-n răsuflarea care-i legăna sânii mari, înălţaţi majestuos în corsaj, jupâneasa Margarethe, femeie la vârstă cărnoasă, s-a îndreptat spre atelierul lui Ambrosius, Der Olde Gruber, cu toate că-l ştia îmbătrânit în pofta de a-şi băga repede mâna sub fustele femeilor.
Bătrânul Gruber fusese cel care le adusese comanda zicând că el are mult de lucru; dar Margarethe nu descifrase atunci, în privirile lui perfide, altceva decât intenţia de a o întâlni şi a-i umbla cu mâna pe sub şorţuri, în vreme ce ochii lui Heinz aveau toată atenţia îndreptată asupra comenzii.