|
Biografie
-
-
-
- Prin debutul său publicistic,
Basile Gliga aparţine generaţiei
optzeciste, de care se deosebeşte însă prin faptul că n-a aderat la
programul acestei grupări post-moderniste, raliindu-se mai degrabă
unor curente anterioare, fără să ignore nici arta poetică tradiţională
a lui pictura poesis.
- Poezia pe care o cultivă are însă mai degabă
atingere cu muzica, punând bază nu atât pe comunicare cât pe sugestie.
Imaginile pe care le creează sunt generate de trăirile specifice
vârstei, fiind nimbate de melancolie şi de nostalgia altor tărâmuri.
-
- Simion Bărbulescu
-
-
Debut literar
- Pe clapele unui pian nevăzut,
Editura SCRISUL PRAVOVEAN, Ceraşu, 2001, ediţie bilingvă
română-franceză, prefaţată şi îngrijită de Simon Bărbulescu
- Pe clapele unui pian nevăzut,
Editura SCRISUL PRAVOVEAN, Ceraşu, 2001
Le gène managérial -
Editura Fundația Română din Montréal,
2009
-
- Fotografii reprezentative
-
|
- Amintirile verii
-
-
- N-am să uit poteca
albastră a lunii
- Peste valuri de
mătase sclipind
- şi cheiurile verzi
cu felinare
- În cupa cărora o
lumină curgea
- Ca un misterios vin
al nopţii...
- Păşeam amândoi prin
nisip,
- Fiecare prea singur
cu sine,
- Neliniştiţi,
pierduţi în tăcere,
- Căutând peste
vastele-ntinderi
- Cuvântul care să ne
apropie
- şi poteca
- Depărtată şi
albastră a lunii
-
-
- Fără întoarcere
-
- Se-nvăluia ca într-o ceaţă cerul
- Gândit de ochii mei ascunşi sub pleoape
- Aerul era plin de păsări ciudate
- Care pluteau îl largi ocoale
- În jurul galioanelor fără catarge
- Toate acestea se întâmplau într-o altă stare
- În care marile expediţii geografice nu fuseseră
oprite
- Albastre insule se formau din ceaţă
- - Vagi bastioane ale întâmplării -
- Când se risipeau în faţa proverbelor noastre
- Îmi ascundeam chipul
- În catifeaua sărată a mării
- ştiind că sunt abia la începutul
- Uni mare drum fără întoarcere
-
-
- În amintirea rece a luminii
-
- La venirea serii pământul se aprinde
- Cu torţe mari amurgul galopează peste maluri
- Incendiind unul câte unul toate crângurile.
- În urma lui întunericul venit de departe
- Îneacă oraşe, şi case, şi drumuri
- O păcură lentă inundă lumea reală
- Şi sub ea, la mare adâncime,
- Munţii visează la o nouă glaciaţiune.
- Încet-încet toate lucrurile se fosilizează
- Gândurile, strigătele, foşnetul frunzelor
- Rămân inerte în chihlimbarul tăcerii.
- Totul pare pierdut. Doar amurgul
- - Neliniştită flacără pe dealuri -
- Mai rătăceşte la căderea serii
- În amintirea rece a luminii.
-
-
- Între fulger şi ploaie
-
- Suntem ca două raze spre seară
- când întunecate când limpezi,
- suntem nori care-şi poartă ploile
- ca nişte gânduri ascunse...
- Ziua ta se împlineşte în noapte
- Trupul - faleză de calcar
- de care se lovesc fără răgaz
- valurile unor mări crepusculare
- şi-n timp ce norii se sparg
- Te ascult
- şi-n trecere prin intervalul
- dintre fulger şi ploaie
- devin un izvor
- nesecat
- al aşteptării...
-
-
-
În piatră
-
- Dacă iubeşti durerea
- crescând din spinii grei,
- în mijlocul tăcerii
- voi învăţa să dor.
-
- şi cântecele mele
- în piatră de le vrei,
- trăi-voi printre pietre,
- voi scrie-n carnea lor.
-
-
- Tăcere...
-
- Dincolo de geamul nemişcat al orei
- Caut celălalt chip al tăcerii
- Până departe în deşertul de stele
- Sub pendula de lumină a lunii
- o lumină pascală ce bate -
- E un ceas ostenit în văzduhuri,
-
- E o seară ce curge ca marea,
- O presimt năvălind peste ţărmuri
- şi în bezna tăiată de drumuri
- Mă îndrept pe poteci neumblate
- Înspre masca de-argint a lunii
- Ce pluteşte-n deşertul de stele,
- Cu chipul împietrit de tăcere...
|
-
-
-
-
-
-
-
- Fără glas
-
- Am ajuns la porţile cetăţii
- În marginea deşertului fără timp;
- Nimeni nu-mi cunoştea chipul
- şi vântul a şters urma paşilor mei pe
nisip...
-
- Am bătut la poartă:
- Deschide-mi!
- Poarta rămase închisă.
- Am strigat:
- Răspunde-mi!
- Nimeni nu se-arată.
- Era un amurg încins şi uscat;
- La altă poartă pornit-am să bat.
-
- Şi iarăşi am strigat:
- Deschide-mi!
- Nimeni nu-mi răspundea.
- Am bătut:
- Răspunde-mi!
- Nu mi s-a deschis.
- Era o noapte stătută şi moartă;
- Am plecat să bat la altă poartă,
altundeva.
-
- Am şoptit din nou:
- Răspunde-mi!
- Nu mi s-a deschis.
- Am cerut: -
Deschide-mi!
- Nimenea n-a venit.
-
- În zori candizi, fără rouă
- Paznicii zidului fără glas m-au
găsit.
-
-
- Don Quijote
-
- Don Quijote străbate pustiul
- Cu braţul obosit ţinând lance şi scut
- Printre morile de vânt se retrage
tăcut.
-
- În zadar Dulcineea, fata de aer,
- Înspre el întindea aripi de vânt,
- Don Quijote se pierdu într-o ţară de
basm
- Răstignit între cer şi pământ.
-
- Sub ploaia de nopţi şi de zile
- În ciot se transformă sabia lui.
- Dulcineea dispăruse în fum...
- Rămase în legendă o cizmă a
- lui Sancho Panza
- şi Rosinanta, în hamuri,
- părăsită în drum...
-
-
- Fără urmă
-
- Muntele-i neclintit.
- şi apoi e şesul.
-
- Fără compromisuri,
- fără nevoia de coline,
- drumul tău trebuie să sfârşească.
-
- Aşa, dintr-o dată,
- să fii un altul,
- fără urmă,
- fără movile vechi de pământ.
- şi apoi e şesul
-
-
- Sonata Lunii
-
- Din muzica acestei nalte ore
- Un nor în cerul alb se risipeşte;
- Ziua goneşte-n umbra altei zile
- şi noaptea-n taina altei nopţi se
varsă.
- Un uragan melodic creşte-n spaţiu
- şi parc-auzi vibrând păduri de sticlă
- În simfonia care se destramă...
-
- Se pierd în vânt acorduri lungi de
liră
- Şi-n orice lucru doarme iar un
cântec,
- O armonie-n lanţuri ferecată -
- Desprinde, dar, cu mâna de zăpadă
- Sigiliile ce-n adânc ne leagă
- şi curge muzica pierdută
- Sub luna care trece înspre noapte.
|
