Ionel Popa s-a născut la Mediaş, în 19 ianuarie 1946. În perioada 1961 – 1964 frecventează cursurile liceului Şt L Roth din oraşul Mediaş. Anii studenţiei sunt legaţi de oraşul Cluj, unde studiază la Universitatea Babeş-Bolyai şi obţine licenţierea la Facultatea de Filologie, promoţia 1969.

Până în prezent activează ca profesor de limba şi litearatura română la Şcoala Naţională de Gaz din Mediaş.

Activitatea didactică şi ştiintifică înainte de 1989 cuprinde printre altele articole în "Tribuna Şcolii", "Revista de pedagogie", "Învăţământul liceal şi tehnic profesional". De asemenea apar diverse articole de critică şi istorie literară în revista "Transilvania" din Sibiu, revistă în care îşi face şi debutul literar cu articolul “Cugetările lui Eminescu” (1986).

După anul 1989 văd lumina tiparului diverse articole, studii şi recenzii în revistele: "Transilvania", "Steaua", "Vatra", "Mişcarea literară", "Rostirea Românească" (Timişoara), "Târnava" (Târgu-Mureş), "Izvoare filosofice" (Târgu-Mureş), "Dicobolul" (Alba Iulia), "Caietele de la Mediaş - Dialoguri culturale" (Mediaş), "Limba şi Literatura Română", "Saeculum" (Focşani), “Citadela literară” (Satu Mare).

Membru în:

- colectivul de organizare a manifestării anuale "Zilele Revistelor Culturale din Transilvania şi Banat", care are loc în fiecare primăvară la Mediaş;

- redacţia revistei "Caietele de la Mediaş - Dialoguri culturale"

Pana în prezent au fost publicate cinci volume:

  1. - Glose blagiene - Editura Ardealul, Tg Mureş, 2003
  2. - Glose blagiene - vol II - Editura Ardealul, Tg Mureş, 2005
  3. - Din scrisorile despre Rebreanu - Editura Ardealul, Tg Mureş, 2006
  4. - Recitiri din literatura română - Editura Ardealul, Tg Mureş, 2007
  5. - Recitiri din literatura română - vol II -  Editura Crisserv, Mediaş, 2009
    6.  
Diplome şi premii:

Premiul revistei de literatura şi filosofie "Târnava", 2002

Premiul pentru activitate "Zilele Revistelor Culturale din Transilvania şi Banat" - Mediaş, 2002, 2003, 2005

Premiul pentru debut, 2003
 
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Mureş, 2003
 
Premiul revistei "Discobolul", 2005
 
Premiul filialei Mureş a Uniunii Scriitorilor din Romania şi al revistei "Târnava", 2005
 
Premiul special al juriului "Saloanele Liviu Rebreanu", 2007

Diploma la Festivalul Lucian Blaga, Sebeş – Alba, 2008
 

 

 

 
Ionel Popa
 
Aforismele lui Lucian Blaga

Aforismul este pentru Blaga o modalitate, nu de neglijat, specifică de exprimare a gândului. Prezenţa permanentă a aforismului are importanţă şi pentru faptul că, fiind corelată cu celelalte elemente din universul poetic şi chiar din cel filosofic, dezvăluie filonul clasic care străbate întreaga operă.
Este un argument care susţine ideea că orice mare şi autentic creator, indiferent sub ce auspicii debutează, indiferent câte curente, şcoli şi orientări străbate şi asimilează, ajunge la spiritul clasic; şi nu întâmplător într-un aforism Blaga afirma: ”Premisa – Dumnezeu, dacă ar fi romantic ar fi creat alţi Dumnezei. Fiind însă clasic, a creat lumea” (p. 40 – toate citatele cu indicarea doar a paginii sunt din volumul Elanul insulei). Pentru a vedea cât mai adecvat ce înţelegea Blaga prin aforism, pentru a stabili cât mai exact locul aforismului în gândirea şi opera lui Blaga, şi înainte de a încerca o descriere a lui, e bine să subliniem câteva lucruri: 1) în 1925 în ziarul Cuvântul, Blaga publică microeseul Studiul proverbului, inclus în volumul Ferestre colorate şi apoi integrat în Trilogia culturii; 2) După apariţia Eonului dogmatic (1931) prima carte din Trilogia cunoaşterii, aforismul nu mai formează obiect al publicării. După Pietre pentru templul meu din 1919 de abia în 1945 publică al doilea volum de aforisme, Discobolul. Mult mai târziu revine la ”iubirea din prima tinereţe” şi aşterne pe hârtie noi aforisme publicate doar în parte. În 1946 se gândeşte la un nou volum de cugetări: Elanul insulei. Un alt caiet cuprinde ciclul Din duhul eresului – aforisme din ultimii ani de viaţă. Această istorie internă a cugetării scriitorului pusă faţă în faţă cu lucrările filosofice ne conduce spre un fapt caracteristic pentru Blaga: circulaţia permanentă cu dublu sens a aforismului; aforisme independente sunt dezoltate şi înglobate în eseurile şi lucrările de filosofie sistematică, iar din aceste lucrări sunt ”extrase” ”fragmente” cărora le acordă statut de aforism. În ansamblul lor aforismele, cugetările, ”însemnările”, ”fragmentele” sunt un adevărat seismograf pentru mişcarea creatoare a filosofului.
Gândurile, observaţiile, consideraţiile, aforismele, maximele, destăinuirile sunt rezultatul unei ample acţiuni de captare a izvoarelor şi de orientare a lor spre aceeaşi vatră.
”Blaga descoperă în istoria gândirii câteva tipuri de rostire euforistică. Primul tip îl reprezintă acele aforisme capabile fiecare în parte să exprime sensul cosmic, să exprime o întreagă viziune asupra lumii, simplă dar adâncă, tainică, aşa cum se întâmplă la Lao-Tse sau Heraclit. Dar există aforisme ca cele pascaliene, care izolate, nu mai sunt în stare să reflecte fiecare în parte universul, ci abia prin înlănţuirea lor ne pot oferi o viziune integrală. În sfârşit există aforisme cu valabilitate de sine-stătătoare, care nu solicită întregirea cu altele, dar nici nu participă la închegarea unei viziuni filosofice, n-au «rezonanţă metafizică», ele vizează un obiectiv circumscris, dezvăluind inteligenţă, perspicacitate, experienţă psihologică pe viu. Ilustrative ar fi pentru acest tip aforismele lui La Rochefoucaulde” (Traian Podgoreanu, Filosofie şi aforistică la Lucian Blaga, în volumul Lucian Blaga, cunoaştere şi creatie – culegere de studii, Cartea Românească, Bucureşti, 1987). Dacă teoretic este simplu să faci distincţie şi clasificări în sânul acestei materii, practic lucrurile devin mai anevoioase. Ce tip de aforisme cultivă cu precădere Blaga? Răspunsul nu e uşor şi nu poate fi tranşant deoarece ”luate izolat, aforismele blagiene îşi au înţelesul în sine, alăturate, ele se înlănţuie şi fixează o perspectivă asupra lumii, asupra unui aspect al acesteia, o atitudine umană. E un fenomen interesant acesta de constituire din elemente distincte, complet individualizate a unui întreg care are o altă valoare decât suma părţilor […]. Am zice noi că valabilitatea aforismelor blagiene decurge şi din armonia ce le cuprinde când se întâlnesc”. (Traian Podgoreanu, op. cit). Prin urmare aforismele ca şi celelalte domenii de afirmare a spiritului universal al lui Blaga au prin ele însele durabilitate valorică şi istorică.
Aforismele lui Blaga se caracterizează printr-o mare varietate şi libertate tematică. Dar dincolo de această bogăţie tematică, aforismele blagiene au o unitate de substanţă. În primul rând ele dezvăluie o unitate şi o consecvenţă de gândire, în al doilea rând cugetările se deschid, dar se şi integrează, într-o perspectivă cosmică şi antropologică; în al treilea rând dezvăluie umanismul substanţial al lui Blaga şi nu în ultimul rând cugetările lui Blaga au o frumuseţe şi unitate stilistică care le dă, pe de o parte, farmec şi expresivitate, iar pe de altă parte le integrează în matricea unică şi originală a creatorului Blaga. Parafrazându-l chiar pe creatorul lor, putem spune despre aforisme că au accent de descântec şi gânduri care te vrăjesc şi că sunt ca o scoică în care răsună marea. Cultivând aforismul în mod insistent şi la un înalt grad valoric, Blaga ne-a lăsat un numar de ”definiţii” care mai de care mai profundă şi mai poetică: ”Literatura aforistică este sarea gândirii”, ”Ce este un aforism – o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască” (p. 100). Aforismul pentru a fi aforism trebuie să îndeplinească nişte condiţii absolut necesare: ”orice aforism trebuie să fie astfel formulat încât să spună mai mult decât spune” (p. 220) sau ”Când formulezi un aforism trebuie să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, închegat ca Biblia” (p. 28).
Întreaga aforistică dezvăluie o preocupare constantă a filosofului: descifrarea fondului unitar al diverselor manifestări creative: mit, poezie, religie, cultură, ştiinţă, civilizaţie şi a relaţiilor dintre aceste manifestări. Expansiunea tematică pe care am sesizat-o se manifestă atât prin acumularea numerică de aforisme, cât şi prin caracterul lor plurivoc.
Este firesc în cazul lui Blaga ca filosofia să formeze obiectul numeroaselor meditaţii. Gânditorul face o adevarată pledoarie pentru necesitatea filosofiei şi pentru demnitatea ei. Numind pe filosofi domni ai lumii, el acordă filosofiei rolul de a-i restitui omului adevarata menire în univers.
Dar filosofia este şi ea o forma a creaţiei. Când un filosof (sau o filosofie) se dezice de la aceasta nu este un autentic filosof: ”Turmentarea metafizică a devenit la cei mai mulţi gânditori actuali un scop în sine. Ei se complac în această frământare ca atare, şi fiecare şi-o alimentează în felul său. Totuşi, turmentarea ce nu-şi găseşte soluţia în creaţie şi într-o viziune metafizică este fie o neputinţă, fie o perversitate a spiritului” (p. 31, p. 32). Din perspectiva acestui gând, Blaga respinge curentele filosofice cum ar fi existenţialismul, după cum respinge nimicul, absurdul, nihilismul ca finalitate a existenţei umane.
Paralel cu definirea filosofiei şi stabilirea locului ei în ”corola” creativităţii, gânditorul Blaga încearcă şi delimitarea filosofiei de ştiinţă. Ştiinţa este ”ştiinţa răspunsurilor”, pe când filosofia este ”ştiinţa problemelor”. Pe Blaga l-a preocupat constant raportul dintre filosofie şi celelalte domenii ale activităţii umane şi în special cel al artei şi poeziei. Metafizica întenţionează să fie o revelare şi izbuteşte să fie doar o creaţie. Poezia aspiră să fie creaţie şi reuşeşte într-un fel, să fie revelată. Suprema calitate a metafizicii consistă însă tocmai în accea că ea reuşeşte mai puţin decât intenţionează, iar suprema calitate a poeziei consistă în aceea că ea izbuteşte să fie ceva mai mult decât intenţionează. ”Între poezie şi filosofie există o afinitate electivă, dar şi o mare divergenţă. Imprecizia filosofiei şi precizia poeziei fac casă bună împreună, dând adesea o suprem de valabilă poezie de sensibilitate metafizică. Dar foarte rea casă fac împreună precizia filosofiei cu imprecizia poeziei. Aceasta din urmă căsătorie stă la baza întregii poezii aşa-zis filosofică, didactice, discursive”. (p. 191–192). Pentru Blaga filosofia şi poezia rămân totuşi domenii distincte cu specificul lor propriu si inconfundabil.
 
 
- publicat în volumul Glose blagiene I, Ed. Ardealul Tg Mureş, 2003
 
 
 
 

Lucian Blaga
Genesis – schiţă antropologică
 
nepotului Vlăduţ
 
Lucian Blaga din varii cauze obiective (vezi ultimii douăzeci de ani din viaţă, din perioada imediat instaurării regimului comunist) nu a ajuns să elaboreze o antropologie aşa cum şi-ar fi dorit, în spiritul Trilogiilor. Cursul său universitar Aspecte antropologice (1947 – 1948), tipărit postum, în 1976 şi inclus, conform ”testamentului filosofic” în Trilogia cosmo-logică, umple un gol din sistemul său filosofic. Această lucrare târzie trebuie analizată atent, atât în articulaţiile ei cu sistemul filosofic încheiat - oprit în 1948, cât şi în geneza şi caracterul ei de curs universitar.
Ideile cu privire la fiinţa umană şi la originea ei sunt disipate în lucrările sale anterioare şi mai ales într-o serie de cugetări. Şi în cugetările despre antropologie, gânditorul din Lancrăm se dovedeşte acelaşi profund şi subtil metafizician. Acest lucru îl ilustrează una din cugetările timpurii, pe care o considerăm o adevărată bijuterie a genului. Este vorba de cugetarea intitulată Genesis, publicată în ”Gândirea” nr 17, 1921 şi republicată de Mircea Popa în volumul Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, Editura Dacia, 1974, colecţia Restituiri. Bănuind că este mai puţin cunoscută (şi chiar abordată), credem că este binevenită reproducerea ei.
 
”Omul era un dobitoc, care se hrănea cu rădăcinile dulci ale pământului; umbla pe patru labe prin pădurile, cari nu aveau pentru cine să fie frumoase. Omul era dobitoc – nu gândea, nu dorea – şi pentru ca să fi putut visa, nu avea destulă inimă. Cum s-a făcut totuşi om?
Cine ar putea să ne spună, dragă prietene?
Dibuind prin desişuri dobitocul găsi odată craniul aproapelui său; s-a mirat şi l-a prins între degete. Nu-l vezi? Cu ochii mari se ridică ÎNTÂIA oară în două picioare. Presimte un vrăşmaş nevăzut – în pământ şi pretutindeni. El strânge în mână scăfârlia. Un fior îl străbate din adânc atăt de puternic, că-i schimbă pentru totdeauna ochii, mintea şi trupul.
Pe om nu l-a creat nici Dumnezeu, nici pădurea, nici şesul, nici marea, ci fiorul morţii. Întâiul său gând a fost cel al nefiinţei; de aceea toate gândurile lui până astăzi au ceva din greutatea şi tristeţea amurgului. Floarea-soarelui şi-a câştigat forma – privind soarele; omul a ajuns să fie ce e – privind moartea”.
 
Din mulţimea problemelor antropologiei, cugetarea lui Blaga selectează una singură, dar crucială (momentul t) pe care o sintetizează într-un text de câteva fraze – un adevărat poem metafizic – acel moment unic numit de filosoful român saltul ontologic.
Consultând lucrările gânditorului vom afla că în viziunea sa evoluţia merge pe două direcţii: una pe orizontală, care odată ajunsă la capăt face imposibilă o continuare a ei şi imposibilă selecţia ei pentru cea de-a doua direcţie, cea verticală. Prin evoluţia pe verticală omul se desprinde de celelalte regnuri şi devine el însuşi regn. Trecerea la evoluţia pe verticală este marea motivaţie ontologică, însemnând situarea Fiinţei în orizontul misterului şi pentru revelaţie.
Microeseul blagian începe cu ”definirea” dobitocului. Patru sunt caracteristicile acestuia: 1) se hrăneşte (conotaţie biologică – conservarea fiinţei) cu ”fructele dulci” (paradisiace); 2) umblă în ”patru labe” – mişcarea în spaţiu e anevoioasă – ”pământurile” – orizontul îi era limitat, închis, încă nu este o ”zarişte cosmică” 3) pădurile încă nu aveau ”pentru cine să fie frumoase” – fiinţa patrupedă încă nu şi-a dobândit sensibilitatea specifică care să-l scoată din rândul ”vecinilor” cu patru labe; 4) nu gândea, nu dorea, nu visa – tot atâtea mimesuri ce indică lipsa conştiinţei de sine.
Citim încă o dată paragraful. Observăm simetria celor două ramuri ale textului: ”omul era dobitoc”, pentru că nu s-a desprins de condiţia lui telurică, şi ”omul era dobitoc”, deoarece îi lipseşte dimensiunea spiritului.
Repetarea sintagmei ”omul era un dobitoc”, fără rotaţia sinonimică, îşi dezvăluie înţelesul, dar şi expresivitatea, prin raportare la ceea ce va urma.
Paragraful se încheie provocator: ”Cum s-a făcut totuşi om?”. Vom constata mai departe că este o simplă întrebare retorică.
Gândul filosofic ”sparge” tăcerea imemorială a veacurilor şi cugetarea se însufleţeşte adresându-se prietenului: ”Cine ar putea să ne spună, dragă prietene?”. Urmează povestea despre – genesis – posibilul răspuns.
Caracterul euristic al ”poveştii” cu trecerea de la dubitativul iniţial la siguranţa şi adevărul cugetării filosofice sunt susţinute prin introducerea, în plină desfăşurare a poveştii, a adresării către prietenul drag: ”Nu-l vezi?” – te mai îndoieşti de adevărul ”poveştii”. Un eveniment imemorabil este adus în prezent sub ochii puterii noastre de a cugeta. Dobitocul găsii în desişurile pădurii craniul aproapelui său, pe care l-a prins cu teamă între degete, şi depăşind momentul de teamă, ”strânge în mână scăfârlia”. În acest moment ”dobitocul” cu ochii mari se ridică pentru ÎNTÂIA oară în două picioare. ”Omul a ajuns să fie ceea ce e”, pregătindu-se din acel moment pentru întâlnirea cu vrăşmaşul nevăzut şi prezent mereu. Cum se pregăteşte pentru această întâlnire? Prin creaţie. ”Acel fior” care l-a străbătut întâia oară i-a schimbat pentru totdeauna ochii, mintea şi trupul. Să reţinem această enumeraţie blagiană transmiţătoare de înţelesuri. Ridicarea în două picioare şi mirarea sunt primele acte de creaţie prin care ”dobitocul” devine om. Prin acest act creator ”dobitocul” se desparte de ”rădăcinile dulci ale pământului” (stadiul paradisiac de existenţă şi cunoaştere nu mai este unicul şi autoritarul mod de existenţă). Momentul găsirii craniului şi contemplarea lui [Hamlet al lui Shakespeare nu repetă acelaşi gest dându-i un sens în plus?] şi ridicarea în două picioare înseamnă, în ideatica gânditorului român, momentul desprinderii de universul lucrurilor nemijlocit date şi păşirea spre orizontul misterului. ”Dobitocul” (ce exemplu excelent pentru alianţa dintre inspiraţie şi căutare în folosirea termenului căruia îi dă încărcătură filosofică şi expresivitate deosebită: sinonimul ”animal” ar fi fost total anost, iar ”jivină”, cu potenţialul său peiorativ, ar fi fost total deplasat, nelalocul lui) dobândeşte un nou mod de a fi. Are loc ”despicarea” dintre materie şi spirit.
Din demersul său, viitorul filosof trage concluzia firească: ”Dobitocul” a devenit om, nu prin simpla creaţie dumnezeiască şi nici prin evoluţie biologică (orizontală), ci prin ”fiorul morţii” (spirit). ”Întâiul său gând a fost cel al nefiinţei; de aceea toate gândurile lui până astăzi au ceva din greutatea şi tristeţea amurgului. Floarea-soarelui şi-a câştigat forma – privind soarele; omul a ajuns să fie ceea ce e – privind moartea”. Liniile de pauză indică un anumit mod de rostire a gândului pentru a-i insufla profunzimile. Exprimarea simbolică – metaforică (analogia folosită) e purtătoarea unui adevăr: condiţia tragică a Omului în Univers. În paranteză fie spus – sistemul filosofic blagian e străbătut de fiorul tragicului şi prin asta filosoful nostru se apropie de Kant şi se îndepărtează de Hegel şi de existenţialiştii de toate tipurile. În aceeastă idee putem face un arc peste timp şi să cităm din ”cuvântul de încheiere” la Aspecte antropologice: ”Că omul nu este o prezenţă singulară în univers, suntem de acord şi am afirmat-o şi noi de atâtea ori în studiile ce le-am publicat. Se întâmplă însă ca această «singurătate» s-o vedem puţin mai altfel decât o înţeleg autorii de ale căror idei a fost cazul să ne ocupăm”. Acest ”puţin mai altfel” încapsulează în el şi tragicul.
 
 
- PS: Articolul de faţă este o reconstituire a unuia mai vechi, care mi-a fost subtilizat din maşină, odată cu geanta, în decembrie 2000, pe când mă aflam la Târgu Mureş, pentru un eveniment ”genesis”. De aici dedicaţia.
 
 
- publicat în volumul Glose blagiene I, Ed. Ardealul Tg Mureş, 2003