Biografie


 

Elisabeta Iosif s-a născut în Bucureşti.
 
Studii - Facultatea de Limbă şi Literatură Română (specializare-ziaristică)
Specializare, profesori olandezi, în relaţii publice, 2000
Realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română ( 1970-2009)

ACTIVITĂŢI LITERARE

Dintre volumele apărute:

- PROZĂ –ZEIŢA FĂRĂ CHIP – povestiri fantastice, debut literar în 1985, Editura Ion Creangă
- ESEURI - CASE CU FERESTRE LUMINATE - 1985, Ed. Sport Turism
- ESEURI - Iluminări - Ed. Tineretului -1988
- PROZĂ - GLOBUL DE CRISTAL – Editura ANAMAROL, octombrie, 2009
- POEME – SEMNELE TIMPULUI – Editura RAWEX COMS, Bucureşti, octombrie, 2011
- POEME – SPIRALELE ADOLESCENŢEI – Editura DESTINE, Bucureşti, noiembrie, 2013
- ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI DE PE TOATE CONTI-NENTELE, EDITURA CETATEA CĂRŢII, 2014 (în colaborare)

NB: GLOBUL DE CRISTAL – proza (povestiri fantastice ) – a precedat apariţia în volum şi sub forma publicării on-line, nov. 2008 la Editura “Semănătorul”
IN PREGĂTIRE:
- INSULE PARADISIACE – ESEURI, 2014, EDITURA CETATEA CĂRŢII
- STELE JUCĂUŞE – POEME

Apariţii recente în peste 10 volume colective de scriitori:

- „PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR” -1950-2000 – volum 39, ian. 2010, Ed. Panfilius, Iaşi (autor Toni Dârţu ), volume - dicţionar, declarate patrimoniu naţional, Premiul ARP, pentru ” monumentală operă de recuperare, afirmare şi impunere a valorilor româneşti”, sursă de preluare în manualele şcolare şi în reviste literare
- ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME, Editura FORTUNA, Starpress 2011
- Antologie de poezie – Ed. Arhip Art – Sibiu, 2010, *55 de poeţi contemporani*
- George Călinescu, profesorul Ed Ametist, Bucureşti, 1999
- LIRA ÎN PATRU PUNCTE CARDINALE - Cartea tinerilor scriitori – contemporani, Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2010
- Alte volume scrise în colaborare cu alţi scriitori - 2006-2007
- Antologiile revistei SINGUR - POEZIE , Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010
- POETICA@ – Ed. Art Book, Bacău, 2011
- A treia carte. Poezii, Antologie, Ed. Art Book, Bacău, 2012
- Românii sunt deştepţi,elevaţi şi talentaţi, STARPRESS 2013, ediţie bilingvă, Ed. Fortuna, Rm. Vâlcea, 2013
- Antologie de poezie şi proză, Editura Art Book, Bacău, 2013

ALTE CONVORBIRI - INTERVIURI - Volume în colaborare:
- “Mărturisirea de credinţă literară” – ED. Carpathia Press -2006 – carte-document
- “Nu suntem singuri”- Convorbiri – ED. Carpathia Press, 2006
“Al cincilea patriarh” - volum documentar, Editura Intermundus, 2007

Cronici cu privire la volumele publicate:

- Spiralele adolescenţei – Editura Destine, 2013 –cronici: Adrian Botez, Cristina Ştefan, Melania Cuc
- Semnele Timpului – 2011- Ştefan Lucian Mureşanu „Timp şi sens în descifrarea codului poetic” - apărut în prefaţa volumului
- Semnele Timpului – 2011- Cristina Ştefan – „Epoca îşi are poeţii ei” - cronică în revista online Lira 21 şi în revista literară „Cetatea lui Bucur”
- Semnele Timpului – 2011 – Melania Cuc – „Dorul de lumină ca o rugăciune” – cronică în revista Cetatea lui Bucur
- Semnele Timpului – 2011- Al. Florin Ţene – „Poetica timpului real în transcendentul imaginar”cronică în rev. „Confluenţe româneşti”, Bruxelles
- Zeiţa fără chip – Ana Blandiana – „Între realitate şi poveste” – România literară, ian. 1985, fragment în coperta a patra la volum
- Case cu ferestre luminate – Elena Armenescu - „Lumina interioară” –Luceafărul, febr. 1996, ian. 2010, rev. Cetatea lui Bucur
- Globul de cristal – Florin Ţene - „ Visul ca exerciţiu al imaginaţiei” – Romanian VIP, 5 nov. 2009, Phoenix Magazin, Arizona, SUA , dec. 2009, apărut şi în postfaţă la volum
- Globul de cristal – Cezarina Avramescu – „Un luminiş care se numeşte credinţă” - Rev. Agero, Stuttgart, Germania, 23 sept. 2009, Rev. Slova Creştină – literatură -20 oct., 2009, vezi şi prefaţă la volum.
- Globul de cristal – Actualizarea fantasticului în literatură – Cristina Ştefan, Revista „Cetatea lui Bucur”, 2010

Membru în organizaţii profesionale, diplome şi medalii profesionale, scriitoriceşti
 
– Premiile Concursului Art &Live, Japonia, Concurs Internaţinal , 2012 - Premiul de excelenţă pentru volumul SEMNELE TIMPULUI
- Premiul special ”Art &Live” revistei literare şi de cultură CETATEA LUI BUCUR, Tokio, 2012
2011- PREMIUL 1 al UNIUNII ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI
 
După 1990

1991-PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Naţională a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice) pentru ”Radiogenia dialogului cu ANTARCTICA” (primul radio-reportaj românesc, primele interviuri ale Radiodifuziunii Române în direct, realizate în dialog, pe parcursul unei expediţii ştiinţifice, aflată în Antarctica;
Membru al Uniunii Naţionale a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice -UNCER- din 1990
1992-PREMIUL”MEDIATECA”- pentru emisiuni educative, de cultură, ca realizator şi autor de emisiuni şi scenarii radiofonice

- Membru al UNIUNII ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÂNIA şi al UNIUNII INTERNAŢIONALE A ZIARIŞTILOR din 19.06.1981
Distincţii din partea acestei Uniuni profesionale:
2000-DIPLOMA DE EXCELENŢA ÎN RADIOFONIE
2002-ORDINUL ZIARIŞTILOR CLASA 1 pentru merite deosebite în întreaga activitate – din presa scrisă, radio, scrieri literare
Recunoaştere merite (alte instituţii) – pentru emisiuni ştiinţifice - Membru al ACADEMIEI OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ din 1985 -2000 (1993-1996 - în conducerea A.O.Ş.)
Muzeul de Artă al RSR -1986 - solicitare de emisiuni tangente cu arta(au solicitat emisiuni pentru Muzeu, exemplu: ediţia radiofonică „Pe urmele lui Brâncuşi”)
Emisiunea radiofonică de o oră „Înţelepţii cetăţii”, realizată timp de 7 ani cu personalităţi din toate domeniile –a fost solicitată şi a rămas în Fonoteca de Aur.
La Radiodifuziunea Română - dramatizări originale după scriitori din literatura universală, scenarii radiofonice realizate ca autor

FUNCŢII ACTUALE

• PREŞEDINTE -FONDATOR, Filiala BUCUREŞTI, a LSR din noiembrie 2007
• PREŞEDINTE –FONDATOR, REVISTA şi Cenaclul „Cetatea lui Bucur” ( din martie, 2008 până în prezent)
• Vicepreşedinte al ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR ŞI ZIARIŞTILOR DE TURISM din 1995 – membru al Organizaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Ziariştilor de Turism – FIJET
• Membru al ACADEMIEI DE INTERFERENŢE INTERNAŢIONALE – 2010
• REDACTOR ȘEF – Revistă de literatură, artă, carte „CETATEA LUI BUCUR” online ( din martie, 2008 )
• DIRECTOR - fondator, REDACTOR SEF, REVISTA „CETATEA LUI BUCUR” în format tipărit – din ianuarie, 2011

Alte distincţii

Diploma ”SENIOR AL PROFESIEI”-1995 - pentru activitatea publicistică în domeniul reportajului de turism cultural
2000 – DISTINCŢIE - pentru întreaga activitate scriitoricească dedica-tă domeniului cultural-turistic
2004 - PREMIUL DE EXCELENŢA - pentru întreaga activitate scriitoricească, Premiile AJTSR
2005 – ORDINUL ZIARIŞTILOR (CLASA 1) – pentru merite deosebite în întreaga activitate ziaristică şi publicistică, acordat de UZP
2010 – MEMBRU AL ACADEMIEI DE INTERFERENŢE INTERNAŢIONALE, pentru merite speciale în dezvoltarea culturală a Programelor Internaţionale

DISTINCŢII

2011 – PREMIUL 1 AL UNIUNII ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI acordat de UZP
2012 – PREMIUL DE EXCELENŢĂ „ART & LIFE la CONCURSUL INTERNAŢIONAL ART & LIFE, JAPONIA - 2012, pentru cartea SEMNELE TIMPULUI
2013 – PREMIUL SPECIAL - pentru REVISTA CETATEA LUI BUCUR la Secţiunea Reviste de cultură, TOKIO, JAPONIA

FOTOGRAFII REPREZENTATIVE
 
 
 
 
 

 
 

Elisabeta Iosif - Proză


CAPTIV ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI HADES
fragment din volumul "Globul de cristal"

Alexandru era fericit, că unul dintre tablourile prezentate în expoziţia de grup fusese ales pentru un mare muzeu. Se deosebea de ceilalţi colegi din liceu, prezenţi în expoziţie, după cum spunea un critic de artă, prin culorile sale. Îl auzea şi acum cu vocea sa cântată, subliniind: ”nu uitaţi domnilor, în pictura sa sunt culori care strigă, până când lumea întoarce capul, curioasă să le vadă. Saltul mortal poate să aibă loc în fiecare tablou”. Alexandru zâmbi. Exagerează, îşi spuse, gândindu-se la marele pictor Grigore, care după accident îşi recăpătase vederea, iar tablourile sale îţi ardeau privirea cu lumina lor mai mult ca oricând. Iar tăcerea dintr-o anume pictură pe care o admira, fiindcă ea anunţa creaţia, acea tăcere rodnică transmisă de un arlechin era ca o aşteptare după un colţ de lumină! Arta lui Grigore, îşi spuse, e de neegalat. Mai am până să ajung la asemenea performanţă, zise cu voce tare unei persoane imaginare. Ca şi cum i-ar fi comunicat Iulianei, pe care o s-o întâlnească la mare.
 
* * *
 
-Ce face marele pictor, întrebă Iuliana, vrând să ştie dacă operaţia i-a redat vederea?
-Are o privire uneori ostentativă, precum cea din tablourile lui Picasso, unde te pândesc mulţi ochi.
-Cineva spunea, că ochii nu greşesc, dacă mintea conduce ochii.
-Vorba unui filozof: ”orbirea nu-i veşnică, dar veşnic în viaţă este stabilă orbirea!”
-Poate când iubeşti. Oricum, eu am ochi uneori şi la spate. Uite, acum. Dinspre largul mării simt o privire insistentă…
-Îţi transmite ceva?
-Nu pot “citi” de la distanţă prea mult în ochii lui…
-Sunt “unii”, care caută pitorescul în viaţa altora, fiindcă le este frică să-l aibă în viaţa lor.
-M-am liniştit. Eşti ironic. Înseamnă că te simţi în largul tău…
-Îmi place înflăcărarea ta. Ochii îţi sunt mai scânteietori, capul mai semeţ, lăsând să-ţi alunece părul auriu, ondulat. Şi ca să nu-mi ies din rol spun că mă las orbit de către alţii…
-Ţeşi în jurul meu neîncredere, zise Iuliana cu ochii în lacrimi…
-Asta-i închipuire oarbă! Eşti stăpână pe tine mai mult ca oricând. Te şi văd zburând, ca o balerină ce eşti, spre ţărm. Te cheamă necunoscutul..
-În care balerinii mei stau agăţaţi de ceva, ca în tabloul tău preferat…
-Ah! Acel zbor al tău, când dansezi, nu-s în stare să-l surprind!…. Acea pictură ar trebui să o reîncep... Ca şi tot ce am pictat despre mare… Acum o simt şi când n-o văd. O aud… o pipăi… o miros... Dar meandrele ei trebuie surprinse în zborul zilei. Asta nu se învaţă la şcoală… Lumina care însoţeşte apa spre logodirea ei cu soarele, uneori ne înşeală, fiindcă uităm că se ascunde în adânc, topindu-se-n griurile cu întunecimea lor.
-Eşti un poet, Alex. Sunt mândră că suntem colegi şi prieteni. Tu m-ai învăţat să văd în nuanţele zilei.
-Iar tu să zbori spre această imensitate a universului creat de întinderea marină. Să mergem în larg….Numai tu ştii să înoţi! Ai grijă!
 
* * *
 
Alex observă, că cineva a ajuns-o din urmă pe Iuliana. Îi arăta ceva în depărtare. Amândoi se îndreptară spre o stâncă albă, ce se înălţa din mare. Îşi propuse să-i ajungă din urmă, dar bărbatul ce o însoţea o trase puternic lângă lama stâncii, ce părea de marmură, dispărând în strălucirea soarelui.
Hotărî să o aştepte pe Iuliana. Se aşeză la mal, între scoici sfărâmate de marea care aducea meduzele cu pălăria lor transparentă, vaporoasă, cu margini ondulate şi moţ pătrat. Puse una în palmă. Arăta ca o căciulă de clovn. Pe degetul său se reliefau canalele vieţii, ca într-o frunză. Îi dădu drumul. Cu transparenţă de porţelan, meduza pluti graţioasă iar volanele de cleştar se ridicară ca la o balerină în zbor. Îi aminti de Iuliana. Simţi nevoia să se răcorească în apa argintie, ce-i dădea putere. Deasupra soarele părea alb şi singular. La orizont cerul devenea imaterial: un drum spre infinit, acum strălucitor, ca poleiala. Mii de oglinzi îl orbiră. Doar trupul Iulianei era semn al existenţei. “Trupul meu e mai aproape de mine, decât stelele”, spunea Lucian Blaga…Dar ea, Iuliana?!... Ultima dată o zărise dincolo de stâncă. Şi ceva îl împinse să o caute...
 
* * *
 
La orizont, ca un ochi ciclopic, în care fusese împlântat un paloş, se scurgea sângerând astrul zilei. Cerul se contamină şi-i multiplică durerea în nuanţe până la vineţiu. Doar marea îl spăla împrăştiind palid urmele rănii prin crestele-i vălurite. Alex se simţi bine în apele ei, închizând ochii ca într-o baie binefăcătoare…Deodată, pe un bolovan din spatele stâncii o zări pe Iuliana. Se frecă la ochi…I se părea?! Îşi pieptăna părul său lung, buclat, cu un piepten auriu. Cânta uşor o melodie stranie, răscolitoare… La o mişcare mai amplă îşi pierdu echilibrul şi scăpă pieptenul. Alexandru plonjă şi scoase un pieptene de aur. Sau aşa părea. Când se apropie, profilul Iulianei se schimbă. Capul şi trupul de o frumuseţe stranie se prelungeau în mare, fără să-i zărească picioarele. Doar apa reflecta o suprafaţă indecisă. Fata apucă de un capăt pieptănele şi-l trase cu forţă pe Iulian lângă ea şi cu o uşoară atingere transformă peretele stâncii într-o uşă glisantă. Alex o urmă într-o galerie ca un tunel. Un om cu barbă lungă îi făcu un semn discret. Se opri şi se aplecă înspre el…
 
* * *
 
-Fii atent, te-a atras într-un regat cu multe mistere!
-Deocamdată nu văd decât pereţii umezi ai peşterii. Tu eşti paznicul?. .
-Sunt...un ..”har”…Mă numesc Pitihar. Să ştii! Te aşteaptă un drum lung. Lasă un ban la gura intrării şi o bucată de metal. Nu se ştie când vei avea nevoie de ajutorul meu!...”Ţara piticilor” te va proteja.
-Dacă folosesc la ceva, spuse Alexandru, zâmbindu-i bondocului din faţa aşa, cu ochi jucăuşi, fie!... Se scotoci în buzunarul slipului de o monedă. Desfăcu catarama psedocordonului acestuia şi le puse negustoreşte în mâna “micuţului”. Poftim! Pitihar .. ai spus?!
-Eu îţi dau pelerina mea. Te va apăra.
-Iţi mulţumesc. A! Acum observ, porţi o coroană?!... Dar...dar, unde ai dispărut? Ce mă orbeşte acel fascicul de lumină! E parcă intrarea unei grote…Uite o scenă de calcar, draperii de piatră…doi balerini dansând, urmăriţi de cineva cu o meduză pe cap, întocmai unei coroniţe, spuse cu voce tare, în timp ce observă în mâna lui dreaptă un sceptru iar pe umăr o sferă-…
-Te afli în pântecele pământului. Aşa începe orice drum nou. Te iniţiază. Ca să afli cât mai multe taine, spuse Pitihar, apărând din nou.
-Tainele pământului?
-Coborârea în peşteră este o experienţă cu folos. Vei afla adevăratul rol pe care îl ai în lume. Aşa vei înţelege cum să-i pedepseşti “pe cei fără omenie”.
-Nu ştiu ce “har” ai tu Pitihar, dar dacă îmi spui ce importanţă are bagheta din mâna saltimbacului, eu am
să-ţi recunosc unul.
-Sfera e mai importantă. Reprezintă Universul, iar cu bagheta magică, îl domină.
-A! E un jongler. Nu mi-e teamă de el. E creatorul unei lumi superficiale. E un scamator.
-Nu te grăbi! Prin gesturile şi prin cuvântul său te poate opri din drum. Fereşte-te de el!
---
 
* * *
 
În clipa următoare Pitihar dispăru. Pe scenă se afla o fată ce semăna cu Iuliana.Se gândi, că iar este un joc. În faţa sa se afla un jongler, care putea să “execute” o iluzie... Îl măsură din cap până în picioare. Avea o haină jumătate albastră, jumătate roşie. Scoase un galben din mâneca roşie, îl răsuci de câteva ori în palmă şi…din această trudă apăru o grădină în plină vară şi o alee cu arbori tropicali, flori albe, ca un policandru fiecare, dar mirosind a tei. Natura luxuriantă abia păstra aerul proaspăt din care se hrănea ziua tropicală. Pe alee o zări pe Iuliana. Se îndreptă spre ea, dar drumul îi fu barat de acelaşi prestidigitator, care-l conduse aici.
-Dacă acest parc este o iluzie, înseamnă că acela ce
l-a creat e un iluzionist. Unde ai ascuns-o pe Iuliana?
Scamatorul îşi luă de pe cap pălăria galbenă cu boruri largi. Era brodată cu semnul infinitului, realizat în fir de culoare verde. O duse până la pământ, în faţa lui Alexandru. Scoase din cealaltă mânecă, albastră, o baghetă şi o ridică spre cer. O fixă apoi pe o masă. Luă pâinea aflată lângă baghetă şi o frânse în două. Îi dădu jumătate şi spuse prietenos:
-Te primim, cum e obiceiul, cu pâine şi sare. Dar mai departe va trebui să-ţi învingi teama. E un tărâm în care nu se cunoaşte frica. Să nu-ţi fie frică de nimic altceva decât de…frică.
-Vorbeşti de teama că aş putea pierde ceva sau pe cineva?
-Nu numai. Te avertizez, că trebuie să stai treaz, zile şi nopţi. Altfel eşti pierdut. Să stai de veghe…Priveşte!
Şi-i arătă un perete cu o pictură rupestră. Pe un cal cu opt picioare stătea un bărbat pe umerii căruia se aflau doi corbi. Alături un împărat. Coroana îi era susţinută de ramuri de cerb şi de un şarpe cu corn.
-El e “Marele vrăjitor”. E stăpânul animalelor. Ca să bea din izvorul înţelepciunii şi-a sacrificat un ochi. De fapt, l-a ascuns la izvor…
 
* * *
 
Alex nu descifrase înţelesul desenului, dar privirea îi fu atrasă de un altul, care reprezenta o horă într-o poiană montană. Când se apropie rămase stupefiat. Femeile ce se roteau în dans aveau şerpi în mâini. Scamatorul trecu bagheta peste pictură şi hora se însufleţi, într-o muzică sălbatică. Femeile purtau veşminte stranii, din blană de vulpe, peste care fluturau piei fine de căprioară. Capul îl aveau împodobit cu ramificate coarne de cerb. Printre ele Iuliana. Una dintre femei îl observă şi-l trase în horă. Ţinea în mână o ramură de măslin. Avea pe cap un coif. Femeia îi şopti, fără să se oprească:
-Fii vesel. Cântă şi joacă ziua şi noaptea. Să nu adormi. Până vei găsi poarta prin care soarele trece zilnic. Numai tu, pictorul cetăţii, vei şti să ajungi la ea. Şi trebuie să reuşeşti!
-Cine a spus că-s “pictorul cetăţii”? De unde ştii ce sunt?
-Numai să te fi văzut cineva cum priveai pictura rupestră şi îşi dădea seama că eşti cunoscător.
-Nu-i de-ajuns. Ştii mai mult decât o persoană obişnuită. Coiful pe care îl porţi dumneata îmi aminteşte de o zeiţă. Era cândva un semn de nobleţe. În mitologie…A! Ştiu! Zeiţa Atena avea un coif. Ţi-a dat saltimbacul un asemenea rol?
-Ssst! Te aude şi nu-i bine să-l înfurii. Sunt chiar Atena. Am venit pentru tine, pentru că aşa am vrut Eu. Ai uitat că sunt protectoarea artelor frumoase? Ţi-am admirat ingeniozitatea…
-Mie? Să mai cred că în împărăţia subterană, care mi-a furat prietena, cineva mă protejează şi mă admiră?
-O să-ţi dau curând o dovadă. Ai avut iniţiativa să porneşti în această călătorie stranie. Deşi, în peştera lui Hermes ar trebui să pătrundă oricare artist!
-Peştera lui Hermes? Aceasta este?!? Iar el, nu-i cel de lângă copac şi cântă din liră?
Exact O liră făcută din carapacea unei broaşte ţestoase. E patronul muzicii! Şi tot el te ocroteşte în această călătorie.
-Nu-i nevoie. Nu m-a pândit nici o primejdie.
-Crezi?! Ştii că fata care te-a condus în peşteră te-ar fi transformat în stană de piatră? Ea este de fapt, Meduza. Hermes te-a aşezat mereu în spatele ei. Să nu te vadă. Nu-ţi aminteşti că, fata ce te-a atras în împărăţia subterană era o sirenă? Meduza are şerpi în păr. Hermes i-a transformat în plete unduitoare. Frumuseţea ei e înşelătoare. Hermes te-a ocrotit.
-Hermes? Dar, frumoasă Atena, aici sunt prea multe zeităţi. Nu cunosc prea bine mitologia antică şi mi-e teamă.
-Asta s-ar putea să te piardă! În împărăţia lui Hades nu trebuie să-ţi fie teamă de nimeni şi de nimic! Eşti pe tărâmul care nu cunoaşte frica!
-Cine a spus: ”Sunt neghiobi aceia care urăsc viaţa, dar vor să trăiască numai din frică de Hades”?
-A! Bătrânul Democrit.
-Eu caut nemurirea prin artă.
-Atenţie! S-a trezit Medusa…
 
* * *
Atât mai apucă să spună. În faţa sa se profilă un monstru cu chip de femeie. Pletele-i erau şerpi, braţele-i de bronz aveau aripi de aur. Alexandru îşi aminti, că privirile Medusei împietreau pe oricine. Făcu câţiva paşi înapoi si se împiedică. Pitihar îi întinse un scut, lucios ca oglinda, sfătuindu-l să i-l pună în faţă, Medusei. Stând nemişcat, aşa cum căzuse pe spate, i se făcu somn. Dar un glas strident îl făcu să deschidă ochii.
-Veniţi către mine! - porunci ea, trăgând aer în piept, cu şerpii unduind în văzduh.
Alexandru repetă în gând, că nu trebuie să-i fie frică, în timp ce Pitihar îl sfătui să nu se uite în ochii ei, iar zeiţa Atena îi întinse o plantă, care ar fi putut s-o adoarmă pe Medusa, spunându-i cum să se apere.
-Dacă se apropie, să-i atingi faţa cu ea.
-Prea multă lume e în colţul ăsta! - horcăi Medusa. A! Până acum n-am avut forţă,ca să te privesc. Dar acum… Am să te ţintuiesc în această lume! - zise îndreptându-se spre Alex.
Deodată, începu să plouă. O ploaie de aur care, pe vârful unei stânci se prefăcu într-o cascadă. Din înaltul ei coborî un tânăr pe un cal înaripat.
-Te-am găsit! - zise acesta, năpustindu-se asupra Medusei. Eşti singura muritoare dintre gorgone. Ai plecat de teamă, din grădina Hesperidelor. Te-ai ascuns aici de frică. Ştiai că Polydacteea m-a trimis să-i aduc capul tău!

 

 

Medusa ridică braţele, ca să se apere. Profitând de moment, Alexandru se sculă direct în picioare. Rupse o ramură din planta adormitoare dată de Atena şi într-un moment de neatenţie i-o aruncă în faţă. Medusa adormi pe loc. Folosi scutul, drept oglindă, alăturându-i-se lui Perseu, căruia Hermes îi dădu o sabie. Le sări în ajutor zeiţa Atena, în timp ce Perseu îi reteză capul.
-Am acum ochii Medusei, cea, care cu ei îi împietrea chiar şi pe zei. Am să am grijă să-i protejez pe oameni. Iar pe aceia, care “nu ştiu ce-i omenia” - am să-i pedepsesc, spuse tânărul.
-Dacă aş avea şi eu o asemenea putere, gândi cu voce tare Alex. Aş proceda la fel cu ticăloşii.
-Chiar ai face-o?!
-Fără ezitare.
Perseu şi Atena se retraseră într-un colţ, sfătuindu-se. Alex căscă şi fără să vrea, puse mâna la gură. Avea în ea planta adormitoare, care-l trimise într-un somn adânc.
-De acum înainte este al meu, spuse Hades. Va rămâne în împărăţia subterană. Am mult să-i dau de lucru, pentru desăvârşirea picturilor pereţilor grotei.
-Ba nu! răcni Atena.
Pereţii grotei se cutremurară, bolovanii începură să se rostogolească din înalt iar lumea ce popula împărăţia subterană o luă la fugă. Doar o singură fiinţă cu păr auriu rămase în sala peşterii.
-Tu nu mai ai putere asupra oamenilor, continuă Atena. Vei rămâne doar “zeul cel bogat”, ce ascunde nestemate în măruntaiele pământului!
-Dar, vezi, n-a putut sta treaz, cum a fost convenţia. Nu va mai putea vedea lumina zilei, zise poruncitor. Eu hotărăsc în împărăţia mea!
-Vorbeşti cu aroganţă, Hades! Ai merita să te pedepsesc.
-Eu îmi folosesc doar puterea. Tu în schimb eşti vicleană.
-Viclenia ţine de spirit, îi replică întorcându-i spatele.
În timp ce se războiau, Perseu adună sângele Medusei într-o cupă. Îl ajută frumoasa şi curajoasa fată, rămasă alături de ei. Îi luă capul lui Alex pe braţ şi îi dădu să bea din cupă.
-E ca un leac tămăduitor, spuse Perseu, în timp ce Alexandru deschise ochii, întâlnind privirea zeiţei Atena.
-N-ai umblat cu atenţie cu miraculoasa plantă, îi spuse dojenitor.
-Ştiu. Trebuia să-mi înving somnul. E o probă grea. Numai în atelierul meu reuşesc să nu adorm, lucrând ore în şir în faţa şevaletului.
-Tocmai de aceea trebuie să te întorci. Să o iei de la capăt. Dar mai întâi vei trece spre poarta prin care străbate zilnic soarele. Nu-i uşor. E vegheată de şarpele cu pene. Uite! Îţi las coiful meu, pe care e zugrăvit capul Medusei. La nevoie să-l foloseşti!
Zicând acestea, Atena se făcu nevăzută. Perseu încălecă pe calul său înaripat şi zbură, aruncând o ploaie de aur, ca o recompensă. Hrăpăreţ, Hades, cu o sită imensă în mână adună toţi picurii strălucitori. Alex profită, ridicându-se brusc, purtând coiful Atenei. Lipită de peretele cu pictura rupestră stătea Iuliana.
-Ea va rămâne aici! răsună glasul zeului imperiului subteran, ce trimise cuvintele în ecou.
Alex întinse mâna şi Iuliana dispăru, ca şi cum n-ar fi fost. Rămase singur printre siluete de piatră, înşirate ca la paradă. O statuie semăna cu Atlas, adus de spate, cu genunchii îndoiţi, purtând pe umăr un glob şi ducând cu el, poate, cine ştie, responsabilitatea unei întregi lumi. Pe glob licăreau, ca nişte ochi albaştri, stelele…

* * *

Era un drum străjuit de un lac. Stâncile de piatră aveau gravate semnul zborului zvâcnit al păsării. O platformă în formă de stea semăna cu un observator solar. Cele şapte culoare porneau spre “chiliile întunericului”. Era convins că adăposteau comorile acelei lumi.
-În călătoria întreprinsă de la marele iluzionist la lumea zeilor, nu ai găsit decât o cale. Te dai bătut?
-Niciodată nu am spus că am cucerit universul, răspunse Alexandru, în timp ce măsura din cap până-n picioare un personaj cu guler albastru de care atârnau zurgălăi. Pe umăr avea o traistă agăţată de un toiag. Conturam doar o variantă a lui, considerând că am acumulat mai mult decât o traistă în băţ, goală şi veşminte sfâşiate, ca ale domniei tale, îi răspunse ironic.
-Arăt ca un ţap ispăşitor?
-Aproape. Oricum, scapă de pisica asta ce ţi-a rupt până şi încălţările. La “zestrea” asta ce mai adaugi?
-Două plante albe, două verzi şi una cu frunze galbene şi albe…
-Eşti nebun de legat…
-Ei, bine ai spus-o. Eu sunt Nebunul, care a înfruntat vicisitudinile roţii norocului. Renunţ la tot sau dimpotrivă. Sunt creatorul... fără creaţie…!
-A părea nebun e secretul înţeleptului…
-Mulţumesc. Şi dacă vrei să facem o nebunie împreună, zise şugubăţ, să încercăm o cale neumblată. Să intrăm prin acest “ochi”. Cu siguranţa e un tunel. La capătul său vom găsi, poate, acea poartă prin care intră soarele.
-Sunt mulţumit că nu sunt singur. Şi încercând să-l tragă de limbă, observă ca seamănă cu Andy, criticul artistic al picturilor sale. Se dă drept nebun gândi, în timp ce învăţa din greşelile de până acum, nemairostind nume. Tocmai de unde vii?
-Nu ştiu de unde vin şi nu cunosc exact încotro mă îndrept…
-Înţelept răspuns. Atunci, de unde ştii că ăsta-i drumul?
-Intri în şaradă! Să-ţi spun drept, mi-l imaginez.
-Cred că ne potrivim în idei spuse în zeflemea Ţine capătul ăsta de drum, adică de coardă…Ne legăm unul de altul, să vedem ce iese. Când e o primejdie, tragem de ea.
-Ca mâţa de coadă…Ne vom târî pe coate şi în genunchi. Am intrat.
-Ce e? Ai văzut ceva?
-Da. Un unghi de nouăzeci de grade, un puţ şi o platformă. .
-Să ne îndreptăm de mijloc. Să stăm puţin.
-Intru eu în puţ şi mă tragi, dacă îţi fac semn cu coarda.
-E o fântână. Pe fundul ei...a!…scoate-mă!...un monstru!
-Povesteşte-mi!
-Capul de cocoş îi era încoronat iar ochii şi pielea străluceau.
-Şi ce te-a speriat?
-Era jumătate cocoş, jumătate şarpe. Era ca vipera cu corniţele, ce par coroane de la distanţă…E un monstru cu privirea ucigaşă...
-Poate era zeiţa Cobra, Uranus .Că-i plin de zei pe aici…De aceea m-am întors să iau oglindă făcută de pitici pentru tine. Nu poate fi ucis, decât dacă i se reflectă privirea într-o oglindă.
-Mă duc eu…Atenţie! Am reuşit! Poţi coborî fără temă. Şi-a zărit propiul chip în oglindă şi şi-a dat sufletul. Drumul e deschis!

* * *

-Am ajuns la fundul fântânii. Priveşte! Putem ieşi prin acest portal…O!...
-Dar am sosit în plină iarnă, spuse Alex, în timp ce ocolea monstrul răpus aflat pe fundul lacului îngheţat. Aşteptam cu nerăbdare să sorb un strop de apă şi…poftim, zise în timp ce îşi puse pe umeri pelerina dăruită de Pitihar…
-Să ieşim de sub încercuirea iernii, conchise Nebunul, strângându-şi în jurul gâtului gulerul larg al costumului.
-Ne aflăm într-o lume de basm! Se aştern fluturi albi, peste albul în nemişcare, în care şi cascada a îngheţat. Până şi timpul a devenit imaculat. Parcă suntem în zodia tăcerii.
-O căsuţă! Ah! De gheaţă...
-Iluzie optică...
-Are în fereastră o creangă de liliac.
-Care şi-a despletit florile de mireasă. Alb peste alb, ca un izvor. Ninge cu liliac alb .De ce n-am pictat niciodată iarna?!
-Uite! Albii de râuri secătuite, zise Nebunul, din ce în ce mai însetat…
-Totul e iluzoriu!
-Să coborâm prin aceşti ochi imenşi, scobiţi la baza lor.
-Adevărate cavităţi naturale ...

* * *

-O peşteră cu aburi...Ne-am încălzit în sfârşit!
-Şi pereţi cu picturi rupestre! Priveşte, îl atenţionă Alex. Sunt decoraţi cu cirezi, urmărite de vânători. Uriaşe personaje cu capete de panteră şi aripi de vultur dominau peisajul. Şi…un plafon care coboară, pe care tronează un vrăjitor surprins într-un gest magic, adaugă, în timp ce se lăsă mai jos. Apă! Apăăă…! Dar rămase încremenit, fiindcă avea deasupra un scorpion uriaş.
-Pune-ţi coiful Atenei, îi aminti Nebunul. Extraordinar,
l-ai transformat în piatră…
-Mulţumesc, spuse gândindu-se la ajutorul dat de zeiţă.
Şi lovindu-se de vârful ascuţit al coifului, scoase un sunet de groază, asurzitor, ce-l scoase din peisaj…

* * *

-…S-a întâmplat ceva?
-Mi-e sete, zise Alex, zărind-o pe Iuliana alături, pipăind cu mâna care-l mai durea încă, obiectul de lângă el, în timp ce îşi dădu seama că aţipise pe plajă. Cine
mi-a adus acest coif?
-Un băieţel, admirator al desenelor tale. Ţi l-a lăsat cadou. Să mergem, că scăpam cursa de Vama Veche. Dar, ce-ai visat de te-ai speriat aşa? - îl întrebă Iuliana după ce urcară în maşină.
-Nu ştiu exact. E o poveste mai lungă ..
În faţa lor se aşeză o bătrână, care îi şopti ceva vecinului ei. Acesta dădu din mână furios şi se întoarse spre fereastră. Maşina porni, dar la prima staţie şoferul opri şi spuse răspicat:
-E cineva care n-a scos bilet. Dacă n-are bani, să coboare imediat! - zise pe un ton arogant.
Alex îşi aduse aminte de vorbele lui Pitihar: vei afla adevăratul rol pe care-l ai în lume – “Să nu uiţi să-i pedepseşti pe cei fără omenie”. În acest timp, bătrâna se ridică de pe scaun, îşi luă traista şi o puse într-un băţ pe umăr şi se îndreptă spre şofer.
-Eu n-am maică bilet. Nu-mi ajung banii să merg până la capăt. I-am cerut vecinului de bancă să-mi completeze cu diferenţa, spunându-i că poate, chiar la capăt, o să-i înapoiez suma. Acolo mă aşteaptă... cineva…M-a refuzat.
Spunând acestea, bătrâna coborî cu greu. Se făcu tăcere. Doar ţipătul strident al şoferului despică aerul fierbinte, adăugând: lăsaţi să se închidă uşa…Dar motorul sforăi şi se opri.
-Poftim banii! - zise Alex, care plăti integral biletul, în timp ce o ajută pe bătrână să urce în maşină, adăugând: ”puteaţi să daţi dovadă de mai multă omenie”? Şi hotărî să-i pedepsească pe cei doi indivizi neomenoşi.

* * *

După ce toată lumea coborî, Alex îl opri pe acela, care stătuse lângă bătrână. Era între două vârste.
-N-aţi avut bani să-i daţi?
-Ce te priveşte pe dumneata? Vezi-ţi de treabă! Dacă aş da bani pentru toţi bătrânii, unde aş ajunge? Şi aşa ne împiedicăm destul de ei, spuse ridicând mâna furios.
Fără să mai şovăie Alex puse coiful pe cap şi îl privi ţintă. Acesta rămase, aşa, cu mâna ridicată, ca o statuie. Îi puse în mână un bilet pe care scrisese ”Victima neomeniei”. Se îndreptă apoi către şofer, întrebându-l dacă ar fi avut inima să o lase pe bătrână în drum.
-Ce-ţi pasă dumitale! La mine, cine plăteşte are loc.
-Dar dacă ar fi fost mama dumitale?
-Mama are pensie. Fiecare cu banii săi.
-Aşadar, nu i-ai fi dat, deşi te-a ajutat să ai o meserie. E drept, nu prea ştii să te porţi.
-Nu mă învăţa dumneata! Te priveşte, dacă vrei să arunci banii pe toţi bătrânii!
Alex îşi dădu seama că individul din faţa sa nu mai are nicio fărâmă de omenie. Îşi puse coiful, îl privi în faţă şi-l transformă în stană de piatră. Îi puse în buzunar un bilet asemănător celuilalt şi semnă ”Omul şi coiful”.

* * *

Seara se duseră în restaurantul hotelului. Îi servi acelaşi chelner, de anul trecut.
-Mă bucur că vă văd, zise politicos.
-Bine te-am găsit!
-Tot specialitatea casei? – se adresă Iulianei.
-Bineînţeles, răspunse aceasta zâmbind.
După ce mâncară, Alex o invită la dans, şoptindu-i: ”te-am visat când am aţipit pe plajă” - şi-i povesti episodul răpirii, dar şi felul în care i-a dăruit Atena un coif asemănător. Nu apucară, însă, să se aşeze din nou la masă, că sosi chelnerul, care le spuse:
-Se zvoneşte, că aproape de capătul staţiunii au răsărit peste noapte două statui. Localnicii susţin că n-au fost comandate de nimeni. Au câte un bileţel semnat “Omul şi coiful”.
Cineva îl chemă pe chelner, în timp ce Iuliana îi ceru să plece, lăsând pe masă o hârtie de o sută. Când ajunseră în dreptul uşii, un alt chelner îmbrâncea un copil în stradă.
-Vine de câteva zile. Mi-a îndrugat o poveste, cu tatăl beţiv, ce l-a părăsit şi cu o mamă, care face naveta. Îmi cere mereu o mascotă, că o să-mi dea mamă-sa banii. Nu i-ar fi ruşine! Mincinosul!
-Toţi copiii poftesc la dulciuri. N-ai dat niciodată o ciocolată unui copil?
-Nu-mi plac copiii.
-Nu-i un motiv să-i arunci în stradă. Mâine ai să-i dai drumul şi să-l trimiţi la mine.
Chelnerul se uită cruciş, iar a doua zi când să intre în restaurant, găsi copilul plângând la uşă.
-Mi-a dat şi un picior în spate şi am venit rostogolindu-mă pe scări. Am stat lângă o fetiţă ce mânca o mascotă. Îmi place foarte mult şi nimeni nu vrea să-mi cumpere. Doar mama. Dar ea vine după ce se închide cofetăria.
-Poţi să mănânci trei mascote odată?
-Sigur două, că una i-o opresc mamei.
-Arată-mi chelnerul. Dar n-apucă să termine propoziţia, că acelaşi individ cu care avusese discuţia se repezi la copil
-Ieşi afară!
-E cu mine zise Alex, în timp ce îl pofti pe chelner să iasă în curtea interioară.
Fară ezitare Alex scoase din geanta de pe umăr coiful şi-i spuse chelnerului: ”Asta să le fie de învăţătură acelora care sunt ca dumneata”.
Şi-l ţintui aşa, cu tava în mână, plină de pahare şi cu şevetul pe braţ. Puse un bileţel cu acelaşi text şi plecă.

* * *

Se făcu multă zarvă. Erau mai ales chelnerii de pe tot Litoralul înspăimântaţi. Pentru că numărul acelora care erau pedepsiţi era din ce în ce mai mare. Nu ştiau dacă la masă nu-l serveau chiar pe omul ce avea coiful. Între timp Litoralul se umplu cu statui de tot felul…
Dar, într-o zi, cineva îi informară cu siguranţă în glas: ”Omul şi coiful” este un pseudonim. Aparţine unui mare sculptor.
Nimeni, însă, n-a putut să afle vreodată cine este sculptorul, care semnează astfel.
Ceea ce va fi sigur este faptul, că într-o zi lumea i se va adresa cu apelativul: ”Maestre”.