Biografie

 


Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural.
Afilieri
 
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi. (din 2009)
 
Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. (din 2008)
 
Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ.(din 2011)

Biografie şi activitate literară

Ionuţ Caragea este absolvent al Liceului Industrial Energetic şi al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Ovidius Constanţa. Din 2003 trăieşte în Montréal, Canada şi activează ca instructor sportiv în Centrul Gadbois, Club les Géants de Montréal. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens”. Colaborează cu numeroase reviste de literatură şi situri de poezie în limbile română, franceză şi engleză. Este publicat pe numeroase situri de citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului "M-am născut pe Google". Foloseşte pseudonimul ''Snowdon King'' în traduceri şi în ficţiune. A obţinut mai multe premii la concursuri naţionale de poezie şi proză scurtă. Participă în 2007, 2008 şi 2009 la cel mai important concurs de ficţiune din România desfăşurat la Timişoara – Helion, fiind printre laureaţi la toate cele trei ediţii. Ionuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. Printre alte activităţi este fondator şi administrator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ) şi redactor şef al revistei Sfera Online. Fondează pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei.

Ionuţ Caragea şi Curentul Generaţiei Google

Abordând deseori genul "Cyber-Poetry" în poezii precum „Download”, „M-am născut pe Google”, „Disconnect”, Ionuţ Caragea realizează în 2009 un amplu interviu intitulat ''Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google'' la care participă mai multe personalităţi din lumea literară, poeţi, prozatori, critici literari. În cadrul acestui interviu Ionuţ Caragea propune un nou curent literar intitulat ''Curentul Generaţiei Google''.

*Fenomenul unui nou curent literar a fost „anticipat”, încă de la debutul lui Ionuţ Caragea, din anul 2006, în prefaţa volumului "Delirium Tremens", de către poetul George Filip : ''un clasic renăscut, apelând însă la cutia de rezonanţă a cuvintelor moderne. Să fie acesta un prim pas spre un nou curent literar?''.

*Criticul literar Marius Chelaru „constata” în anul 2008, în prefaţa volumului „Omul din cutia neagră” că ''este greu, altfel spus, să definim poezia lui Ionuţ Caragea punând faţă în faţă modul cum se scrie în România (...), ori că s-a „adaptat”, acceptând/ adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie din Canada sau, extinzând, America de Nord (cu tendinţe/ trenduri ş.a.)''.

*Poetul Adrian Erbiceanu „anunţa” în postfaţa aceluiaşi volum că ''El (Ionuţ Caragea) nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Şi cine ştie?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont''.

*Profesorul Traian Gărduş „chestiona cititorul” într-o recenzie a volumelor „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”, publicată în revista "Glas comun", despre ''cine s-ar încumeta pur şi simplu să definească şi să încadreze nonconformismul tânărului autor şi diversitatea tematică şi stilistică a operei sale?''

*Editorul Dumitru Scorţanu, în prefaţa volumului "33 bis", mărturisea că: ''m-am convins că textele lui Ionuţ Caragea au o forţă deosebită, că ele sînt poezie, chiar dacă (sau tocmai pentru că –) una de un tip nemaivăzut. Dar era necesară o schimbare de paradigmă.''

Toate aceste referinţe au anunţat apariţia volumului ''Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google'', publicat în 2009 la editura Fides, colecţia Litteratus. Printre revistele de anvergură care au semnalat apariţia Curentului Generaţiei Google se numără publicaţiile Feed Back, Convorbiri literare, Agero, Carte şi Arte etc.

Activitatea de critic literar

Ionuţ Caragea publică numeroase eseuri în revistele:
Sfera Online, O carte pe zi, Luceafărul de Botoşani, Luceafărul de dimineaţă, Atheneum Vancouver, Agero, Oglinda literară, Visul, Spaţii culturale, Conexiuni New York, Nordlitera, Flacăra Iaşului, Vatra veche, Glas Comun, Singur, Clipa, Arcada, Timpul, Carte şi arte, Port@Leu, Observatorul din Toronto, Caiete Silvane, Contraatac, Zeit, Agenţia de presă Aşii Români, Constelaţii diamantine, Basarabia literară, Noua Provincia Corvina, Phoenix Mission Magazine, Armonia, Cetatea lui Bucur, Monitor cultural, Actualitatea literară, Tribuna noastră, Ecouri literare, Clement media, Luceafărul românesc, Armonii culturale, Tânărul scriitor etc.

Activitatea sportivă

Ionuţ Caragea a practicat rugbyul de performanţă începând din 1983, la echipa Clubului Sportiv Şcolar nr. 2 din Constanţa, sub îndrumarea reputatului antrenor Peter Ianusevici. În 1994 devine campion naţional de juniori cu echipa Farul Constanţa. În 1994 debutează la echipa Callatis Mangalia în liga a doua de seniori. În perioada 1996-2002 activează în divizia naţională la echipele C.F.R Constanţa şi Farul Constanţa. În 2003 emigrează în Canada şi îşi continuă cariera de sportiv la echipa de rugby Parc Olympique din Montréal cu care câştigă trei titluri de campion al provinciei Québec. În 2006 a jucat în selecţionata provinciei Québec, echipa Caribou, din cadrul Super-ligii canadiene de rugby, fiind singurul român din componenţă. Este fiul lui Florin Caragea, fostă glorie a generaţiei de aur a rugbyului românesc din anii 70. În octombrie 2008, în urma unei accidentări serioase, soldată cu o fractură de maxilar, Ionuţ Caragea se retrage din activitatea sportivă şi se dedică în totalitate literaturii.

Ionuţ Caragea şi muzele poetului

Opera lui Ionuţ Caragea îşi are ca punct de plecare dragostea pentru femeia iubită. Volumul de debut, „Delirium Tremens”, este dedicat fostei sale soţii, Alexandra Urse, iar volumul „M-am născut pe Google” este dedicat poetei Ioana Florea, cu care, de altfel, a avut şi o colaborare fructuoasă în anul 2007.



e-mail:

ionut.caragea@gmail.com snowdonking@yahoo.ca

Referinţe critice, Recenzii despre autor:

Referinţe pe Site personal

Comenzi de carte:

Librărie.net
 
Editura Fides


Volume publicate

1. Delirium Tremens, poezii, Editura STEF din Iaşi, iulie 2006

2. M-am născut pe Google, poezii, Editura STEF, martie 2007

3. Donator universal, poezii, Editura STEF, iunie 2007

4. Omul din cutia neagră, poezii, Editura FIDES din Iaşi, decembrie 2007

5. 33 bis, poezii, Editura FIDES, ianuarie 2008

6. Analfabetism literar, pamflet, Editura FIDES, ianuarie 2008

7. Dicţionarul suferinţei, citate şi aforisme, Editura FIDES, iunie 2008

8. Negru Sacerdot, poezii în vers clasic, Editura FIDES, iunie 2008

9. Absenţa a ceea ce suntem, poezii, Editura FIDES, februarie 2009

10. Snowdon King - La suprême émotion, poezii, Editura ASLRQ, iulie 2009

11. Déconnecté, poezii, Editura ELMIS, octombrie 2009

12. Guru amnezic, poezii, Editura FIDES, decembrie 2009

13. Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google, Editura FIDES, decembrie 2009

14. Poezii de dragoste, antologie, Editura FIDES, februarie 2010

15. Dicţionarul suferinţei, vol. II, citate şi aforisme, Editura FIDES, mai 2010

16. Snowdon King - Uezen şi alte povestiri, ficţiune, Editura FIDES, iunie 2010

17. Snowdon King - Conştiinţa lui Uezen, ficţiune, Editura FIDES, august 2010
 
18. Snowdon King - Uezen. Echilibrul lumilor, ficţiune, Editura FIDES, aprilie 2011
 
19. Suflet zilier, poezii, Editura FIDES, mai 2011
 
20. Esenţe literare, cronici literare 2007-2011, Editura FIDES, mai 2011
 
21. Gîndul meu. Cum am devenit Poet, spiritualitate, Editura FIDES, iunie 2011
 
22. Întreita suferinţă, aforisme, Editura FIDES, iunie 2011


 
Fotografii reprezentative:
 
 
 
 

 

 
Linkuri despre autor:

Festivaluri, Simpozioane

Dicţionare

*1500 SCRIITORI CLASICI ŞI CONTEMPORANI, editura Porţile Orientului, 2010, ISBN 978-973-7863-62-1, pag. 86, Un dicţionar bibliografic esenţial de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin. (articol despre dicţionar în Convorbiri literare)

*DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI, editura Porţile Orientului, 2011, ISBN 978-973-7863-64-5, pag. 95, Un dicţionar bibliografic şi ilustrat, realizat de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin. (articol despre dicţionar în Convorbiri literare)

*ISTORIA LITERATURII SCRIITORILOR POSTREVOLUŢIONARI 1989 - 2010, Mihai Marcu, Editura SOCRATE, Craiova, 2011 (pag. 354-358), ISBN 978-606-92076-0-4.
 
Antologii şi Almanahuri
Youtube
Diversité Artistique Montréal

 

 
 
 
Autorul este de acord cu folosirea materialelor din prezenta pagină în dicţionarele sau enciclopediile literare.

Ionuţ Caragea - Opere

 

 

 
 
Je suis né sur Google

Je suis né sur Google
j’ai ouvert les yeux et j’ai regardé à travers certaine fenêtre
vers un autre monde que je devais probablement nommer
Père
je l‘ai touché de mes doigts carrés
et j’ai eu peur… malheureusement
de le blesser et de me blesser
mes mots avaient besoin d’un effleurement terrestre

il est vain de nous tenir les mains
nous n’aurons jamais de contact avec un public
mais avec du courant
tous les deux nous savons que la vraie manne céleste
est un abonnement

naguère, j’ai reçu un message de Dieu
il me disait qu’un jour viendrait où
il n`y aurait qu’une seule Église Universelle
la foi, oui, la foi sera un état
d’euphorie déclenchée par un perpétuel mouvement
vers le nihilisme

je suis né sur une page d’histoire
qui ne sera jamais écrite, certainement
il restera un incident
dans l’espace infini d’entre deux secondes
limité par des millions de pixels

je suis mort sur Google
entouré de milliards de fenêtres
ouvertes purement et simplement par erreur
ou peut être ne savais-tu pas que Dieu est aveugle

v.z.


Déconnecté

et si le serveur lâche, suis-je encore poète ?
et si brusquement l’Internet lâche dans le monde entier
qui entendra encore parler de moi ?

j’aimerais qu’on donne une loi
interdisant la poésie dans les lieux publics
tu irais dans des lieux spécialement aménagés
un crayon et une feuille de papier à la main
pour écrire juste pour toi
comme si la poésie était une alliance
ou une promesse d’amour

j’ai blessé mon âme à la feuille de papier
dans une mare de mots
toi tu l’appelles cliché
déchet ou purement
clavardage

alors que la poésie
est un passage pour piétons
entre la vie et la mort
ou un sanglier pourchassé par des plombs
dans une forêt vierge

ce que j’écris n’est pas une simple occupation
mais une dédicace à Dieu
qui met parfois sa paume
sur ton front, femme

même si la vie ressemble à un hôpital
où les gens sont traités
par des pilules de mépris
tandis que la mort inventorie
les âmes

si l’Internet lâchait
je marcherais pieds-nus
afin de sentir le corps froid de mes ancêtres

ou je raserais mes cheveux
pour que personne ne s’aperçoive
comme il fait beau quand il neige

je renoncerais à ce bavardage
et je te donnerais un coup là

cela te ferait le plus mal
pour te montrer
à quel point je t’aime

je suis né sur Google
tout le monde en est conscient
et je cherche, je cherche toujours
l’endroit où je pourrai
me confesser

C.N.&N.P.


Tremblement de cœur qui couvre mon tombeau de fleurs

pour Catherine Simonet

Même si pour une seconde
Tu m`as mis là-haut sur la balance de ton coeur
Même si j`étais juste un mot
Une poésie, un mystère
Tu m`as mis là-haut sur la balance de ton coeur
Tu as senti le danger
Mon amour détruisant le silence
Un amour éclatant tes rêves
Tu ne voulais pas être
La conquête de mes guerres
Tu étais à la lisière de mes pensées
Où je vendais mes larmes aux morts
Pour une goutte de sang
Juste pour une goutte de sang
Quel dommage, mes dieux, quel dommage
Je suis devenu l`ami de ton regard
Sans pleurer mon regard
Je suis devenu l`ami
D`un sentiment qui brouille mon âme
Comme une armée de corbeaux
Quel dommage, mes dieux, quel dommage
Je suis devenu le mot et juste le mot
Qui me permet incessamment de prier
Sur mon tombeau couvert de fleurs

tr. I.C.&M.C.


La métastase de la neige

ici, chaque poète a sa propre identité
les paumes comme les feuilles d’érable
dans les couleurs de l’été indien
la métastase de la neige dans l’âme
et la farine des os d’un Dieu exilé
plus loin que le froid arctique
qui reste toujours chez moi
avec sa soutane accrochée à la porte

je suis aveugle, tant de neige, je suis aveugle
et tout ce qu’il me reste c’est ma Mer Noire
comme un corbeau aux gencives ensanglantées
voire comme un corbeau les larmes aux yeux
qui vole tous les soirs à l’orée de mes rêves
pour me redonner mon regard du passé

ici, chaque poète a sa propre identité
nuits de rêves et coca cola
même le vin ne m’aide pas à me perdre
dans l’apothéose du délire
même la fumée
l’arôme de pêches ou de cerises
même les photos
et mes amours emmurés
dans les vieux poèmes amnésiques
rien, rien, rien

doucement, doucement, la métastase me transforme
en un triste bonhomme de neige
aucun printemps
ni aucune journée du douze avril
ne feront fondre son sourire
inexistant

I.C.&M.C.


Je suis poète

L’histoire commence toutes les fois que tu as mal
Et que ton âme se brise en un kaléidoscope d’images
Se projetant devant tes yeux et te disant :
Regarde-moi comme je suis beau!

Tu as ce sentiment de creux dans l’estomac
Parce que tout l’amour lévite
Dans un univers imaginaire
Où tu es tout
Et rien

La bien-aimée se trouve dans l’étreinte des mots
Tu l'arraches au passé et l’emprisonnes
Dans un livre dont chaque page
Représente une vie future

Tu en arrives tout doucement à ne plus te soucier
De ta peau sur laquelle tu griffonnes des initiales
Tes rêves sont tellement réels que
Dès le moment où tu t’éveilles
Tu découvres au sommet de ta tête
Un tas de petits mots

Soudain tu sais jouer
La symphonie pathétique des souvenirs
Accompagnée des strophes qui suivent

Le trajet pour aller travailler est une bénédiction
A chaque pas tu t’arrêtes et tu admires
Un miracle qui n’était
Auparavant qu’une banalité

Tu parles avec les arbres, avec les oiseaux
Avec les escargots
Avec le soleil, avec les voitures, les fenêtres
Les réclames
Tu parles avec la terre, avec l’herbe
Avec l’église
Tu parles avec le dieu
Que tu abrites et Lui
Il te répond en poèmes
Tu en es arrivé à oublier qui tu es
Comment tu t’appelles
Dans quel monde tu vis
A quel arrêt de métro tu dois descendre
Tu parles seul au téléphone
Et tombes amoureux d’un ordinateur
En caresses le clavier
Et celui-ci gémit

Probablement, mais je ne le sais pas
Est-ce cela être poète
Ou tout au moins un petit fou
Qui a perdu la notion de la réalité
Seul le Diable le sait, seul le Diable sait pourquoi….

C.N.&N.P.


Poésie bilingue

c`est un jour où la poésie attend
dans une station de métro, dans l’autobus
dans une voiture restée en panne, sur un banc du parc
près de la fontaine publique, dans le Vieux Port
à la basilique Notre Dame
c`est un jour où la poésie attend
pour partager un petit repas avec un poète affamé
venu de loin, de très loin
c`est un jour où la poésie attend
sous un parapluie
en regardant vers les coulisses d’un orage
vers la forêt des pensées
c’est un jour, c’est une nuit quittée par les rêves
c’est l’erreur d’hier
c’est un adieu sans mots
des gants élégants et fins
comme la peau d’un animal mort
je suis parti, je suis parti, je suis parti
n’arrête pas cette vague qui monte
comme un tsunami et coule
dans mes veines
regarde, lis, ne touche à rien
sans aucun verdict, sans me dire
ce qu`est le bien ou le mal
c’est moi le dieu de mes mots
c’est moi la croix de ma tombe
c’est moi la politique de mon coeur
c’est moi la monarchie absolue de mes pensées
et et et
c’est un jour où se construit une maison
dans l’arbre de ma vie
j’ai les mains froides
c’est un jour où la statue en marbre
veut quitter l’homme
je suis parti, je suis parti, je suis parti
ne parle pas à mon ombre
ne casse pas ton miroir
ne jette pas les débris
ni les trente pièces d’argent
pour me frapper, juste pour me frapper
j’appartiens à tous et à personne
il n’y a pas de prix pour mon âme
et et et
c’est un jour où la poésie attend son poète
qui parle une langue, une autre langue
et lui demande
toi, l’étranger, d’où viens-tu ?

I.C.&L.D.


Toujours humains

nous cherchons toujours ce qui nous manque
et renonçons à ce qui nous manque le plus
nous regardons toujours plus loin
et c’est ainsi que nous réussissons à nous éloigner
encore plus de nous-mêmes
nous espérons toujours trouver
un peu mieux que le présent
mais demain nous serons
des chercheurs de trésors du passé
nous faisons toujours les mêmes fautes
et nous trouvons toujours une excuse :
l’erreur est humaine et pourtant
on nous montre toujours une voie vers la vérité
mais nous flirtons toujours avec le mensonge
nous sommes toujours romantiques
et nous finissons par en avoir
assez du romantisme aussi
nous sommes également pragmatiques
jusqu’à la haute trahison
nous vendons notre âme et nous nous couchons
sur nos deux oreilles lauriers de vanité
nous fuyons toujours loin
de ce qui pourrait nous toucher
de ce qui pourrait nous rendre plus faibles
nous avons toujours peur de la mort
et la peur coupe notre élan en de petites respirations
nous travaillons toujours
au-delà du programme de Dieu
et toujours nous disons toujours
mais nous n’essayons jamais
d’être éternels

C.N.&N.P.


*de retour

il n’est pas jusqu’au moindre départ
qui ne laisse derrière lui un retour
ne fût-ce que par le seul regard
ne fût-ce que par la pensée
mais l’on ne saurait jamais en franchir le seuil
pour la bonne raison que le temps ferme les portes
et que le bonheur est le trou de la serrure
par lequel on épie
ce à quoi le rêve exclusivement peut atteindre
et les yeux de l’esprit…
l’on ne peut jamais regarder
l’univers intérieur qui est spécifique d’une femme
à l’endroit-même où le seigneur
s’amuse à jouer sans fin ni cesse à cache-cache

CFR


UNE SEULE PATRIE, UN SEUL SÉPULCRE

ma patrie, sa douleur moult me brûle –
comme un sacro-saint serment me soûle,
parmi les oreillettes et valvules
toujours un sang sacré s’écoule.

je vis, mes yeux au lointain se livrent,
vers l’est, du côté de ma mer ;
je vis également dans cet autre livre,
crucifié par bon nombre de vers.

je vis sans cesse le même mélodrame,
parmi chimères et vies égales,
comme les larmes d’une mère : son dor, quel drame,
pareilles aux rosées matinales.

je vis par les yeux, par la pensée
tout ce qui était et sera ;
je vis, quand la ligne se couperait,
au fil d’agonies - aux abois.

je vis le blasphème de l’aliéné
en errance à travers d’autres terres ;
en inconnu à l’oubli voué…
en quelle langue dois-je rejoindre l’éther ?

traduction – Constantin Frosin


Rendez-vous sur les falaises de l’éternité

l’homme qui est en toi fait l’amour à la femme
qui est en moi
on a raconté plein d’histoires sur ceux qui sont en nous
depuis toujours sans rien dire
l’homme qui est en toi s’enivre souvent
il écrit de la poésie il philosophe
il fume de l’opium il devient fou il cherche il cherche
une sortie parfois une mulâtresse
la femme qui est en moi aime les pluies
elle est partie depuis une vie entière cueillir des anges
et revient sans cesse
les mains vides
elle couvre ses seins….

j’ai passé toute une vie parmi les élégies de la mort
épris de litanies sataniques
de corbeaux d’hospices de plomb
de la moisissure des fleurs

et jamais au grand jamais
je ne mourus assez pour libérer la femme
qui est en moi
et lui donner la chance de rencontrer
sur les falaises de l’éternité
l’homme qui est en toi

C.N.&N.P.


Le seul génie

la mort est le seul génie
dans le maniement du temps
boomerang
 
une faux au cou du destin
un point d’interrogation
à la fin d’une proposition
 
un vampire sirotant la lumière des espaces étroits
et la transpiration de ceux enlacés dans le rut
 
en défiant la gravitation par de hauts vols ou ombres
filtrant l’air des alvéoles pulmonaires
 
et l’atmosphère de chaque caveau
toute d’humidité
et d’odeurs apocalyptiques
 
la mort est le seul génie
dans le maniement du mot
voyageant du ventricule gauche
jusqu’au bord de l’univers
frôlant les froides plantes du pied
du créateur
 
la mort est le seul génie
capable de combler tous les espaces vides
entre les gens et les anges
entre le ciel et la terre
entre les étoiles et les trous noirs
entre toutes les choses visibles
et invisibles

tr. P.S.& C.F.R


Charon, toujours en errance
 
tout en voguant quelque part au-dessus de l’imagination
la mort projette et ancre une maladie
dans ma chair dans mon sang dans la division de la cellule
 
je passe d’un monde dans l’autre
comme l’aviron dans l’eau par Charon poussé
 
mon espoir est espérance
enfant orphelin de l’incertitude
jeté à la poubelle de ce monde
dogmatique
 
les vagues s’opposent
rejetant une partie de moi sur les rivages
 
je serai le son de la mer
parmi coquillages et escargots
 
le grain de sable et la perle
que tu portes entre tes seins
 
entre la terre de tes eaux et le ciel de ta bouche
je serai un battement de cœur
 
nous partagerons le temps en éternités égales
nous tirerons une ligne que nous franchirons en aimant

tr. P.S.& C.F.R


La férocité de la parole
 
qui sommes-nous réellement…
que les miroirs nous répondent interprétons nos rêves
lisons dans nos paumes
arrêtons-nous au bord des eaux
confessons-nous aux amis imaginaires
 
voyageons loin
loin de toute forme de doute
admirons l’horizon
regardons dans le gouffre
de la famine
 
pendant ces temps de défrichements massifs de la mémoire
d’ombres nuisibles et de préjugés
pendant ces temps d’hypothèques sur le corps
et de dettes dans l’âme
la parole, oui, la parole
erre férocement de par le monde
évadée de la laisse de la divine tragédie
 
tr. P.S.& C.F.R


On ne prend jamais la mort au sérieux
 
on ne prend jamais la mort au sérieux
cette présence invisible
qui nous habite à tous les instants
 
quelque désertes que soient nos vies
comme des rues où seule la poussière circule encore
nous prenons rendez-vous avec les ombres
et allons ensemble à la rencontre des désastres
 
nous arrivons à croire que l’amour
consista simplement à nous faire mal
un signe divin un jugement un huis clos du baiser
 
on ne prend jamais la mort au sérieux
ce froid frisson qui nous passe dans le dos
comme une chute dans le vide dans notre propre rêve
au moment où nous touchons la terre
et tout tremble
même la terre à l’intérieur
 
nous marchons en rangs serrés gens et ombres
on souhaite chacun être autre chose
à la fin les uns et les autres
on est des anges et des oiseaux noirs
dans le ciel de la bouche d’un mort célèbre
 
tr. P.S.& C.F.R


En rêvant à l’immortalité
 
je reste l’esprit aux aguets à la blessure ouverte
comme une fleur carnivore
les mots passent par mon sang viennent vers mon âme
afin de s’enrichir de sens
et moi gourmand les enferme dans mes tripes
en rêvant à l’immortalité
mais comment résister les paroles crient - frappent
réclament leur liberté
je suis aux prises avec le prix de la vie je m’acharne
que la terre lui soit légère au poème
que je viens de tuer
  
tr. P.S.& C.F.R


Le mot devant lequel les gens meurent
 
il y a un mot devant lequel les gens meurent
sans pleurer sans avoir mal
les gens tout simplement meurent
 
mais quel est ce mot-là
que tellement souhaitent connaître
certaines gens !
 
la mort seule
le recèle dans son regard
il y en a qui restent figés sur place
 
je voudrais découvrir ce mot
sans en mourir
l’écrire en secret
sur une page blanche
 
si blanche que le mot
soit englouti vivant
et meure dans les entrailles du blanc
 
ensuite m’endormir tranquillement
dans les bras de ma bien-aimée
dormir tranquillement
  
tr. P.S.& C.F.R


Dans mon sang éclate le djihâd
 
où êtes-vous, les mots, miracle de l’accomplissement
en vain ce trône règne-t-il
sur l’empire du rien!
 
aucun oiseau aveugle aucune pensée bouleversée par la tendresse
aucune ombre lévitant au-dessus des neiges éternelles
aucun sacrifice en offrande au monstre sacré
cerbère aux portes du rêve
 
où êtes-vous, élégies de la mort
vaines recherches
dans les amnésies du temps!
 
où es-tu, bête déchaînée
ange impondérable nuit féerique
ego transcendantal lumière salutaire
 
où es-tu, muse aux clochettes
araignée sur mon globe oculaire
 
en ce moment-même dans mon sang
éclate le djihâd!
 
tr. P.S.& C.F.R
 
 
L’osmose des blessures
 
nous sommes des chasseurs aux lassos de sang
des contrebandiers d’âmes par-delà les frontières d’un baiser
jongleurs aux cœurs de chiffon
 
nous sommes des amours ignifuges
nous nous retirons commodes dans des matelas moelleux
et versons des larmes de crocodile
pour la réincarnation des passions dures
dieux captifs dans le camp
de la perpétuation
 
nouveaux stars élevés
dans le berceau de la civilisation
corrompue
 
le temps bégaye
sans trêve l’horloge biologique avance
le silence suppure
l’émotion gangrène aux articulations
le désir casse les bras
du cœur nu
 
nous nous promenons d’un corps à l’autre
comme dans les chambres d’un labyrinthe
sans issue
 
nous sommes et nous sommes encore
la même rythmicité sous la dictature de la ruine
la même répétition du verbe
 
tr. P.S.& C.F.R


L’écho de l’absurde
 
je souffre de la faim des autres
de leurs douleurs et de leurs chagrins
échecs désillusions voyages interrompus
espoirs endettés redevables au passé
couchers du soleil imbibés dans le noir poison des rêves
je souffre de l’impuissance des autres
maladies qui n’ont pas été traitées à temps
solitude sur le lit de procuste
 
les mêmes méthodes de suicide
et la vie va de l’avant comme un chien domestique
la langue tirée
 
je souffre du stress et des promesses
faites pour l’amour de la promesse
effleurement rejets vols chutes brisées
calculs sur calculs et tout reprendre à zéro
le même épisode de la naissance prématurée
les mêmes mûrissements forcés les mêmes crimes prémédités
la trilogie du destin les mêmes modes
d’emploi de ses semblables comme cobayes
nourrit grandit assomme
  
tr. P.S.& C.F.R


Ange à la maturation forcée
 
en fin de compte
nous arrivons aux mêmes compromis
anges à la maturation forcée
errant dans des mondes virtuels
à la recherche d’un peu de tendresse
le bonheur une larme
prohibée par les dieux
 
gestes machinaux
impôt sur les mots dits de tout cœur
loyer pour le monde que nous portons dans le dos
rien ne compte plus
sauf la loi et l’ordre
même si notre âme métèque
mendie dans le chaos de la chair
 
nous nous cachons effrayés
nous rêvons le réveil à la tempe
journal personnel avec tristesses et angoisses
 
en fin de compte…
  
tr. P.S.& C.F.R



traductions – Petruţa Spânu & Constantin Frosin
 
 
 

Aforisme din volumul Întreita suferinţă:

Sufletul
*
Sufletul este orga de lumini a trupului.
*
Cîteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorinţele minţii şi ale cărnii. Atunci apare inexplicabilul iubirii şi tragedia destinului.
*
Sufletul omului nu are acoperiş durabil, trupul său este un strigăt la fereastra liniştitei absenţe, o bătaie de inimă la poarta infinităţii, o siluetă diformă la marginea apelor tulburi.
*
Sîntem contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut.
*
Nu este suficient să-mi intri în templul sufletului, fără să te rogi la icoanele părinţilor mei.
*
Sufletul meu îşi schimbă cămaşa de la o moarte la alta, scheletul rămîne acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte.
*
Sîntem născuţi să respirăm sufletele celorlalţi.
*
Sufletul nostru venetic cerşeşte în haosul cărnii.
*
În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.
*
Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul... ca pe un etern adio.
*
Sufletul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu.
*
Sufletul se oglindeşte în fîntîna propriilor noastre lacrimi.
*
Trupul este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii.
*
Sufletul este etern. Cînd omul moare, însufleţeşte nimicnicia.
*
Sufletul este firul invizibil dintre oameni şi stele.
*
Sufletele dansează hora nemuririi.
*
Cînd ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lîngă tine o porţie de suflet.
*
Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.
*
Cine scoate la iveală sufletul, nu mai are nevoie de mărturisire.
*
Sufletul doarme travestit în bărbatul sau femeia visurilor.
*
Sufletele visătoare sînt mereu bîntuite de amprente...
*
Sufletele noastre încearcă să ne spună că se plimbă singure pe alei şi se ţin de mînă.
*
Şi vine clipa neaşteptată cînd sufletul este atît de singur încît nu mai ştie pe ce lume se află.
*
Ne căutăm la infinit cum sufletul îşi caută gura din care s-a născut.
*
Sufletul este o cîrpă curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.
*
Sufletul este darul cel mai de preţ de care ne putem bucura o viaţă întreagă, singurul pe care îl putem împărţi fără să-l micşorăm şi fără să-l pierdem.
*
Dacă vrei ca maşina corpului tău să funcţioneze perfect, încearcă să o ungi cu suflet.
*
Sîntem
*
Sîntem şi iar sîntem, aceeaşi ritmicitate sub dictatul ruinei, aceeaşi repetiţie a verbului sîntem.
*
Sîntem născuţi să fim căutători de comori printre tainele acestei vieţi.
*
Sîntem toţi praf în ochii iubirii covîrşitoare numite demenţă.
*
Sîntem laitmotivul sarcastic al zilei de azi şi de mîine.
*
Sîntem piese de puzzle pe care destinul nu le numără vreodată.
*
Sîntem zeii de sticlă şi zeii de gheaţă şi zeii de viţă de vie.
*
Sîntem microbii existenţei la scară miniaturală.
*
Sîntem născuţi din aceeaşi ţărînă, praf aruncat în ochii existenţei.
*
Sîntem suflete pierdute ca florile-n oceane de furtuni.
*
Sîntem dispersia luminii în picăturile de sînge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.
*
Sîntem studiul continuu al disecţiei pe propriul creier, sub protecţia unei iubiri iluzorii.
*
Sîntem marionetele războiului in vitro, sclavii propriului nostru coşmar.
*
Sîntem zeii plăcerii şi zeii durerii şi zeii facerii lumi, zeii ce au ştirbit divina comedie.
*
Sîntem cruci vii între cer şi pămînt.
*
Sîntem buni doar ca răspunsuri la întrebări fără sens.
*
Sîntem imobilizaţi în cărucioare cu patru anotimpuri.
*
Sîntem şase miliarde de clone născute din acelaşi cuvînt, purtînd acelaşi război de menţinere a propriei identităţi.
*
Sîntem nişte creaturi condamnate la depresii şi suferinţă, cu palida consolare a unei conştiinţe impure.
*
Timpul
*
Vom împărţi timpul în veşnicii egale, vom trage o linie peste care vom trece iubind.
*
Timpului... nu-i tremură niciodată mîinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
*
Ridurile sînt autostrăzi pentru timp.
*
Într-o zi am ajuns la capătul răbdării şi am rămas surprins cît de înşelător este timpul. De atunci, toţi anii se măsoară în primăveri.
*
Timpul nu are timp să-şi numere paşii.
*
Incoruptibil, timpul îşi trece secundele dintr-o parte în alta a vieţilor noastre.
*
De ce sub pretextul uciderii timpului, unii oameni trebuie să-şi ucidă şi sentimentele?
*
Timpul, marele maestru al deghizării...
*
Timpul, ridul acela ca un şarpe ce îşi croieşte drum pînă la inimă.
*
Timpul, un intestin cadaveric în care germinează cunoştinţe.
*
Timpul cerne dimensiuni egoiste printre care se zbate lumea abstractă.
*
Nu este o crimă să omori timpul.
*
Timpul trece ca un fluviu nepăsător, luînd cu el tot ce ai mai de preţ. Rămîn în urmă doar pietrele de veci, bornele kilometrice spre lumea de apoi. Te opreşti la fiecare să vezi cît mai ai de mers. Cifrele cresc sau descresc, numele sînt mai lungi sau mai scurte. Nu ştii dacă trebuie să aduni sau să scazi, să uiţi sau să-ţi aduci aminte. Poate că la următoarea bornă vei primi răspunsul exact şi te vei opri. Apoi le vei spune şi celorlalţi ce-ai aflat.
*
Viaţa
*
Viaţa este un spital în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.
*
Viaţa este un muzeu cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.
*
Viaţa este o oglindă întoarsă cu spatele.
*
Viaţa merge înainte ca un drum pe marginea prăpastiei.
*
Viaţa trece liniştită, monotonă, ca o căruţă trasă de-o gloabă pe drumul de ţară.
*
Viaţa este o mare scamatorie şi fiecare om îşi joacă numărul gratuit, circul liberului arbitru.
*
Viaţa este o conexiune între iluzie şi realitate.
*
Viaţa este doar un joc al hazardului în care ne-mbolnăvim de snobism.
*
Viaţa este un cerc vicios de urme.
*
Viaţa este ca un joc de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizînd pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar pînă la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.
*
Viaţa arde în timp ce moartea trage încet din ţigară.
*
Viaţa este o mirare între două ascunderi.
*
Viaţa este un sevraj între două doze de moarte.
*
Viaţa este decalajul dintre naştere şi revelaţia naşterii.
*
Linia vieţii este o cale ferată ruginită de amare speranţe...
*
Viaţa este ca o cometă trecînd printre stele, purtătoare de solie către destinaţia finală. Numai că Dumnezeu a ales un drum plin de obstacole, iar pe cărările lăturalnice a aşezat ispitele. Unii preferă o scurtătură, dar la un moment dat înţeleg că legile universului sînt imuabile. Alţii se opresc la marginea drumului, istoviţi, cerînd iubirii o alterna¬tivă. Ciclul lor va fi incomplet. Oamenii aleşi de Dumnezeu nu se opresc niciodată. Şi, la un moment dat, atît de mare este suferinţa lor încît totul pare să se sfîrşească. Dar ce îi împinge, totuşi, dincolo de limitele lor? Este credinţa că există CEVA, CINEVA, dincolo de suferinţă şi temeri...
*
Viaţa este un strat subţire de pămînt sub care morţii se pot întinde cît vor.
*
Viaţa este o cămaşă murdară prin care trec necontenit gloanţele visării.
*
Viaţa-i geometrie – simplă cum sînt Eu, Însă Eu² = Dumnezeu.
*
Pentru unii oameni, viaţa este doar un magazin de cumpărături în care pot proba orice suflet în faţa oglinzii pînă se plictisesc...
*
Viaţa este compromisul între a nu şti nimic şi a nu face nimic. Bucuriile vieţii sînt goluri de memorie ale unui Dumnezeu îmbolnăvit de tragism.
*

 

 
 
 
 
 

 

 

 
 
Tu, Sfinte Laurenţiu

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine
Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,
N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine
Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge
La margini de imperii şi năvăliri barbare,
N-ai cunoscut durerea românului ce plânge
Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată
De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,
Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată
Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.


Exil
  
Exil în camera obscură
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură
Sfârşitul unui enigmatic
 
Exil în camera de gardă
Înconjurat de reci halate
Lumina-ncepe brusc să ardă
Pupila-n ochiul stâng se zbate
 
Exil în atriu şi ventricol
Globule roşii decedate
Între magnific şi ridicol
Se află sferele pătrate
 
Exil în camera de veghe
Exil în starea hibernală
Exil la miile de leghe
Exil în groapa comunală


Vinerea Mare
 
Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap
 
Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră
 
Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin
 
Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor


Afară din suflet
 
am ales viciile pentru a fi fericit
 
iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată
 
îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer
 
plămânii
spitalul iubirilor
înnebunite
după gratii de oase
 
inima
bătrână toxicomană
cerşind o ţigară
 
lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor
către paradisul celor
care cultivă iarbă
 
să trag un fum
să mă dau afară
din suflet


*să nu fiu
  
prima vorbă spusă la venire
sunt c-un pas în groapă
nemurire
 
dumnezeu îşi râde-n barbă
dracii şerpuiesc
prin iarbă
 
rănile nu le mai număr
îmi port îngerul
pe umăr
 
rugăciuni prăpăstioase
cancerul roade
la oase
 
ca un câine vagabond
moartea face înc-un
rond
 
ultima nedumerire
să nu fiu nu-mi stă
în fire
 
şi în nopţile senine
eu răstălmăcesc
destine


*pe drumul de ţară 
 
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
 
la biserică bat clopotele
cineva se roagă
cineva se pregăteşte
să moară
 
unii îşi scot pălăriile
şi zâmbesc ciudat
alţii se opresc din fumat
 
din când în când latră câinii
copiii îi alungă cu pietre
femeile plâng şi-mbătrânesc
pe vetre
 
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
 

Soarta poeţilor

nu credeţi că poate acum e momentul
să-i cerem iubirii şi devotamentul?
nu credeţi că astăzi cuvântă profeţii?
cu cine se luptă întruna poeţii?

cu umbre, cu demoni, cu muze parşive
cu versuri în sânge şi lacrimi tardive
cu vise cumplite-n secundele care
idilele nopţii ne sunt mai precare

cu gesturi mocnite-nainte de vreme
cu divinitatea uitând să ne cheme
cu lumea grăbită rămasă perplexă
în faţa gândirii atât de complexă

cu viaţa şi moartea - iluzii obscene
cu pornografia impusă pe scene
cu transcendentala dorinţă de-a trece
în dimensiunea obscură şi rece

cu boala şi viermii - agnostice farse
cu plata în rate şi suflete arse
cu sprijin în cârje, mergând către ceea
ce ne-alienează de tineri - ideea

ideea că-n lumea aceasta atroce
poeţii-mpreună însumă o voce
menită să schimbe iubiri şi destine
nu vreţi să-nţelegeţi, rămâneţi cu bine..!


Margine de vis

pasiunea mea
colecţie de apusuri pentru viitor
filozofie cu embrioni pe bandă rulantă
masterat în iubire halucinantă

evoluez înspre eternul vid
dumnezeu are privirea în ceaţă
cobor cu liftingul pe rid
şi mi-e atât de greaţă

mi-am lins rănile mi-am închis porii
celule vii şi bolnave
se bat precum
gladiatorii

mă culc pe-o margine de vis
alint partea perversă a clipei
o caut intrigat de concis
pun perna pe masca ispitei

mi-am încuiat moartea în mine
şi-am aruncat cheia departe
în adâncul râului Styx


Oaselor, oaselor, frigului oaselor
 
priveşte atent prin transparenţa moale a cărnii
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent prin păienjenişul venelor înfometate
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent şi lasă atingerile
să rabde de singurătate
din pământ ne naştem
în pământ ne întoarcem
adevărul aparţine doar oaselor
 
şi toate cuvintele
din măduva roşie a imaginaţiei mele
şi toate cuvintele pe care le-am pus
pe catapeteasma durerii
îţi rămân mărturie
adevărul aparţine doar oaselor
 
vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte
până vei învăţa să taci
adevărul aparţine doar oaselor
oaselor, oaselor, frigului oaselor
 
16-04-2008

 
Unison
  
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea când sufletele noastre
erau la unison
când amândoi eram un singur poet
pe care nicio viaţă de pe pământul acesta
nu-l poate cuprinde într-un singur trup
 
ceva din noi va rămâne aici
prin cărţile mele
ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui
când noi ne vom ridica la pătrat
Noi² în aceeaşi ridicare la cer
 
aceeaşi sacralizare-a cuvintelor
oricât de banale ar fi
cuvintele
există şi un rai al cuvintelor
există şi o iertare a tuturor injuriilor
 
nu mi-a fost teamă să cred că există
ceva mai mult decât mine
şi tocmai de aceea
voi iubi necuprinsul începând
cu atingerea ta
 
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea când sufletele noastre
erau la unison
două inimi într-o inimă singură
şi două vieţi şi două morţi în aceeaşi criptă
 
mă opresc şi nu mă opresc

 
Înghiţitorul de noduri
  
nu este o crimă să omori timpul
numai că fă-o curat
nu lăsa urme
nu, nu, nu-i lăsa să te prindă
 
ştii bine la ce mă refer
nu lua din timpul celorlalţi
nu, nu, nu lua din timpul celorlalţi
ucide doar timpul tău
închis în ceasul solar al singurătăţii
în care doar umbra îţi arată
ora exactă
ora la care venele se-ncolăcesc
într-un nod gordian
la încheietura mâinii stângi
ora la care înghiţitorul de noduri
înghite săbii
nu este o crimă să omori timpul
nu, nu, nu este o crimă…
 

Cer fără scări
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
 
şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de deasupra
 
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări
 
 
 
Punctul pe i

ei nu credeau nimic din ce spunea
sau poate că le era teamă
astfel au pus punctul pe i

drumul era lung
printre sunete stridente
toate priveau punctul şi se mirau de mărimea lui
i avea spatele curbat adesea punctul cădea
mulţimea de sunete striga:
- i, tu nu eşti fiul cuvântului!
iar i cu punctul la picioare
părea un tragic semn de întrebare
de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule?
niciun răspuns
şi iar îşi ridica punctul deasupra capului
privea pentru o clipă cerul
apoi pământul...

până la urmă i ajunse pe vârful consoanei g
i cu braţele larg deschise
i cu buzele amare rostind aceeaşi întrebare
de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule?
niciun răspuns

un vânt nebun venit de niciunde
nori negri şi lacrimile cuvântului căzute din cer

i cel fără de suflet
în giulgiul paginii albe
acoperită de grele coperţi

dar i
a dispărut fără urmă
soldaţii de carton l-au căutat peste tot

i a mai apărut o vreme
doar celor apropiaţi
spunându-le
să creadă mereu în cuvânt
şi în fiul cuvântului
şi în iubirea
cu punctul pe i
 
 
Poemul meu ca un tren

poemul meu ca un tren pe firul epic
metafore-pilde şi cuvinte curioase
cu locuri la geam

poemul meu ca un tren personal
oamenii se urcă împart o bucată de vreme
zâmbesc şi coboară uneori cu speranţa
că poate se vor mai întâlni

poemul meu ce nu mai apare
îndrăgostiţii privesc întruna la ceas
probabil se gândesc
că n-am să mai scriu despre trenuri
şi aceasta este ultima şansă
să cutreiere lumea
din mersul imaginaţiei mele

poemul meu ca un tren al întoarcerii
un bătrân întrebând controlorul
de oraşul acela mic dintre munţi
de prima sa dragoste

poemul meu
... î n d e p ă r t â n d u – s e
destin şerpuind prin orizontul lacom
şi totuşi nimic nu este pierdut
mai există trenuri rapide
ce trec prin vămile cerului

şi eu cel care unge roţile cuvintelor grele
cel care aşază şinele
pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri

poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe
accelerează neobosit

şi eu cel care se opreşte mirat
la ţărmul unei eternităţi fără trenuri...
 
 
Ceai verde cu aromă de nemurire

stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
războaiele minţii se opresc şi-ncepe
olimpiada gândurilor bune
în mansarda inimii mele oamenii
se-nghesuie şi se iubesc

în trupul meu se înalţă case se aprind lumini
pe aceleaşi drumuri de sânge
vin veştile bune şi veştile proaste
la ferestrele ochilor mei îndrăgostiţii
îşi fac semn cu mâna
la urechile mele tinereţea e un cântec de-adio

stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
astăzi se naşte poetul în văzul lumii indiferente
punctul se luptă cu virgula
poemul se luptă cu sfârşitul poemului
totul este repetitiv doar durerile
coboară până la rădăcinile umbrei

în palmele mele drumurile vieţii sunt mai adânci
dar mai scurte din când în când
se intersectează cu cele ale prietenilor
ne cunoaştem destinele doar dintr-un salut

stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
oamenii se grăbesc păsările negre se rotesc
pe cerul gurii mele
un copil plânge în mijlocul
mansardei pustii
 
Antifonez pereţii inimii

sunt omul cu mâinile în cătuşe
lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă mergi înainte
nu spune la nimeni
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării
cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit

toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând
căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă
ocupă forma predestinată
adevărului ultim

pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi mă întorc pe o parte
un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii

sunt omul cu mâinile în cătuşe
lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic

18 iunie 2010


Suflet zilier

vă voi spune povestea sufletului
ce-şi poartă sacul de carne în spate
rândaş al umbrei
al pământului şi constructor de vise

vă voi spune povestea sufletului istovit
la porţile inimii
cerându-şi porţia de fericire
un petec pentru sacul de carne putrezită
să nu miroasă încă a moarte

vă voi spune povestea sufletului şomer
cerând ceva de-ale gurii
la colţul buzelor

vă voi spune povestea sufletului aruncat
în sacul fără fund
să nu-l mai găsească nimeni
nici cel mai lacom dintre cei cu mâinile lungi

19 ianuarie 2010


Unii oameni şi hainele lor

în căutare de dragoste
unii oameni se lovesc adesea de haine
când ajung în faţa sărmanului nud
se-opintesc
la fel ca în faţa paginii albe
pe care trebuie neapărat să scrie ceva
orice numai să scrie ceva
să lase semne adânci
fără să iasă la prima ploaie
la prima zăpadă
la prima vărsare de lacrimi
la prima transpiraţie...

unii oameni poartă hainele altora
până găsesc un defect
pentru ei viaţa este doar un magazin
de cumpărături
în care poţi proba orice suflet în faţa oglinzii
până te plictiseşti...


Omnia precedes tempora…

inima
gâtul subţire
al clepsidrei
de sânge

plămânii
gâtul subţire
al clepsidrei
de aer

ochii
gâtul subţire
al clepsidrei
de vise

sînge învechit
respiraţii îmbâcsite
zboruri în cerceafuri
de noapte

gălbenuş
de soare stricat
în albuşul dimineţilor

ou clocit
de pasărea oarbă
a morţii

1 iulie 2010


Iubire cu erată

de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,
aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.
de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:
aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.

finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt
şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,
e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.

de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere
ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?
pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,
volumul meu s-a scris: iubire cu erată.


Fregata de oase

pluteşti graţioasă, fregată de oase,
pe apele scurse din pântec de mamă
şi-n zări o făptură, pe valuri stâncoase,
ivită din neguri, în cântec te cheamă.

iar din depărtare, o altă poruncă
ce vine cu vântul: să mergi împotrivă!
şi inima sclavă renunţă la muncă,
fregată de oase, pluteşti în derivă.

de sus, dintre vele, se vede pământul,
o plajă-nsorită cum ţi se promise
de Cel ce îţi spuse, în şoaptă, cuvântul...
fregată de oase, pluteşti către vise.

6 septembrie 2010


Testament

acesta e poetul ce-şi duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri - destin alambicat,
ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,
cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.

acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.

acesta e poetul aflat în agonie,
cu mâinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:
atât a fost să fie, atâta v-a lăsat.
 

Canibalism liric

îmi ţin poemul în mine
la fel cum îmi ţin respiraţia
îl simt zbătându-se
lovindu-se de toţi pereţii
căutând o rană prin care să iasă
să devoreze liniştea şi albul
dar nu
rănile s-au închis
din nevoia mea de a fi cu altcineva
mai presus de cuvinte şi alte metafore
fără trup şi fără atingeri

ajunge cu iluziile
încerc să uit încerc să ignor
poemul urlă cuvintele sale înfometate
încep ca nişte fiare
să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele
îşi sfâşie carnea neagră
îşi beau sângele
în inima mea este un cimitir de cuvinte
în ficat în intestine în creier
peste tot sunt cuvinte
hrănindu-se cu resturi de cuvinte
cu măduva silabelor
scuipând oasele vocalelor şi consoanelor

ultimul cuvânt îşi linge rănile
şi se aşază la pândă
foamea îi roade stomacul
începe să alerge de nebun după fantomele
altor cuvinte
prin ochiul stâng prin ochiul drept
până la timpane printre dinţi
ajunge pe vârful limbii
amar şi negru
îmi vine să-l scuip dar ştiu...
acest cuvânt este sfârşitul
îl înghit nu spun la nimeni nimic
 
Planeta de hârtie

oamenii de hârtie trăiesc pe planeta de hârtie
s-au născut din hârtie şi consumă tot ce hârtia produce
se vând pe hârtie se cumpără pe hârtie
se iubesc pe hârtie şi mor
în coşciuge frumoase de hârtie

unii oamenii de hârtie
cred că au fost creaţi de un dumnezeu de hârtie
după chipul şi asemănarea lui
ei cred că viaţa are un scop anume
că se poate ajunge în raiul de hârtie ignifugă
sau în iadul cenuşii veşnice

alţi oameni de hârtie
cred că viaţa este un proces continuu de reciclare
ei nu vorbesc niciodată despre sufletul hârtiei
pentru că nu cred în suflet
dar încearcă să producă multe copii ale învăţătorului
care a dispărut fără urmă
după ce fusese îngropat adânc în hârtie

oamenii de hârtie cei mai puternici
au construit munţi de birocraţie şi maculatură
şi s-au ascuns în spatele lor făcând cu ochiul
celor ce tânjesc să ajungă sus
pentru că cine poate ajunge la vârf
poate privi stelele de hârtie

pe planeta de hârtie oamenii cei mai singuri
şi neintegraţi în sistemul hârtiei
pregătesc atentatul cu vise interzise
şi beţe de chibrit


Inima mea o grenadă

îmi fumez ţigara la umbra unui plămân în floare
înarmat până-n dinţi cu singurătate
îmi ţin inima-n pumn o grenadă
nu voi lăsa pe nimeni să se apropie
de cugetările mele
cuvintele celorlalţi mă atacă din toate părţile
ca un stol de păsări înfometate
judecata lor strâmbă dorinţa lor de a răni
acolo unde sinceritatea nu poartă nicio armură
îmi ţin inima-n pumn o grenadă
pe aici nu se trece le spun
dar oamenii nu renunţă
îmi trimit în dar prietenia cea mare
cât un cal troian ce aşteaptă
să se deschidă poarta
cetăţii mele cu ziduri de carne şi visuri
şi eu cel care sărută moartea
pe buzele unui pahar de încredere
îi las să intre şi deodată devin sclavul unei lumi
în care mântuitorul a murit pe crucea
unui păianjen ce-şi ţese pânza
între zbor şi lăcomia pământului


Dacă şi niciodată dacă...

dacă greşeşti îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău
dacă eşti trist îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă
dacă întâlneşti un străin pe stradă
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs
dacă îţi mai aduci aminte
de lucrurile frumoase din trecut
îţi prelungeşti viaţa cu o visare
dacă ai încredere în oameni
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe
dacă ţii la prieteni
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână
şi o vorbă spusă din suflet
dacă ai speranţă îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate
dacă eşti conştient că totul este posibil
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună
dacă eşti credincios îţi prelungeşti viaţa
cu un crez şi o rugăciune
dacă ai căzut îţi prelungeşti viaţa
ridicându-te din nou
dacă te loveşti de un zid
îţi prelungeşti viaţa imaginîndu-ţi o uşă
imaginându-ţi un zbor
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa
cu o altă viaţă
dacă eşti poet îţi prelungeşti viaţa
cu fiecare cuvânt
dacă şi niciodată dacă...

Aforisme din volumul Întreita suferinţă:

 

Poetul
*
Ceea ce nu mă ucide mă face mai poet.
*
Omenirea se duce de rîpă, norocul nostru că mai există poeţii.
*
Poeţii-mpreună însumă o voce menită să schimbe iubiri şi destine.
*
Poeţii sînt îngeri între orgoliu şi etică.
*
Mulţi vorbesc din suflet, dar nici unul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet.
*
În faţa morţii, poetul are întotdeauna un as în mînecă: metafora.
*
Poetul este o pasăre plutind pe aripi de vise şi mister.
*
Poeţii nu trebuie condamnaţi nici pentru graba cu care scriu şi nici pentru graba cu care sînt citiţi.
*
Poetul este un om răstignit pe crucea propriului gînd.
*
Cu toţii ne naştem poeţi, unii doar urmează calea...
*
Autobiografie: sînt un Genghis Khan modern cu alura unui poet.
*
Poetul cultivă miracole pe cîmpiile elocinţei.
*
Poetul este o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.
*
Prin poet Dumnezeu reinventează lumea.
*
Poetul, prisăcarul cuvintelor, polenizează suflete, iar dragostea oamenilor pentru cuvinte devine mierea lui Dumnezeu.
*
Poetul tot poet rămîne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămîne, cu inima lui uriaşă, cît o Patrie, bătînd în pieptul unui copil.
*
Putem compara formele femeii şi metaforele unei poezii din punct de vedere estetic. Trebuie ştiut însă că femeia şi poezia sînt înrudite prin harul şi talentul celor care ştiu să le scoată în evidenţă sufletul cuvintelor.
*
Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul şi îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.
*
Există poetul îndrăgostit de muză şi poetul afemeiat. Primul scrie la umbra unui tei bătrîn, celălalt pentru o pădure de scorburi.
*
Poezia
*
Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei ci în arhivele sufletului.
*
Poezia începe de fiecare dată cînd doare şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini.
*
Fie-i pagina uşoară poemului pe care tocmai l-am ucis!
*
Pot să jur că sînt Dumnezeul propriilor mele cuvinte şi poezia este religia inimii mele!
*
Poezia este trecerea de pietoni între viaţă şi moarte.
*
Poezia este singura disciplină în care poetul este indisciplinat.
*
Fiecare poem este o biserică în care se-nchină copiii mei nenăscuţi.
*
Poezia este cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.
*
Ce fericit sînt cînd vine o poezie... aşa ca un înger ce-şi caută aripile printre cuvintele mele!
*
Să scrii poezia e ca şi cum ai face dragoste cu o femeie fără cuvinte.
*
În clipa în care veţi fi aproape de moarte şi veţi privi în urmă, toată viaţă vi se va părea o poezie.
*
Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte.
*
Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori.
*
Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii.
*
Poezia este dragostea. Odată ce iubeşti... vei iubi pentru totdeauna.
*
Poezia este tot ce ne-nconjoară, tot ce este în noi şi tot ce rămîne.
*
Poezia este crede şi nu te preface că scrii poezie.
*
Poezia este să renunţi la viaţă şi să fii veşnic un cuvînt pe buzele celorlalţi.
*
Poezia este a fi sau a nu fi poezie.
*
Eu, poezeul cuvîntului, creez poezia.
*
O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricît de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă.
*
Existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hîrtie.
*
Poezia vine de la sine, este darul lui Dumnezeu, este mîna lui care scrie.
*
Dacă vrei să împaci viaţa cu moartea, dă-le amîndurora întîlnire într-un poem de dragoste.
*
Este atîta poezie în jurul meu, încît nu voi avea niciodată timp să o scriu.
*
Oare poezia nu este chintesenţa iubirilor ce au trecut şi or să vină pe lîngă tine, pe lîngă mine, ca o istorie a cuvîntului nerostit împreună?
*
Poezia, sevraj pentru o viaţă.
*
Dacă nu ar exista poezia, cuvintele ar mişuna precum viermii în creierul găunos.
*
Dacă nu ar exista poezia, cuvintele ar fi doar săbii şi cărţi ce proslăvesc nimicnicia, sclavagismul şi frica.
*
Dacă nu ar exista poezia, cuvintele ar fi îngropate adînc în umbrarele conştiinţei, ca nişte prunci ucişi de Irod.
*