Biografie

Autorul este de acord cu folosirea materialelor din prezenta pagină în dicţionare şi enciclopedii.


Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme, promotor cultural şi textier de muzică românească. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al fundaţiei Maison Naaman pour la Culture din Liban, membru al Elis – Reţeaua românilor remarcabili din lume, membru de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Paradoxism, membru al organizaţiei culturale Diversité Artistique din Montréal, membru al organizaţiei culturale Poetas del Mundo din Chile etc. În urma prieteniei şi legăturii de nume cu prinţul Eugen Enea Caraghiaur, primeşte în 2008 titlul nobiliar de Baron al Casei Cumane de Panciu.

 A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri Delirium Tremens. Poeziile, aforismele, nuvelele de ficţiune şi eseurile critice îi sunt publicate în numeroase reviste, ziare şi antologii din România şi din diaspora. Este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). Este unul dintre cei 27 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Digital Unicorn, România, 2016). În iunie 2012 câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional Naji Naaman cu aforisme din volumul Dicţionarul suferinţei (Editura Fides, Iaşi, 2008), traduse în limba franceză de Prof. univ. dr. Constantin Frosin. Este inclus în Cartea înţelepciunii universale. Maxime şi cugetări din literatura universală (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014). A fost publicat în antologia „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală” (Editura Herg Benet, 2012). A fost printre câştigători şi nominalizaţi la mai multe concursuri de poezie şi proză scurtă. Este tradus în şase limbi străine: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost numit Poetul născut pe Google, după numele volumului M-am născut pe Google (Editura STEF, Iaşi, 2007). În 2012 i-a fost publicată, sub pseudonimul Snowdon King, traducerea în limba engleză a romanului science-fiction Uezen, la editura americană Wildside Press.

În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ a realizat în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A doua antologie a văzut lumina tiparului în 2015. Se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro) şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei şi al revistei ASLRQ. În februarie 2012 se întoarce în România şi se stabileşte la Oradea.

A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici scriitori de care dispune în prezent România.

Alte informaţii: www.ionutcaragea.ro

 
Afilieri, titluri onorifice, aprecieri:
 
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2009)
 
Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (din 2008)
 
Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ (din 2011) (diploma)
 
Membru onorific al Fundaţiei "Maison Naaman pour la Culture", Beirut, Liban (din 2012) (diploma)
 
Membru al organizaţiei culturale "Diversité artistique Montréal" (din 2009)
 
Membru al organizaţiei culturale "Poetas del Mundo", Santiago, Chile (din 2009)
 
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (2013-2016)
 
Membru al Elis, reţeaua românilor remarcabili di lume (din 2013)
 
Membru de onoare al "International Association of Paradoxism Avanguard Movement in Arts and Science" (Univ. of New Mexico, 22-04-2014) (diploma)
 
Certificate of Appreciation in recognition of valuable contributions to the culture by Math & Sciences Department of the University of New Mexico - Gallup Branch for 2008-2009 (diploma)
 
În urma prieteniei şi legăturii de nume cu prinţul Eugen Enea Caraghiaur, Ionuţ Caragea primeşte în 2008 titlul nobiliar de Baron al Casei Cumane de Panciu. (diploma)
 
Activitatea publicistică:

Ionuţ Caragea este publicat în numeroase reviste şi ziare din România şi din străinătate. De asemenea, a scris în revistele din România şi diaspora eseuri critice despre următorii autori români contemporani: Adrian Erbiceanu, Andrei Ruse, Carmen Poenaru, Daniel Corbu, Ioana Florea, Liviu Nanu, Mădălina Maroga, Matei Vişniec, Miruna Tarcău, Traian Vasilcău, Vanda Florea, Viorel Zegheru, Camelia Petre, George L. Nimigeanu, Djamal Mahmoud, George Tăutan, Florentina Loredana Dănilă, Iulia Pană, Ştefan Doru Dăncuş, Gabriel Petru Băeţan, Adrian Botez, Bianca Dan, Lia Ruse, Teodora Mareş, Ileana Lucia Floran, Sorin Cerin, Irina Binder, Geo Galetaru, Ioan. F. Pop, George Schinteie, Florin Meşca, Remus Foltoş, Teodor Dume etc.
 
Activitatea de promotor al valorilor patrimoniului literar românesc:
 
În calitate de promotor literar, webmaster şi webdesigner, Ionuţ Caragea promovează pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (www.aslrq.ro), în limba română şi în limba franceză, următorii autori: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Minulescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Nicolae Labiş, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ioan Slavici, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Camil Petrescu, Alexandru Macedonski, Ion Barbu, George Călinescu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu.
 
Activitatea de promotor literar pe cenaclul literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ):
 
Pe situl cenaclului literar Prietenii Poeziei, Ionuţ Caragea promovează următorii autori contemporani: Adrian Diniş, Adrian Erbiceanu, Adrian Munteanu, Angela Furtună, August Angel, Carmen Doreal, Cezarina Adamescu, Corina Mureşan, Daniel Bratu, Daniel Corbu, Darie Ducan, Dragoş Samoilă, Elena Toma, Flaviu Rizeanu, Florentina Loredana Dănilă, Gabriel Mirea, Ileana-Lucia Floran, Ioana Florea, Ioan Peia, Ionuţ Popa, Laurian Lodoabă, Livia Nemţeanu-Chiriacescu, Luminiţa Suse, Mahmoud Djamal, Maria Popescu-Butucea, Maria Prochipiuc, Mariana Tănase, Marian Dumitraşcu, Marius Chelaru, Melania Cuc, Lia Ruse, Melania Rusu Caragioiu, Miruna Tarcău, Vlad Turburea, Nicolae N. Negulescu, Nicole Pottier, Petre Flueraşu, Petruţ Pârvescu, Radu Botiş, Sorin Olariu, Ştefan Doru Dăncuş, Valeriu Butulescu, Valeria Manta Tăicuţu, Vanda Florea, Viorel Zegheru.
 
Premii:
 
Primul concurs literar la care participă este concursul de poezie creştină "Nimic fără Dumnezeu", ediţia 2006, câştigând locul al II-lea cu poezia "Vinerea Mare". În 2007 participă la concursul "Visul" din Orăştie, unde câştigă locul I atât la secţiunea proză cât şi la secţiunea poezie. (diploma) În 2008 obţine o menţiune la concursul de poezie "Dor de dor", cu tema "Universul satului românesc". Participă la concursul de povestiri de ficţiune organizat de clubul "Helion", fiind printre laureaţi la trei ediţii consecutive: 2007 - premiul III pentru schiţele Penitenciarul, Jesus Cyborg şi Atempus (diploma), 2008 - premiul II (premiul I nu s-a acordat) pentru povestirea Biblos, 2009 - menţiune (premiul I nu s-a acordat), pentru povestirea Perechea de rezervă. În iunie 2012, Ionuţ Caragea cîştigă premiul de creativitate la concursul internaţional "Naji Naaman" din Liban (diploma) cu aforisme din volumul "Dicţionarul suferinţei”, traduse în limba franceză de Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin. În noiembrie 2012, volumul de poeme „Suflet ziler” este nominalizat la premiile U.S.R., filiala Iaşi (pentru cărţi publicate în 2011). În 2016 romanul de ficţiune "Discipolii zeilor de altădată" este nominalizat la premiile U.S.R., filiala Dobrogea (pentru cărţi publicate în 2015). În 2016 participă la prima ediţie a concursului de proză umoristică S.F. organizat de Helion şi câştigă premiul II (premiul I nu s-a acordat) cu povestirea Ca la noi la nimenea.
 
 
Activitatea sportivă

Ionuţ Caragea a practicat rugbyul de performanţă începând din 1983, la echipa Clubului Sportiv Şcolar nr. 2 din Constanţa, sub îndrumarea reputatului antrenor Peter Ianusevici. În 1994 devine campion naţional de juniori cu echipa Farul Constanţa. În 1994 debutează la echipa Callatis Mangalia în liga a doua de seniori. În perioada 1996-2002 activează în divizia naţională la echipele C.F.R Constanţa şi Farul Constanţa. În 2003 emigrează în Canada şi îşi continuă cariera de sportiv la echipa de rugby Parc Olympique din Montréal cu care câştigă trei titluri de campion al provinciei Québec. În 2006 a jucat în selecţionata provinciei Québec, echipa Caribou, din cadrul Super-ligii canadiene de rugby, fiind singurul român din componenţă. Este fiul lui Florin Caragea, fostă glorie a generaţiei de aur a rugbyului românesc din anii 70. În octombrie 2008 Ionuţ Caragea se retrage din activitatea sportivă şi se dedică în totalitate literaturii.

Referinţe critice:

Aprecieri pe situl www.ionutcaragea.ro

Sit personal şi vânzări de carte:
 
www.ionutcaragea.ro

 

Volume publicate

1. Delirium Tremens, poezii, Editura STEF din Iaşi, 2006
2. M-am născut pe Google, poezii, Editura STEF, 2007
3. Donator universal, poezii, Editura STEF, 2007
4. Omul din cutia neagră, poezii, Editura FIDES din Iaşi, 2007
5. 33 bis, poezii, Editura FIDES, 2008
6. Analfabetism literar, pamflet, Editura FIDES, 2008
7. Dicţionarul suferinţei, citate şi aforisme, Editura FIDES, 2008
8. Negru Sacerdot, poezii în vers clasic, Editura FIDES, 2008
9. Absenţa a ceea ce suntem, poezii, Editura FIDES, 2009
10. Snowdon King - La suprême émotion, poezii, limba franceză, Editura ASLRQ, 2009
11. Déconnecté, poezii, limba franceză, Editura ELMIS, 2009
12. Guru amnezic, poezii, Editura FIDES, 2009
12. Antologia ASLRQ 2009, Editura ASLRQ, 2009
14. Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google, Editura FIDES, 2009
15. Poezii de dragoste, antologie, Editura FIDES, 2010
16. Dicţionarul suferinţei, vol. II, citate şi aforisme, Editura FIDES, 2010
17. Snowdon King - Uezen şi alte povestiri, ficţiune, Editura FIDES, 2010
18. Snowdon King - Conştiinţa lui Uezen, ficţiune, Editura FIDES, 2010
19. Snowdon King - Uezen. Echilibrul lumilor, ficţiune, Editura FIDES, 2011
20. Suflet zilier, poezii, Editura FIDES, 2011
21. Esenţe literare, cronici literare 2007-2011, Editura FIDES, 2011
22. Gîndul meu. Cum am devenit Poet, spiritualitate, Editura FIDES, 2011
23. Întreita suferinţă, aforisme, Editura FIDES, 2011
24. Snowdon King - Uezen, science fiction, limba engleză, Editura Wildside Press, U.S.A, 2012
25. Patria la care mă întorc, poezii, Editura Fides, 2012
26. Antologie de Poeme 2006-2012, poezii, Editura Fides, 2013
27. Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013, Editura Fides, 2013
28. Festina lente, poezii bilingve (română şi spaniolă), Editura eLiteratura, 2014
29. Cer fără scări / Ciel sans escalier, poezii bilingve (română şi franceză), Editura eLiteratura, 2014
30. Antologia ASLRQ 2015, Editura ASLRQ, 2015
31. Discipolii zeilor de altădată, ficţiune, Editura eLiteratura, 2015
32. În aşteptarea păsării, antologie de poeme, citate şi aforisme 2006-2015, Editura eLiteratura, 2015
33. Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele, roman memorialistic, Editura eLiteratura, 2016
34. Umbră lucidă, poezii, Editura FIDES, 2016

 

 
 
Fotografii reprezentative:
 

Fotografii cu Ionuţ Caragea
(Fotografii permise spaţiului public, Free public domain images)

 
Linkuri despre autor:

Festivaluri, Simpozioane

Dicţionare

*1500 SCRIITORI CLASICI ŞI CONTEMPORANI, editura Porţile Orientului, 2010, ISBN 978-973-7863-62-1, pag. 86, Un dicţionar bibliografic esenţial de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin. (articol despre dicţionar în Convorbiri literare)

*DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI, editura Porţile Orientului, 2011, ISBN 978-973-7863-64-5, pag. 95, Un dicţionar bibliografic şi ilustrat, realizat de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin. (articol despre dicţionar în Convorbiri literare)

*LITERATURA ROMÂNA. DICTIONARUL AUTORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, Alina Kristinka Cătunescu, Editura ARIAL, Ploiesti, 2013, ISBN: 978-973-88659-1-3 (
articol despre dicţionar în Oglinda literară, Agenţia de carte)

*
ISTORIA LITERATURII SCRIITORILOR POSTREVOLUŢIONARI 1989 - 2010, Mihai Marcu, Editura SOCRATE, Craiova, 2011 (pag. 354-358), ISBN 978-606-92076-0-4.
 
 
Antologii, Enciclopedii, Almanahuri, Volume de critică literară:
Autorul este de acord cu folosirea materialelor din prezenta pagină în dicţionare şi enciclopedii.

Ionuţ Caragea - Poezii şi aforisme


 

Aforisme din volumul „În aşteptarea păsării”,
ciclul „Sindromul nemuririi”,
editura eLiteratura, Bucureşti, 2015
 
 
Oamenii caută în cărţi alinarea durerii care le-a stins glasul şi le-a prefăcut inima în cenuşă.
*
Fructele din pomul cunoaşterii mai au şi viermi. De aceea este mai bine să fii prudent decât să fii lacom.
*
Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.
*
Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.
*
Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur.
*
Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.
*
Poezia – crucea de pe linia destinului unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
*
Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
*
Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi.
*
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
*
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
*
Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.
*
Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.
*
Câteodată mă rog la Dumnezeu să primesc un e-mail cu locurile în care pot descoperi Fericirea.
*
În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.
*
Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
*
Viaţa – spitalul în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.
*
Dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor.
*
Sângele – singurul şarpe înţelept, căruia îi place căldura sufletească.
*
Suntem captivi într-un spectacol interzis muritorilor, iar umbrele, sufleuri ai neantului, ne şoptesc în continuare rugăciunile.
*
Visele sunt doar nişte monede de schimb aruncate de zei în palmele cerşetorilor mutilaţi de amintiri.
*
Timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insalubru al morţii.
*
Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.
*
Crucile – pansamentele de pe faţa pământului.
*
Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.
*
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
*
Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
*
Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.
*
Lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori.
*

 

Poeme din volumul "În aşteptarea păsării" (poeme, citate, aforisme 2006-2015), editura eLiteratura, 2015
 
 
Antifonez pereţii inimii
 
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit
 
toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
adevărului ultim
 
pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi, mă întorc pe o parte
un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii
 
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic
 
 
Trebuia să trec şi prin asta
 
într-o zi voiam să plec definitiv
dar îmi era frică de anumite lucruri
nu voiam ca nimeni să sufere din cauza mea
chiar dacă s-ar fi obişnuit repede cu ideea
că nu mai exist
nu voiam să pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer
chiar dacă nu credeam în rai şi infern
aşa cum fusesem învăţat de copil
 
într-o zi voiam să plec definitiv
fără să spun nimic, fără să las vreo urmă
fără să perpetuez specia, fără să realizez ceva măreţ
de care să-şi aducă alţii aminte
oricum ştiam că totul se uită, că totul e distrugere
că nimic nu contează, că pulberea pământului
în care se odihnesc oasele
va fi absorbită  de gurile negre şi flămânde
ale universului
 
într-o zi s-a întâmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gând fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzute
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului, a durerii, ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvârşesc creaţia
şi mai mult de atât, să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe
 
 
Suflet zilier
 
vă voi spune povestea sufletului
ce-şi poartă sacul de carne în spate, rândaş al umbrei
al pământului şi constructor de vise
 
vă voi spune povestea sufletului istovit la porţile inimii
cerându-şi porţia de fericire
un petec pentru sacul de carne putrezită
să nu miroasă încă a moarte
 
vă voi spune povestea sufletului şomer
cerând ceva de-ale gurii
la colţul buzelor
 
vă voi spune povestea sufletului aruncat
în sacul fără fund
să nu-l mai găsească nimeni
nici cel mai lacom dintre cei cu mâinile lungi
 
 
Mama mea - Pământul, tatăl meu - Soarele
 
m-am născut din humusul negru şi am supt la sâni de argilă
mama mea cu braţe-vâlcele, cu firicele de sânge
şiroind pe jgheaburi sub piele
 
m-am născut pe vreme de arşiţă
din bobul de nisip al deşertului
mama mea cu trup de clepsidră subţire la mijloc
 
m-am născut sub privirea luminoasă a tatălui meu
ce m-a-nvăţat să merg întinzându-mi mâna-rază-de-soare
el îmi zâmbea larg, de la răsărit la apus
în fiecare seară îl întrebam
de ce nu rămâne să ia cina cea de taină cu noi
el pleca şi de pe umărul său amurgit
îşi cobora desaga plină cu vise
nu voia să spună mai mult, dar eu ştiam
că pe timp de noapte îi încălzea spatele mamei mele
 
îmi port această viaţă
haină scumpă cusută cu fir-de-fum
şi merg pe firul gândurilor
 
m-am născut din lava fierbinte şi din spuma valurilor
am venit pe lume cu strigăt de pescăruş şi mers de-a buşilea
copil-fără-carapace
 
m-am născut din praf şi ploi
din pământ îngheţat şi primăveri târzii
crescând fir de iarbă fragedă până la gleznele iubitei mele
 
 
Suflet scris cu cerneală simpatică
 
sufletul deschide orice poartă
chiar şi pe cea dintre buze
chiar şi pe cea dintre inimi
chiar şi pe cea dintre lumi
 
sufletul este darul cel mai de preţ
de care ne putem bucura o viaţă întreagă
singurul pe care îl putem împărţi
fără să-l micşorăm şi fără să-l pierdem
 
precum lumânarea
din trupul întunecat al nopţii
suntem semnătura celui ce scrie
SUFLET
cu cerneală simpatică
pe pagina
Căii Lactee
 
 
Pe braţul unei spirale
 
lucrurile în care credem
sunt peste tot
precum sufletul în tot ceea ce mişcă
precum Dumnezeu odihnindu-se
în orice moleculă
în orice atom
şi noi, la rândul nostru
suntem peste tot
chiar acum ne mişcăm
pe braţul unei spirale
 
visele pe care le uităm
sufletul şi le aduce aminte
atunci apar cuvintele
şi noi ne odihnim în ele
precum Dumnezeu în orice moleculă
în orice atom
cuvintele, la rândul lor, se mişcă
pe braţul unei spirale
cu centrul în inimă
 
 
Inimă cu credit
 
ne îmbrăcăm cuvintele
haine cochete
mergem pe scena vieţii
ca într-un spectacol de modă
cucerim priviri, uneltim atingeri
ne deschidem la nasturi, la şliţ
întrebându-ne tragic
unde e sufletul
 
inimi folosite
pe post de cartele
credit consumat la fiecare impuls
ne dezbrăcăm cuvintele
haine cochete
şi rămânem inimi
tocmai bune de muls
 
 
Unii oameni şi hainele lor
 
în căutare de dragoste
unii oameni se lovesc adesea de haine
când ajung în faţa sărmanului nud se-opintesc
la fel ca în faţa paginii albe
pe care trebuie neapărat să scrie ceva
orice, numai să scrie ceva
să lase semne adânci
fără să iasă la prima ploaie
la prima zăpadă
la prima vărsare de lacrimi
la prima transpiraţie...
 
unii oameni poartă hainele altora
până găsesc un defect
pentru ei viaţa este doar un magazin de cumpărături
în care pot proba orice suflet în faţa oglinzii
până se plictisesc...
 
 
Fregata de oase
 
pluteşti graţioasă, fregată de oase,
pe apele scurse din pântec de mamă
şi-n zări, o făptură, pe valuri stâncoase,
născută din neguri, în cântec te cheamă.   
 
sfidând depărtarea, o altă poruncă 
desferecă vântul: să mergi împotrivă!
şi inima sclavă renunţă la muncă,
fregată de oase pluteşti în derivă.
 
de sus, dintre vele, se vede pământul,
o plajă-nsorită cum ţi se promise
de Cel ce îţi spuse, prin semne, cuvântul... 
fregată de oase pluteşti către vise.
 
 
Îmblânzirea morţii
 
să vină cineva să îmblânzească moartea
animal şi pasăre de pradă
 
să fie ţinută în lesă
să poarte botniţă
să fie hrănită la ore fixe
cu fire de păr şi cu unghii
cu tot ceea ce este lipsit
de gustul delicios al decadenţei
să se aşeze şi ea la comanda culcat
fără să mârâie, cu trupul ţeapăn
şi labele încrucişate
 
să vină cineva să îmblânzească moartea
să-i taie aripile din carne
să o înveţe ce înseamnă pasul
şi cât de greu se învaţă
să ciugulească din palmă firimituri
şi să se urce cu ciocul şi ghearele
până la înălţimea
unei ridicături de umeri...
 
 
Arborele morţii
 
cu săgeţile iubirii a încercat
să izgonească moartea
şi sângele inimilor a curs neîncetat
acoperind toată întinderea
dar moartea îşi săpase cu mult timp înainte
o groapă şi se ascunsese
aşteptând încolţirea
 
pe vârful unui munte eşuase o corabie
sufletele pereche priveau curcubeul
şi într-un nou început
au ieşit afară
şi au gustat fructele
primului arbore
ce le ieşise în cale
 
 
În aşteptarea păsării
 
timpul dăruit acestor cuvinte
l-am furat morţii
asemenea lui Prometeu
 
ca pedeapsă
am fost înlănţuit pe un munte
în mijlocul unei insule
 
am scris multe poeme
păsării care se hrănea cu trupul meu
până când a devenit milostivă
 
atunci am rugat-o să mă ia pe aripile sale
să mă ducă aproape de mare
să mai văd o dată valul
cum se apropie de ţărm
 
 
Pasăre fără cer
 
priviţi-l cu toţii cum stă cu braţele strânse
ca o pasăre fără cer
ecloziune captivă în oul de lemn
al cui este zborul
pe care trebuia să-l înveţe?
 
să căutăm răspunsul
prin coridoarele întortocheate ale sângelui
avem fiecare un indiciu
un fir deşirat din cămaşa îngerului
 
faceţi o plecăciune umbrei
când veţi şti ce e zborul
 
 
Cuvinte refuzate de tăcere
 
prea multe metafore au pus poeţii în poeme
când ajungea una singură
precum sufletul în mijlocul cărnii
dar s-au temut atât de mult de uitare
încât au înrobit îngerul
au însufleţit umbra
şi i-au dat singurătăţii chip de om
 
aerul l-au înmiresmat cu metafore
atunci când necunoscutul trecea ca o boare
prin liniştea încăperilor
sau ca un ecou printre glasuri
izbind pereţii inimii
 
pământul l-au însămânţat cu metafore
şi repetiţii, cât de multe repetiţii
au pus poeţii în poeme
ca o comandă şchiopului
să urce scara-ntr-un picior
 
metaforă reîncarnată în cuvânt
cuvânt pierdut în metaforă
 
 
Uciderea cuvintelor
 
dacă nu ar exista poezia
cuvintele ar mişuna precum viermii
în creierul găunos
 
dacă nu ar exista poezia
cuvintele ar fi doar săbii şi cărţi
ce proslăvesc nimicnicia
sclavagismul
şi frica
 
dacă nu ar exista poezia
cuvintele ar fi îngropate adânc
în umbrarele conştiinţei
ca nişte prunci
ucişi de Irod
 
 
Canibalism liric
 
îmi ţin poemul în mine
la fel cum îmi ţin respiraţia
îl simt zbătându-se
lovindu-se de toţi pereţii
căutând o rană prin care să iasă
să devoreze liniştea şi albul
dar nu
rănile s-au închis
din nevoia mea de a fi cu altcineva
mai presus de cuvinte şi alte metafore
fără trup şi fără atingeri
 
ajunge cu iluziile
încerc să uit, încerc să ignor
poemul urlă, cuvintele sale înfometate
încep ca nişte fiare
să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele
îşi sfâşie carnea neagră
îşi beau sângele
în inima mea este un cimitir de cuvinte
în ficat, în intestine, în creier
peste tot sunt cuvinte
hrănindu-se cu resturi de cuvinte
cu măduva silabelor
scuipând oasele vocalelor şi consoanelor
 
ultimul cuvânt îşi linge rănile
şi se aşază la pândă
foamea îi roade stomacul
începe să alerge de nebun după fantomele
altor cuvinte
prin ochiul stâng, prin ochiul drept
până la timpane, printre dinţi
ajunge pe vârful limbii
amar şi negru
îmi vine să-l scuip, dar ştiu...
acest cuvânt este sfârşitul
îl înghit, nu spun nimic nimănui
 
 
Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă
 
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei mai sensibili
şi cei mai aroganţi
care este unul şi acelaşi lucru
privit prin ochiul celui ce vede tot
şi înţelege tot
 
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei ce cred
dar care nu o spun
şi cei ce se opun, chiar dacă şi ei
acceptă curgerea cuvântului precum
lacrima şi picătura de sânge
 
de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin beţia cuvintelor celorlalţi
ca să uiţi cine eşti
de unde vii şi unde trebuie să mergi
şi nici nu te poţi lega de cuvânt
ca de-un pietroi
apoi să te arunci în amontele inimii
 
de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin ecoul cuvântului
şi nici prin tăcere, ţinând pasărea
închisă în colivie
doar zborul cu ochii închişi
pe aerul aripii lipsă
când aerul e sufletul tău, călătorind
între lumile cuvântului
 
 
Primul pas spre eternitate
 
şi iată-mă plecat spre eternitate
ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă
la o aruncătură de stea
primul pas este cel mai dificil
este viaţa
ca zborul între două oglinzi
separate de timp
este viaţa
ca râul ce izvorăşte din inima mea
şi curge prin capilarele acestui univers
cu ochi galactici
este viaţa
ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea
să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe
este viaţa
ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei
zigzagaţi de dureri şi ispite
este viaţa
ca visul unor alte emisfere cerebrale
captive în dimensiunea misterului
este viaţa
ca poemul acesta ce se hrăneşte
cu propriile mele cuvinte
distorsionate
de gravitaţia albului
 
 
Dumnezeu în stare latentă
 
nu există drog mai puternic decât creaţia
sentimentul acela când pluteşti
şi lumea întreagă este la picioarele tale
când ceea ce gândeşti capătă sens şi se conectează
prin flux luminos
cu restul gândurilor din univers
când orice lucru, oricât de neînsemnat părea înainte
devine o nouă descoperire, un nou adevăr
privit din toate unghiurile percepţiei
drogul acesta nu se prizează, nu se injectează
nu se bea pahar cu pahar
şi nu se învaţă
drogul acesta există dintotdeauna în tine
îţi curge prin vene
respiră odată cu tine, iubeşte odată cu tine
este Dumnezeu în stare latentă
 
 
Dacă şi niciodată dacă...
 
dacă greşeşti, îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău
dacă eşti trist, îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă
dacă întâlneşti un străin pe stradă
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs
dacă îţi mai aduci aminte
de lucrurile frumoase din trecut
îţi prelungeşti viaţa cu o visare
dacă ai încredere în oameni
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe
dacă ţii la prieteni
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână
şi o vorbă spusă din suflet
dacă ai speranţă, îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate
dacă eşti conştient că totul este posibil
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună
dacă eşti credincios, îţi prelungeşti viaţa
cu un crez şi o rugăciune
dacă ai căzut, îţi prelungeşti viaţa
ridicându-te din nou
dacă te loveşti de un zid
îţi prelungeşti viaţa imaginându-ţi o uşă
imaginându-ţi un zbor
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa
cu o altă viaţă
dacă eşti poet, îţi prelungeşti viaţa
cu fiecare cuvânt
dacă şi niciodată dacă...
 
 
Inima mea, o grenadă
 
îmi fumez ţigara la umbra unui plămân în floare
înarmat până-n dinţi cu singurătate
îmi ţin inima-n pumn - o grenadă
nu voi lăsa pe nimeni să se apropie
de cugetările mele
cuvintele celorlalţi mă atacă din toate părţile
ca un stol de păsări înfometate
judecata lor strâmbă, dorinţa lor de a răni
acolo unde sinceritatea nu poartă nicio armură
îmi ţin inima-n pumn - o grenadă
pe aici nu se trece, le spun
dar oamenii nu renunţă
îmi trimit în dar prietenia cea mare
cât un cal troian ce aşteaptă
să se deschidă poarta
cetăţii mele cu ziduri de carne şi visuri
şi eu, cel care sărută moartea
pe buzele unui pahar de încredere
îi las să intre şi deodată devin sclavul unei lumi
în care speranţa a murit pe crucea
unui păianjen ce-şi ţese pânza
între zbor şi lăcomia pământului
 
 
Duhul serverelor
 
atunci când oamenii nu vor avea loc pentru amintiri
în cutia neagră a prezentului lor
atunci când vor construi peste cimitire
parcuri de distracţie, aerodromuri şi blocuri zgârie-nori
atunci când hard-disk-urile vor rula cu milioane de întrebări pe secundă
despre cum să ne îmbogăţim mai repede
atunci când sufletul celor morţi va bântui
prin căsuţele de e-mail
sau prin serverele umanităţii, ca un curent de aer
ce scade temperatura inimilor
înlocuite de procesoare super-multi-core
atunci când venele vor deveni magistrale de date
sau bulevarde pentru roboţii creaţi
de zeii nanotehnologiei
atunci când creierul se va desfăta în vise pozitronice
şi cei slabi vor obţine ceea ce vor
prin implanturi mind-control
şi legături cibernetice de lungă durată
atunci, eu, poetul, fosila civilizaţiei
voi scrie şi-i voi aduce aproape
pe cei care-mi lipsesc atât de mult
familia, prietenii cei mai buni
şi nepreţuita iubire
 
 
Aisberg în derivă
 
Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul ochilor. Sufletul meu se topeşte şi lasă în urmă o dâră de melancolie, precum o stea căzătoare. Mă ţin strâns de sufletul meu cât încă mai călătoreşte, cât încă mai poate să vadă lumea. Apoi ne vom ciocni amândoi de o corabie plină cu umbre, piraţi fără chip ai necunoscutului. Ne vom ciocni…
 
 
Avatarul ultimului cuvânt
 
las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilaţi las poemele să adulmece moartea neverosimilă mereu prea departe şi totuşi atât de aproape las poemele să fie avatarele fiinţelor închise în inimă şi în creier las poemele să mă împartă tuturor aşa cum Iisus împărţea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe  care nu mai pot să o plâng cine să înţeleagă că poemele sunt viaţa pe care am trăit-o visând sufletul meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...
 
 
Zidul plângerii interioare
 
Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă de el.
 
 
 

 

 

 
 
 
 
 
Poeme în limba franceză din volumul Cer fără scări / Ciel sans escalier, editura eLiteratura, Bucureşti, 2014
TRADUCERI DE CLAVA NOUR
ŞI NICOLE POTTIER
 
 
D’une seule pensée
 
il y a tant de poésie autour de moi
que jamais je n’aurai le temps de l’écrire !
tout ce que je vois, tout ce que je touche
ce sont des mots pleins de vie
et la feuille de papier
est le cimetière blanc
où j’enterre souvent
mes souvenirs
il y a tant de poésie autour de moi
que mon stylo à bille refuse d’écrire
quelque chose doit mourir en moi
je dois perdre ce quelque chose
auquel je tenais tant
je vais tuer le monde entier
d'une seule pensée
seule une larme coulera
il y a tant de mort autour de moi
et tant de vie à la fois
dans cette poésie!
 
 
Laissez-moi finir ma poésie
 
je suis convaincu que je peux arriver là-bas
dans ce monde que je touche juste
du bout des doigts et de mon crayon magique
poésie, ouvre-toi et laisse-moi entrer
dans ta contrée de rêve
mon âme est la clé des mots
ma souffrance est la voie
laissez-moi finir ma poésie
faire le lit de la destinée telle que je l’envisage
qu’elle reste un témoignage
pour ceux qui me lisent
pour ceux qui veulent être mes amis
ou bien qu’elle soit une occasion de me haïr à jamais
pour ceux qui ont oublié d’aimer
laissez-moi finir ma poésie
c’est elle, la maison dans laquelle je reposerai
le tombeau sur lequel pleureront mes enfants
la prière adressée au bon Dieu
elle, mon bonheur
et mon exil
 
 
Déconnecté
 
et si le serveur lâche, suis-je encore poète ?
et si brusquement l’Internet lâche dans le monde entier
qui entendra encore parler de moi ?
 
j’aimerais qu’on publie une loi
interdisant la poésie dans les lieux publics
tu irais dans des lieux spécialement aménagés
avec un crayon et une feuille de papier
pour écrire juste pour toi
comme si la poésie était une alliance
ou une promesse d’amour
 
j’ai blessé mon âme à la feuille de papier
dans une mare de mots
toi tu l’appelles cliché
déchet ou purement
clavardage
 
alors que la poésie
est un passage pour piétons
entre la vie et la mort
ou un sanglier pourchassé par des plombs
dans une forêt vierge 
 
ce que j’écris n’est pas une simple occupation
mais une dédicace à Dieu
qui met parfois sa paume
sur ton front, femme
 
même si la vie ressemble à un hôpital
où les gens sont traités
par des pilules de mépris
tandis que la mort inventorie
les âmes

 
si l’Internet lâchait
je marcherais pieds-nus
afin de sentir le corps froid de mes ancêtres
 
ou je raserais mes cheveux
pour que personne ne s’aperçoive
comme il fait beau quand il neige
 
je renoncerais à ce bavardage
et je te donnerais un coup là
cela te ferait le plus mal
pour te montrer
à quel point je t’aime
 
je suis né sur Google
tout le monde en est conscient
et je cherche, je cherche toujours
l’endroit où je pourrai
me confesser
 

Je suis poète
 
L’histoire commence toutes les fois que tu as mal
Et que ton âme se brise en un kaléidoscope d’images
Se projetant devant tes yeux et te disant :
Regarde-moi comme je suis beau!
 
Tu as ce sentiment de creux dans l’estomac
Parce que tout l’amour lévite
Dans un univers imaginaire
Où tu es tout
Et rien
 
La bien-aimée se trouve dans l’étreinte des mots
Tu l'arraches au passé et l’emprisonnes
Dans un livre dont chaque page
Représente une vie future
 
Tes rêves sont tellement réels que
Dès le moment où tu t’éveilles
Tu découvres au sommet de ta tête
Un tas de petits mots
 
Soudain tu connais le rôle
de tous les souvenirs
 
Le trajet pour aller travailler est une bénédiction
A chaque pas tu t’arrêtes et tu admires
Un miracle qui n’était
Auparavant qu’une banalité
 
Tu parles avec les arbres, avec les oiseaux
Avec les escargots
Avec le soleil, avec les voitures, les fenêtres
Les réclames
Tu parles avec la terre, avec l’herbe
Avec l’église
Tu parles avec le dieu
Qui est en toi et Lui
Il te répond en poèmes
 
Tu en es arrivé à oublier qui tu es
Dans quel monde tu vis
A quelle station de métro tu dois descendre
Tu parles seul au téléphone
Et tombes amoureux d’un ordinateur
 
Probablement, mais je ne le sais pas
Est-ce cela être poète
Ou tout au moins un petit fou
 
 
Sentiment accessible
 
je suis né sur Google et je mourrai au cœur du monde
vous me cherchiez partout et moi j’étais partout
dans la profondeur de mon être
le chemin le plus court est évidemment
le plus douloureux
un poignard enfoncé dans les côtes
la crucifixion de la vérité absolue
n’attends aucun mot pour soulager ta souffrance
pour te porter sur les vagues
n’attends aucun contact de ma part
en guise de rédemption
va-t’en traîner les pieds sur la colline du Golgotha
de bon gré et sans être forcé par personne
laisse ta foi t’abattre et tu trouveras l’immortalité
je suis né sur Google et j’ai appris
à marcher en regardant dans les maisons des gens
nous vivons à distance, nous nous aimons à distance
et quand nous nous rapprochons
nous oublions qui nous sommes
je suis né sur Google pour la bonne compréhension de tous
vous avez à portée de la main un sentiment accessible
ne le ratez pas, ne faites pas semblant
de ne pas être concerné
mes yeux sont bleus et se ferment
brusquement

 
Poeme în limba franceză din volumul Cer fără scări / Ciel sans escalier, editura eLiteratura, Bucureşti, 2014
TRADUCERI DE
CONSTANTIN FROSIN
 
 
UNE SEULE PATRIE, UN SEUL SÉPULCRE
 
ma patrie, sa douleur moult me brûle –
comme un sacro-saint serment me soûle,
parmi les oreillettes et valvules
toujours un sang sacré s’écoule.
 
je vis, mes yeux au lointain se livrent,
vers l’est, du côté de ma mer ;
je vis également dans cet autre livre,
crucifié par bon nombre de vers.
 
je vis sans cesse le même mélodrame,
parmi chimères et vies égales,
comme les larmes d’une mère : son dor, quel drame,
pareilles aux rosées matinales.
 
je vis par les yeux, par la pensée
tout ce qui était et sera ;
je vis, quand la ligne se couperait,
au fil d’agonies - aux abois.
 
je vis le blasphème de l’aliéné
poursuivi par le dor qui m'enserre
en inconnu à l’oubli voué…
en quelle langue dois-je rejoindre l’éther ?
 
 
Je vis le jour sur Google
 
je vis le jour sur Google
j’ai ouvert les yeux et j’ai vu une certaine fenêtre donnant
sur l’au-delà des limbes, à qui je devais probablement m’adresser par « Mère »
je les ai effleurées de mes doigts carrés
malheureusement, j’ai appréhendé
de ne pas les blesser et de m’attirer un froissement
mes paroles requéraient un bien terrestre effleurement
 
on a beau se tenir par les mains
nous n’aurons jamais de prise sur le public
juste une de courant
mais on sait les deux que la véritable manne céleste
est un abonnement
 
ily a longtemps, j’ai reçu un message de Dieu
il me disait que le jour viendrait où
il n`y aurait qu’une seule Église Universelle
la foi, oui, la foi sera un état d’euphorie
déclenché par le besoin des humains
de voir au-delà du nihilisme
 
je vis le jour sur une page d’histoire
laquelle ne sera jamais écrite, à coup sûr
il en restera une péripétie
transposée dans des millions de pixels
 
je suis mort sur Google entouré par des milliards
de fenêtres ouvertes tout simplement par inadvertance  
comme quoi arrêtez de répéter
que le Seigneur est aveugle
 
 
La métastase de la neige     
 
ici-bas, chaque poète a sa propre identité
les paumes pareilles aux feuilles d’érable
dans les couleurs de l’été indien
la métastase de la neige dans l’âme
le Seigneur situé à une trop longue distance
alors que le froid arctique
accroche sa soutane aux portes
 
toute cette neige me rend aveugle, me voilà aveugle
et tout ce qui m’appartient encore, c’est ma Mer la Noire
telle un corbeau aux gencives ensanglantées
ou un corbeau les larmes aux yeux
volant tous les soirs aux confins des rêves que je fais
afin qu’il me rende ma vue du temps jadis
 
ici-bas, chaque poète a sa propre identité
pas même le vin ne me permet plus
de m’éperdre dans l’apothéose du délire
pas même la fumée embaumant l’arôme des cerises ou pêches
pas même les photos évoquant mes amours
que j’avais emmurés dans des poèmes mathusalémiques
rien, rien, rien
 
peu à peu, tout doux, la métastase des neige
fait que je mue en un triste bonhomme de neige
auquel pas le moindre printemps
pas plus qu’aucune journée du douze avril
n’effaceront le sourire absent
 
 
Poésie bilingue
 
le jour vient où la poésie attend
dans une station de métro, dans l’autobus
dans une voiture restée en panne, sur un banc du parc
près de la fontaine publique, dans le Vieux Port
dans la cathédrale Notre Dame
il vient un jour où la poésie attend
pour partager un repas frugal avec un poète affamé
venu de loin, de très loin
le jour vient où la poésie attend sous un parapluie
en regardant vers les coulisses d’un orage
vers je ne sais quelle lisière des pensées
il est là ce jour, cette nuit abandonnée par les rêves
c’est la cagade de la journée d’hier
c’est tout pareille à une séparation muette
aux serrements de mains fines, élégamment gantées
pareillement à une peau de chagrin
je suis parti, je suis parti, je suis parti
ne m’arrêtes pas cette vague qui monte
comme un tsunami et coule
au travers de mes veines
regarde, lis, mais ne me touche surtout pas
ne donne pas de verdict, surtout ne me dis pas
ce qui est bon ou mauvais
c’est bien moi le Seigneur de mes propos
c’est bien moi la croix sur ma tombe
c’est bien moi la politique de mon cœur
c’est bien moi la monarchie absolue de mes pensées
et et et
et ainsi de suite
le jour est venu où l’on bâtit une maison
sur  l’arbre de ma vie
mes mains sont si froides
le jour est venu où la statue en marbre
voudrait s’évader de l’homme
je suis parti, je suis parti, je suis parti
va, trêve de causer à mon ombre
ne casse pas ton miroir
ne me jette pas des éclats de verre
ne t’avise pas de me corrompre
par les trente deniers
pour me frapper, juste pour me frapper
je n'appartiens à personne et j'appartiens à tout le monde
sans pour autant me vendre
pour tout l’or du monde
et et et
il est venu le jour où la poésie attend qu’on l’écrive
dans une langue diverse et me demande
dis voir, l’étranger, de quel pays viens-tu ?
 
Poeme în limba franceză din volumul Cer fără scări / Ciel sans escalier, editura eLiteratura, Bucureşti, 2014
TRADUCERI DE
PETRUŢA SPÂNU

 

Charon, toujours en errance

tout en voguant quelque part au-dessus de l’imagination
la mort projette et ancre une maladie
dans ma chair, dans mon sang, dans la division de la cellule

je passe d’un monde dans l’autre
comme l’aviron dans l’eau par Charon poussé

mon espoir est espérance
enfant orphelin de l’incertitude
jeté à la poubelle de ce monde
dogmatique

les vagues s’opposent
rejetant une partie de moi sur les rivages

je serai le son de la mer
parmi coquillages et escargots

le grain de sable et la perle
que tu portes entre tes seins

entre la terre de tes eaux et le ciel de ta bouche
je serai un battement de cœur

nous partagerons le temps en éternités égales
nous tirerons une ligne que nous franchirons en aimant


La férocité de la parole

qui sommes-nous réellement…
que les miroirs nous répondent, interprétons nos rêves
lisons dans nos paumes
arrêtons-nous au bord des eaux
confessons-nous aux amis imaginaires

voyageons loin
loin de toute forme de doute
admirons l’horizon
regardons dans le gouffre
de la famine

pendant ces temps de défrichements massifs de la mémoire
d’ombres nuisibles et de préjugés
pendant ces temps d’hypothèques sur le corps
et de dettes dans l’âme
la parole, oui, la parole
erre férocement de par le monde
évadée de la laisse de la divine tragédie


On ne prend jamais la mort au sérieux

on ne prend jamais la mort au sérieux
cette présence invisible
qui nous habite à tous les instants

quelque désertes que soient nos vies
comme des rues où seule la poussière circule encore
nous prenons rendez-vous avec les ombres
et allons ensemble à la rencontre des désastres

nous arrivons à croire que l’amour
consista simplement à nous faire mal
un signe divin, un jugement, un huis clos du baiser

on ne prend jamais la mort au sérieux
ce froid frisson qui nous passe dans le dos
comme une chute dans le vide dans notre propre rêve
au moment où nous touchons la terre
et tout tremble
même la terre à l’intérieur

nous marchons en rangs serrés, gens et ombres
on souhaite chacun être autre chose
à la fin les uns et les autres
on est des anges et des oiseaux noirs
dans le ciel de la bouche d’un mort célèbre


En rêvant à l’immortalité

je reste l’esprit aux aguets, à la blessure ouverte
comme une fleur carnivore
les mots passent par mon sang, viennent vers mon âme
afin de s’enrichir de sens
et moi, gourmand, les enferme dans mes tripes
en rêvant à l’immortalité
mais comment résister, les paroles crient-frappent
réclament leur liberté
je suis aux prises avec le prix de la vie, je m’acharne
que la terre lui soit légère au poème
que je viens de tuer


Le mot devant lequel les gens meurent

il y a un mot devant lequel les gens meurent
sans pleurer, sans avoir mal
les gens, tout simplement, meurent

mais quel est ce mot-là
que tellement souhaitent connaître
certaines gens !

la mort seule
le recèle dans son regard
il y en a qui restent figés sur place

je voudrais découvrir ce mot
sans en mourir
l’écrire en secret
sur une page blanche

si blanche que le mot
soit englouti vivant
et meure dans les entrailles du blanc

ensuite m’endormir tranquillement
dans les bras de ma bien-aimée
dormir tranquillement


Dans mon sang éclate le djihâd

où êtes-vous, les mots, miracle de l’accomplissement
en vain ce trône règne-t-il
sur l’empire du rien!

aucun oiseau aveugle, aucune pensée bouleversée
par la tendresse
aucune ombre lévitant au-dessus des neiges éternelles
aucun sacrifice en offrande au monstre sacré
cerbère aux portes du rêve

où êtes-vous, élégies de la mort
vaines recherches
dans les amnésies du temps!

où es-tu, bête déchaînée
ange impondérable, nuit féerique
ego transcendantal, lumière salutaire

où es-tu, muse aux clochettes
araignée sur mon globe oculaire

en ce moment-même dans mon sang
éclate le djihâd!


L’osmose des blessures

nous sommes des chasseurs aux lassos de sang
des contrebandiers d’âmes par-delà les frontières d’un baiser
jongleurs aux cœurs de chiffon

nous sommes des amours ignifuges
nous nous retirons commodes dans des matelas moelleux
et versons des larmes de crocodile
pour la réincarnation des passions dures
dieux captifs dans le camp
de la perpétuation

nouveaux stars élevés
dans le berceau de la civilisation corrompue

le temps bégaye
sans trêve l’horloge biologique avance
le silence suppure
l’émotion gangrène aux articulations
le désir casse les bras du cœur nu

nous nous promenons d’un corps à l’autre
comme dans les chambres d’un labyrinthe
sans issue

nous sommes et nous sommes encore
la même rythmicité sous la dictature de la ruine
la même répétition du verbe


L’écho de l’absurde

je souffre de la faim des autres
de leurs douleurs et de leurs chagrins
échecs, désillusions, voyages interrompus
espoirs endettés redevables au passé
couchers du soleil imbibés dans le noir poison des rêves
je souffre de l’impuissance des autres
maladies qui n’ont pas été traitées à temps
solitude sur le lit de Procuste

les mêmes méthodes de suicide
et la vie va de l’avant comme un chien
la langue pendante

je souffre du stress et des promesses
faites pour l’amour de la promesse
effleurement, rejets, vols, chutes, brisées
calculs sur calculs et tout reprendre à zéro
le même épisode de la naissance prématurée
les mêmes mûrissements forcés, les mêmes crimes prémédités
la trilogie du destin, les mêmes modes
d’emploi de ses semblables comme cobayes:
nourrit, grandit, assomme


Ange à la maturation forcée

en fin de compte
nous arrivons aux mêmes compromis
anges à la maturation forcée
errant dans des mondes virtuels
à la recherche d’un peu de tendresse
le bonheur une larme
prohibée par les dieux

gestes machinaux
impôt sur les mots dits de tout cœur
loyer pour le monde que nous portons dans le dos
rien ne compte plus
sauf la loi et l’ordre
même si notre âme métèque
mendie dans le chaos de la chair

nous nous cachons effrayés
nous rêvons le réveil à la tempe
journal personnel avec tristesses et angoisses

en fin de compte…


Le seul génie

la mort est le seul génie
dans le maniement du temps boomerang

une faux au cou du destin
un point d’interrogation à la fin d’une proposition

un vampire sirotant la lumière des espaces étroits
et la transpiration de ceux enlacés dans le rut

en défiant la gravitation par de hauts vols ou ombres
filtrant l’air des alvéoles pulmonaires

et l’atmosphère de chaque caveau
toute d’humidité
et d’odeurs apocalyptiques

la mort est le seul génie
dans le maniement du mot
voyageant du ventricule gauche
jusqu’au bord de l’univers

la mort est le seul génie
capable de combler tous les espaces vides
entre les gens et les anges
entre le ciel et la terre
entre les étoiles et les trous noirs
entre toutes les choses visibles et invisibles