Snowdon King (Ionuţ
Caragea),
născutpe
12 aprilie
1975 la Constanţa, este un scriitorromândin
diaspora,
membru al Uniunii Scriitorilor din România,
filiala
Iaşi.
Este
poet,
prozator
de ficţiune,
critic,
editor, autor
de aforisme
şi promotorliterar.
Biografie
Snowdon King (Ionuţ Caragea) este
absolvent al Liceului Industrial Energetic şi al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Ovidius Constanţa. Din 2003 trăieşte în Montréal, Canada şi activează ca instructor sportiv în Centrul Gadbois, Club les Géants
de Montréal. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. Este cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele celui de-al doilea volum publicat în 2007. Publică sub pseudonimul ''Snowdon
King'' volumul
de poezii
„La suprême émotion” şi volumul de
ficţiune „Uezen şi alte povestiri”.
Activitatea literară şi premii
Snowdon King (Ionuţ Caragea) este
prin excelenţă un poet, dar, în acelaşi timp, autor de aforisme,
scriitor de ficţiune, critic şi editor. A debutat în anul 2006, la
Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens”.
Colaborează cu numeroase reviste de literatură şi site-uri de poezie în
limbile română, franceză şi engleză. Este publicat pe numeroase site-uri
de citate celebre din România sau din străinătate. A obţinut mai multe
premii la concursuri naţionale de poezie şi proză scurtă. Participă în
2007, 2008 şi 2009 la cel mai important concurs de
ficţiune din România desfăşurat la Timişoara –
Helion, fiind printre laureaţi la toate
cele trei ediţii. În urma acestor rezultate se decide mai târziu să
publice la editura Fides prima sa carte de ficţiune intitulată „Uezen şi
alte povestiri”.
Activitatea de promotor literar şi editor
Snowdon King (Ionuţ Caragea) se implică puternic în
promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster
şi promotor literar pe siteul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română
din Québec. Printre alte activităţi este fondator şi administrator al
cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ) şi redactor şef al
revistei Sfera
Online. În perioada august 2007 - iulie 2008 a fost membru al
Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. Demisionează şi fondează pe
16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia
Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de
director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian
Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din
provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei.
Ionuţ Caragea şi Curentul Generaţiei Google
Abordând deseori genul "Cyber-Poetry" în poezii
precum „Download”, „M-am născut pe Google”, „Disconnect”, Ionuţ Caragea
realizează în 2009 un amplu interviu intitulat ''Literatura virtuală
şi Curentul Generaţiei Google'' la care participă mai multe
personalităţi din lumea literară, poeţi, prozatori, critici literari. În
cadrul acestui interviu Ionuţ Caragea propune un nou curent literar
intitulat ''Curentul Generaţiei Google''.
*Fenomenul unui nou curent literar a fost „anticipat”, încă de la
debutul lui Ionuţ Caragea, din anul 2006, în prefaţa volumului "Delirium
Tremens", de către poetul George Filip : ''un clasic renăscut,
apelând însă la cutia de rezonanţă a cuvintelor moderne. Să fie acesta
un prim pas spre un nou curent literar?''.
*Criticul literar Marius Chelaru „constata” în anul 2008, în
prefaţa volumului „Omul din cutia neagră” că ''este greu,
altfel spus, să definim poezia lui Ionuţ Caragea punând faţă în faţă
modul cum se scrie în România (...), ori că s-a „adaptat”, acceptând/
adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie din Canada sau,
extinzând, America de Nord (cu tendinţe/ trenduri ş.a.)''.
*Poetul Adrian Erbiceanu „anunţa” în postfaţa aceluiaşi volum
că ''El (Ionuţ Caragea) nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el
nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice
pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără,
contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Şi cine ştie?, poate că un
nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont''.
*Profesorul Traian Gărduş „chestiona cititorul” într-o recenzie a
volumelor „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”, publicată
în revista "Glas comun", despre ''cine s-ar încumeta pur şi simplu să
definească şi să încadreze nonconformismul tânărului autor şi
diversitatea tematică şi stilistică a operei sale?''
*Editorul Dumitru Scorţanu, în prefaţa volumului "33 bis",
mărturisea că: ''m-am convins că textele lui Ionuţ Caragea au o forţă
deosebită, că ele sînt poezie, chiar dacă (sau tocmai pentru că –) una
de un tip nemaivăzut. Dar era necesară o schimbare de paradigmă.''
Toate aceste referinţe au anunţat apariţia volumului ''Literatura
virtuală şi Curentul Generaţiei Google'', publicat în 2009 la
editura Fides, colecţia Litteratus. Printre revistele de
anvergură care au semnalat apariţia Curentului Generaţiei Google se
numără publicaţiile
Feed Back,
Convorbiri literare,
Agero, Carte şi Arte etc.
Activitatea de critic literar
Ionuţ
Caragea publică numeroase eseuri critice în revistele:
Sfera Online, O carte pe zi, Luceafărul (Botoşani), Luceafărul (Bucureşti),
Atheneum (Vancouver), Agero (Germania), Visul (Orăştie), Spaţii
culturale (Râmnicu Vâlcea), Conexiuni (New York), Nordlitera, Vatra,
Glas Comun, Singur, Clipa (S.U.A) etc.
Activitatea sportivă
Ionuţ Caragea a practicat rugbyul de performanţă începând din 1983, la
echipa Clubului Sportiv Şcolar nr. 2 din Constanţa, sub îndrumarea
reputatului antrenor
Peter Ianusevici.
În 1994 devine campion naţional de juniori cu echipa Farul Constanţa.
În 1994 debutează la echipa Callatis Mangalia în liga a doua de seniori.
În perioada 1996-2002 activează în divizia naţională la echipele C.F.R
Constanţa şi Farul Constanţa. În 2003 emigrează în Canada şi îşi
continuă cariera de sportiv la echipa de rugby
Parc
Olympique din Montréal cu care câştigă
trei titluri de campion al provinciei
Québec. În 2006 a jucat în selecţionata
provinciei Québec, echipa Caribou, din cadrul Super-ligii canadiene de
rugby, fiind singurul român din componenţă. Este fiul lui Florin
Caragea, fostă glorie a generaţiei de aur a rugbyului românesc din
anii 70. În octombrie 2008, în urma unei accidentări serioase, soldată cu
o fractură de maxilar, Ionuţ Caragea se retrage din activitatea sportivă
şi se dedică în totalitate literaturii.
Ionuţ Caragea şi muzele poetului
Opera lui Ionuţ Caragea îşi are ca punct de plecare dragostea pentru
femeia iubită. Volumul de debut, „Delirium Tremens”, este dedicat fostei
sale soţii, Alexandra Urse, iar volumul „M-am născut pe Google”
este dedicat poetei Ioana Florea, cu care, de altfel, a avut şi o
colaborare fructuoasă în anul 2007.
Je suis né sur Google
j’ai ouvert les yeux et j’ai regardé à travers certaine fenêtre
vers un autre monde que je devais probablement nommer
Père
je l‘ai touché de mes doigts carrés
et j’ai eu peur… malheureusement
de le blesser et de me blesser
mes mots avaient besoin d’un effleurement terrestre
il est vain de nous tenir les mains
nous n’aurons jamais de contact avec un public
mais avec du courant
tous les deux nous savons que la vraie manne céleste
est un abonnement
naguère, j’ai reçu un message de Dieu
il me disait qu’un jour viendrait où
il n`y aurait qu’une seule Église Universelle
la foi, oui, la foi sera un état
d’euphorie déclenchée par un perpétuel mouvement
vers le nihilisme
je suis né sur une page d’histoire
qui ne sera jamais écrite, certainement
il restera un incident
dans l’espace infini d’entre deux secondes
limité par des millions de pixels
je suis mort sur Google
entouré de milliards de fenêtres
ouvertes purement et simplement par erreur
ou peut être ne savais-tu pas que Dieu est aveugle
v.z.
Déconnecté
et si le serveur lâche, suis-je encore poète ?
et si brusquement l’Internet lâche dans le monde entier
qui entendra encore parler de moi ?
j’aimerais qu’on donne une loi
interdisant la poésie dans les lieux publics
tu irais dans des lieux spécialement aménagés
un crayon et une feuille de papier à la main
pour écrire juste pour toi
comme si la poésie était une alliance
ou une promesse d’amour
j’ai blessé mon âme à la feuille de papier
dans une mare de mots
toi tu l’appelles cliché déchet ou purement clavardage
alors que la poésie
est un passage pour piétons
entre la vie et la mort
ou un sanglier pourchassé par des plombs
dans une forêt vierge
ce que j’écris n’est pas une simple occupation
mais une dédicace à Dieu
qui met parfois sa paume
sur ton front, femme
même si la vie ressemble à un hôpital
où les gens sont traités
par des pilules de mépris
tandis que la mort inventorie
les âmes
si l’Internet lâchait
je marcherais pieds-nus
afin de sentir le corps froid de mes ancêtres
ou je raserais mes cheveux
pour que personne ne s’aperçoive
comme il fait beau quand il neige
je renoncerais à ce bavardage
et je te donnerais un coup là
où
cela te ferait le plus mal
pour te montrer
à quel point je t’aime
je suis né sur Google
tout le monde en est conscient
et je cherche, je cherche toujours
l’endroit où je pourrai
me confesser
C.N.&N.P.
Tremblement de cœur qui couvre mon tombeau de fleurs
pour Catherine Simonet
Même si pour une seconde
Tu m`as mis là-haut sur la balance de ton coeur
Même si j`étais juste un mot
Une poésie, un mystère
Tu m`as mis là-haut sur la balance de ton coeur
Tu as senti le danger
Mon amour détruisant le silence
Un amour éclatant tes rêves
Tu ne voulais pas être
La conquête de mes guerres
Tu étais à la lisière de mes pensées
Où je vendais mes larmes aux morts
Pour une goutte de sang
Juste pour une goutte de sang
Quel dommage, mes dieux, quel dommage
Je suis devenu l`ami de ton regard
Sans pleurer mon regard
Je suis devenu l`ami
D`un sentiment qui brouille mon âme
Comme une armée de corbeaux
Quel dommage, mes dieux, quel dommage
Je suis devenu le mot et juste le mot
Qui me permet incessamment de prier
Sur mon tombeau couvert de fleurs
tr. I.C.&M.C.
La métastase de la neige
ici, chaque poète a sa propre identité
les paumes comme les feuilles d’érable
dans les couleurs de l’été indien
la métastase de la neige dans l’âme
et la farine des os d’un Dieu exilé
plus loin que le froid arctique
qui reste toujours chez moi
avec sa soutane accrochée à la porte
je suis aveugle, tant de neige, je suis aveugle
et tout ce qu’il me reste c’est ma Mer Noire
comme un corbeau aux gencives ensanglantées
voire comme un corbeau les larmes aux yeux
qui vole tous les soirs à l’orée de mes rêves
pour me redonner mon regard du passé
ici, chaque poète a sa propre identité
nuits de rêves et coca cola
même le vin ne m’aide pas à me perdre
dans l’apothéose du délire
même la fumée
l’arôme de pêches ou de cerises
même les photos
et mes amours emmurés
dans les vieux poèmes amnésiques
rien, rien, rien
doucement, doucement, la métastase me transforme
en un triste bonhomme de neige
aucun printemps
ni aucune journée du douze avril
ne feront fondre son sourire
inexistant
I.C.&M.C.
Je suis poète
L’histoire commence toutes les fois que tu as mal
Et que ton âme se brise en un kaléidoscope d’images
Se projetant devant tes yeux et te disant :
Regarde-moi comme je suis beau!
Tu as ce sentiment de creux dans l’estomac
Parce que tout l’amour lévite
Dans un univers imaginaire
Où tu es tout
Et rien
La bien-aimée se trouve dans l’étreinte des mots
Tu l'arraches au passé et l’emprisonnes
Dans un livre dont chaque page
Représente une vie future
Tu en arrives tout doucement à ne plus te soucier
De ta peau sur laquelle tu griffonnes des initiales
Tes rêves sont tellement réels que
Dès le moment où tu t’éveilles
Tu découvres au sommet de ta tête
Un tas de petits mots
Soudain tu sais jouer
La symphonie pathétique des souvenirs
Accompagnée des strophes qui suivent
Le trajet pour aller travailler est une bénédiction
A chaque pas tu t’arrêtes et tu admires
Un miracle qui n’était
Auparavant qu’une banalité
Tu parles avec les arbres, avec les oiseaux
Avec les escargots
Avec le soleil, avec les voitures, les fenêtres
Les réclames
Tu parles avec la terre, avec l’herbe
Avec l’église
Tu parles avec le dieu
Que tu abrites et Lui
Il te répond en poèmes
Tu en es arrivé à oublier qui tu es
Comment tu t’appelles
Dans quel monde tu vis
A quel arrêt de métro tu dois descendre
Tu parles seul au téléphone
Et tombes amoureux d’un ordinateur
En caresses le clavier
Et celui-ci gémit
Probablement, mais je ne le sais pas
Est-ce cela être poète
Ou tout au moins un petit fou
Qui a perdu la notion de la réalité
Seul le Diable le sait, seul le Diable sait pourquoi….
C.N.&N.P.
Poésie bilingue
c`est un jour où la poésie attend
dans une station de métro, dans l’autobus
dans une voiture restée en panne, sur un banc du parc
près de la fontaine publique, dans le Vieux Port
à la basilique Notre Dame
c`est un jour où la poésie attend
pour partager un petit repas avec un poète affamé
venu de loin, de très loin
c`est un jour où la poésie attend
sous un parapluie
en regardant vers les coulisses d’un orage
vers la forêt des pensées
c’est un jour, c’est une nuit quittée par les rêves
c’est l’erreur d’hier
c’est un adieu sans mots
des gants élégants et fins
comme la peau d’un animal mort
je suis parti, je suis parti, je suis parti
n’arrête pas cette vague qui monte
comme un tsunami et coule
dans mes veines
regarde, lis, ne touche à rien
sans aucun verdict, sans me dire
ce qu`est le bien ou le mal
c’est moi le dieu de mes mots
c’est moi la croix de ma tombe
c’est moi la politique de mon coeur
c’est moi la monarchie absolue de mes pensées
et et et
c’est un jour où se construit une maison
dans l’arbre de ma vie
j’ai les mains froides
c’est un jour où la statue en marbre
veut quitter l’homme
je suis parti, je suis parti, je suis parti
ne parle pas à mon ombre
ne casse pas ton miroir
ne jette pas les débris
ni les trente pièces d’argent
pour me frapper, juste pour me frapper
j’appartiens à tous et à personne
il n’y a pas de prix pour mon âme
et et et
c’est un jour où la poésie attend son poète
qui parle une langue, une autre langue
et lui demande
toi, l’étranger, d’où viens-tu ?
I.C.&L.D.
Toujours humains
nous cherchons toujours ce qui nous manque
et renonçons à ce qui nous manque le plus
nous regardons toujours plus loin
et c’est ainsi que nous réussissons à nous éloigner
encore plus de nous-mêmes
nous espérons toujours trouver
un peu mieux que le présent
mais demain nous serons
des chercheurs de trésors du passé
nous faisons toujours les mêmes fautes
et nous trouvons toujours une excuse :
l’erreur est humaine et pourtant
on nous montre toujours une voie vers la vérité
mais nous flirtons toujours avec le mensonge
nous sommes toujours romantiques
et nous finissons par en avoir
assez du romantisme aussi
nous sommes également pragmatiques
jusqu’à la haute trahison
nous vendons notre âme et nous nous couchons
sur nos deux oreilles lauriers de vanité
nous fuyons toujours loin
de ce qui pourrait nous toucher
de ce qui pourrait nous rendre plus faibles
nous avons toujours peur de la mort
et la peur coupe notre élan en de petites respirations
nous travaillons toujours
au-delà du programme de Dieu
et toujours nous disons toujours
mais nous n’essayons jamais
d’être éternels
C.N.&N.P.
*de retour
il n’est pas jusqu’au moindre départ
qui ne laisse derrière lui un retour
ne fût-ce que par le seul regard
ne fût-ce que par la pensée
mais l’on ne saurait jamais en franchir le seuil
pour la bonne raison que le temps ferme les portes
et que le bonheur est le trou de la serrure
par lequel on épie
ce à quoi le rêve exclusivement peut atteindre
et les yeux de l’esprit…
l’on ne peut jamais regarder
l’univers intérieur qui est spécifique d’une femme
à l’endroit-même où le seigneur
s’amuse à jouer sans fin ni cesse à cache-cache
CFR
UNE SEULE PATRIE, UN SEUL
SÉPULCRE
ma patrie, sa douleur moult me brûle –
comme un sacro-saint serment me soûle,
parmi les oreillettes et valvules
toujours un sang sacré s’écoule.
je vis, mes yeux au lointain se livrent,
vers l’est, du côté de ma mer ;
je vis également dans cet autre livre,
crucifié par bon nombre de vers.
je vis sans cesse le même mélodrame,
parmi chimères et vies égales,
comme les larmes d’une mère : son dor, quel drame,
pareilles aux rosées matinales.
je vis par les yeux, par la pensée
tout ce qui était et sera ;
je vis, quand la ligne se couperait,
au fil d’agonies - aux abois.
je vis le blasphème de l’aliéné
en errance à travers d’autres terres ;
en inconnu à l’oubli voué…
en quelle langue dois-je rejoindre l’éther ?
traduction – Constantin Frosin
Le seul génie
la mort est le seul génie
dans le maniement du temps
boomerang
une faux au cou du destin
un point d’interrogation
à la fin d’une proposition
un vampire sirotant la lumière des espaces étroits
et la transpiration de ceux enlacés dans le rut
en défiant la gravitation par de hauts vols ou ombres
filtrant l’air des alvéoles pulmonaires
et l’atmosphère de chaque caveau
toute d’humidité
et d’odeurs apocalyptiques
la mort est le seul génie
dans le maniement du mot
voyageant du ventricule gauche
jusqu’au bord de l’univers
frôlant les froides plantes du pied
du créateur
la mort est le seul génie
capable de combler tous les espaces vides
entre les gens et les anges
entre le ciel et la terre
entre les étoiles et les trous noirs
entre toutes les choses visibles
et invisibles
tr. P.S.& C.F.R
Rendez-vous sur les
falaises de l’éternité
l’homme qui est en toi fait l’amour à la femme
qui est en moi
on a raconté plein d’histoires sur ceux qui sont en nous
depuis toujours sans rien dire
l’homme qui est en toi s’enivre souvent
il écrit de la poésie il philosophe
il fume de l’opium il devient fou il cherche il cherche
une sortie parfois une mulâtresse
la femme qui est en moi aime les pluies
elle est partie depuis une vie entière cueillir des anges
et revient sans cesse
les mains vides
elle couvre ses seins….
j’ai passé toute une vie parmi les élégies de la mort
épris de litanies sataniques
de corbeaux d’hospices de plomb
de la moisissure des fleurs
et jamais au grand jamais
je ne mourus assez pour libérer la femme
qui est en moi
et lui donner la chance de rencontrer
sur les falaises de l’éternité
l’homme qui est en toi
C.N.&N.P.
Tu, Sfinte Laurenţiu
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine
Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,
N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine
Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge
La margini de imperii şi năvăliri barbare,
N-ai cunoscut durerea românului ce plânge
Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată
De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,
Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată
Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.
Exil
Exil în camera obscură
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură
Sfârşitul unui enigmatic
Exil în camera de gardă
Înconjurat de reci halate
Lumina-ncepe brusc să ardă
Pupila-n ochiul stâng se zbate
Exil în atriu şi ventricol
Globule roşii decedate
Între magnific şi ridicol
Se află sferele pătrate
Exil în camera de veghe
Exil în starea hibernală
Exil la miile de leghe
Exil în groapa comunală
Vinerea Mare
Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap
Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră
Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin
Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor
Afară din suflet
„am ales viciile pentru a fi fericit”
iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată
îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer
plămânii
spitalul iubirilor
înnebunite
după gratii de oase
inima
bătrână toxicomană
cerşind o ţigară
lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor
către paradisul celor
care cultivă iarbă
să trag un fum
să mă dau afară
din suflet
*să nu fiu
prima vorbă spusă la venire
sunt c-un pas în groapă
nemurire
dumnezeu îşi râde-n barbă
dracii şerpuiesc
prin iarbă
rănile nu le mai număr
îmi port îngerul
pe umăr
rugăciuni prăpăstioase
cancerul roade
la oase
ca un câine vagabond
moartea face înc-un
rond
ultima nedumerire
să nu fiu nu-mi stă
în fire
şi în nopţile senine
eu răstălmăcesc
destine
*pe drumul de ţară
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
la biserică bat clopotele
cineva se roagă
cineva se pregăteşte
să moară
unii îşi scot pălăriile
şi zâmbesc ciudat
alţii se opresc din fumat
din când în când latră câinii
copiii îi alungă cu pietre
femeile plâng şi-mbătrânesc
pe vetre
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
Soarta poeţilor
nu credeţi că poate acum e momentul
să-i cerem iubirii şi devotamentul?
nu credeţi că astăzi cuvântă profeţii?
cu cine se luptă întruna poeţii?
cu umbre, cu demoni, cu muze parşive
cu versuri în sânge şi lacrimi tardive
cu vise cumplite-n secundele care
idilele nopţii ne sunt mai precare
cu gesturi mocnite-nainte de vreme
cu divinitatea uitând să ne cheme
cu lumea grăbită rămasă perplexă
în faţa gândirii atât de complexă
cu viaţa şi moartea - iluzii obscene
cu pornografia impusă pe scene
cu transcendentala dorinţă de-a trece
în dimensiunea obscură şi rece
cu boala şi viermii - agnostice farse
cu plata în rate şi suflete arse
cu sprijin în cârje, mergând către ceea
ce ne-alienează de tineri - ideea
ideea că-n lumea aceasta atroce
poeţii-mpreună însumă o voce
menită să schimbe iubiri şi destine
nu vreţi să-nţelegeţi, rămâneţi cu bine..!
Margine de vis
pasiunea mea
colecţie de apusuri pentru viitor
filozofie cu embrioni pe bandă rulantă
masterat în iubire halucinantă
evoluez înspre eternul vid
dumnezeu are privirea în ceaţă
cobor cu liftingul pe rid
şi mi-e atât de greaţă
mi-am lins rănile mi-am închis porii
celule vii şi bolnave
se bat precum
gladiatorii
mă culc pe-o margine de vis
alint partea perversă a clipei
o caut intrigat de concis
pun perna pe masca ispitei
mi-am încuiat moartea în mine
şi-am aruncat cheia departe
în adâncul râului Styx
Oaselor, oaselor, frigului oaselor
priveşte atent prin transparenţa moale a cărnii
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent prin păienjenişul venelor înfometate
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent şi lasă atingerile
să rabde de singurătate
din pământ ne naştem
în pământ ne întoarcem
adevărul aparţine doar oaselor
şi toate cuvintele
din măduva roşie a imaginaţiei mele
şi toate cuvintele pe care le-am pus
pe catapeteasma durerii
îţi rămân mărturie
adevărul aparţine doar oaselor
vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte
până vei învăţa să taci
adevărul aparţine doar oaselor
oaselor, oaselor, frigului oaselor
16-04-2008
Unison
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea când sufletele noastre
erau la unison
când amândoi eram un singur poet
pe care nicio viaţă de pe pământul acesta
nu-l poate cuprinde într-un singur trup
ceva din noi va rămâne aici
prin cărţile mele
ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui
când noi ne vom ridica la pătrat
Noi² în aceeaşi ridicare la cer
aceeaşi sacralizare-a cuvintelor
oricât de banale ar fi
cuvintele
există şi un rai al cuvintelor
există şi o iertare a tuturor injuriilor
nu mi-a fost teamă să cred că există
ceva mai mult decât mine
şi tocmai de aceea
voi iubi necuprinsul începând
cu atingerea ta
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea când sufletele noastre
erau la unison
două inimi într-o inimă singură
şi două vieţi şi două morţi în aceeaşi criptă
mă opresc şi nu mă opresc
Înghiţitorul de noduri
nu este o crimă să omori timpul
numai că fă-o curat
nu lăsa urme
nu, nu, nu-i lăsa să te prindă
ştii bine la ce mă refer
nu lua din timpul celorlalţi
nu, nu, nu lua din timpul celorlalţi
ucide doar timpul tău
închis în ceasul solar al singurătăţii
în care doar umbra îţi arată
ora exactă
ora la care venele se-ncolăcesc
într-un nod gordian
la încheietura mâinii stângi
ora la care înghiţitorul de noduri
înghite săbii
nu este o crimă să omori timpul
nu, nu, nu este o crimă…
Cer fără scări
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de deasupra
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări
Punctul pe i
ei nu credeau nimic din ce spunea
sau poate că le era teamă
astfel au pus punctul pe i
drumul era lung
printre sunete stridente
toate priveau punctul şi se mirau de mărimea lui
i avea spatele curbat adesea punctul cădea
mulţimea de sunete striga:
- i, tu nu eşti fiul cuvântului!
iar i cu punctul la picioare
părea un tragic semn de întrebare
de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule?
niciun răspuns
şi iar îşi ridica punctul deasupra capului
privea pentru o clipă cerul
apoi pământul...
până la urmă i ajunse pe vârful consoanei g
i cu braţele larg deschise
i cu buzele amare rostind aceeaşi întrebare
de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule?
niciun răspuns
un vânt nebun venit de niciunde
nori negri şi lacrimile cuvântului căzute din cer
i cel fără de suflet
în giulgiul paginii albe
acoperită de grele coperţi
dar i
a dispărut fără urmă
soldaţii de carton l-au căutat peste tot
i a mai apărut o vreme
doar celor apropiaţi
spunându-le
să creadă mereu în cuvânt
şi în fiul cuvântului
şi în iubirea
cu punctul pe i
Poemul meu ca un tren
poemul meu ca un tren pe firul epic
metafore-pilde şi cuvinte curioase
cu locuri la geam
poemul meu ca un tren personal
oamenii se urcă împart o bucată de vreme
zâmbesc şi coboară uneori cu speranţa
că poate se vor mai întâlni
poemul meu ce nu mai apare
îndrăgostiţii privesc întruna la ceas
probabil se gândesc
că n-am să mai scriu despre trenuri
şi aceasta este ultima şansă
să cutreiere lumea
din mersul imaginaţiei mele
poemul meu ca un tren al întoarcerii
un bătrân întrebând controlorul
de oraşul acela mic dintre munţi
de prima sa dragoste
poemul meu
... î n d e p ă r t â n d u – s e
destin şerpuind prin orizontul lacom
şi totuşi nimic nu este pierdut
mai există trenuri rapide
ce trec prin vămile cerului
şi eu cel care unge roţile cuvintelor grele
cel care aşază şinele
pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri
poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe
accelerează neobosit
şi eu cel care se opreşte mirat
la ţărmul unei eternităţi fără trenuri...
Ceai verde cu aromă de nemurire
stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
războaiele minţii se opresc şi-ncepe
olimpiada gândurilor bune
în mansarda inimii mele oamenii
se-nghesuie şi se iubesc
în trupul meu se înalţă case se aprind lumini
pe aceleaşi drumuri de sânge
vin veştile bune şi veştile proaste
la ferestrele ochilor mei îndrăgostiţii
îşi fac semn cu mâna
la urechile mele tinereţea e un cântec de-adio
stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
astăzi se naşte poetul în văzul lumii indiferente
punctul se luptă cu virgula
poemul se luptă cu sfârşitul poemului
totul este repetitiv doar durerile
coboară până la rădăcinile umbrei
în palmele mele drumurile vieţii sunt mai adânci
dar mai scurte din când în când
se intersectează cu cele ale prietenilor
ne cunoaştem destinele doar dintr-un salut
stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
oamenii se grăbesc păsările negre se rotesc
pe cerul gurii mele
un copil plânge în mijlocul
mansardei pustii
