Biografie

Poemul, poemu

În memoria lui Doni
 
brusc, te-au luat îngerii
să le vindeci şi lor
aripa bolnavă
precum făceai
cu oamenii /
arunc strigăt
şi lacrimă / pe calea îngerească
recompun
partea de cer vătămată
căzută,
ca un porţelan spart
în capul meu;
ecouri de poem, trăite
ţăndări albastre /
subţiată lumină,
cioburi de infinit,
cu avariţie, mi le asum
la o adică,
nu le merit
şi / nici nu ştiu
să înţeleg
primejdioasa lor pendulare
între zilele de joi
şi ploaie / mereu o plecare
mereu o chemare
vânturată în mine
îmi atacă simţămintele
mă-mbată
ca un vin vechi
singur treaz
în mine, urlând,
(slobodă fiară)
cu zgarda muşcată,
dorul
pândeşte momentul când
îşi va înfige colţii din nou
în beregata cerului
 

Rol principal

într-un spectacol deocheat

port o pălărie
deocheată
cu panglici, fructe
şi zurgălăi
în satul acesta
aproape pustiu,
casele sunt mici,
ferestrele cât ochiul
stâng,
sunt invitată de onoare
la târgul anual
izvorul
se vinde la bucată
răsucit în sfoară
transparent – gălbuie
un ochean prin care,
lumea se vede
anapoda şi veselă, trăsnită,
o litră de bulion
poţi pofti pe gratis /
caprele fac larmă
chemând înserarea
când merg la culcare;
preţ de doi leuţi
costă aventura
în bărcile de hârtie
pe care scrie
acelaşi cuvânt luat de val
casa de vis-á-vis
e toată un verde
stăpânului,
mulţi îi zic nebun
el râde / ca-ntr-un ritual
învăţat pe de rost
împarte bănuţii din buzunare
la toţi / pe care
îi întâlneşte în cale
şi poartă lipită
pe cămaşă
fotografia lui
din vremea când
fuma pipă / /
orăcăitul broaştei
rătăcite în ierburi
sună a litanie refuzată.
 

 

Pricini şi ore despre visare

se-arată
ceasul navigării
spre
lâna de aur
aşteptam plecarea,
amintirile, sub pleoape
fixate
ca nişte licheni
nu trag prea greu /
constructorii de corăbii,
mai aveau / câteva înjurături
şi cuie
de bătut în talpa mării
nimeni
nu ştia / că unuia
nevasta îi născuse
o fată-sirenă
după chipul şi asemănarea
viselor lui /
toţi continuau
să muşte din
carnea nopţii zbârcite
sperând ca Zeus,
contra unor osanale reverenţioase,
duhnind a prefăcătorie
să le-arate / unde-i
plosca fermecată
plină cu apă vie
şi o hartă,
cu drumuri şi pricini
despre
lumea ce va să fie.


 

Enigmă primară

dintr-o şiretenie
femeiască / pur sânge
număr zilele creaţiei
de la coadă
la-nceput / le pun eşarfe colorate diferit,
mărgele
printre piezişe priviri
şi izbăviri casnice
le-nvăţ să latre
a iarnă / sau
să dea târcoale
prin aerul
de la cină
dar nici vorbă să aflu
cine
mi-a lăsat mie anume
imprimat pe obraz,
însemnul
unui testament
nedescifrat /
nu cunoşteam pe nimeni
din lectica scufundată
în liniştea pădurii
pasărea-nţeleaptă
chemată,
fonfăie în loc să cânte mirific
sus – jos,
atoateştiutor – atoateaducător,
e cerul /
nimic nou
doar strigătul meu.

 

Cu liane de apă înfăşurată

liane ofilite,
minunăţiile nopţii
înoată prin
apa dimineţii
fostul domn Mărgeanu,
plecat în ceruri
şi / coborât o clipă
mă-ndeamnă să nu renunţ
la proba de-a echilibru
între linia de apă
şi linia de foc;
nici la proba
de sărituri cu prăjina
prin viaţă
îl ascult /
de fiecare dată
mă pomenesc lată
la pământ
vorbe şi priviri desfrânate
se-abat ca şobolanii
îmi râd perfide
mă gâdilă
în râsul meu fugar
se fandosesc
sar iepureşte peste gură,
peste văz;
o bufonerie absurdă
m’atacă
iritată / frâng linia
dintre apă şi foc
resping prietenii
reneg vreo trei duhovnici,
divorţez de iubiri
mă-nfăşor
în liane de apă
şi, sfidătoare
trec printre toate
pe tocuri înalte
şi ascuţite
foarte.
 

Aniversare şi tăiere de noroc

 

soseşte jonglerul

cu rol principal

- îmi sărbătoresc,

toate zilele de naştere

deodată

şi stau

înrămată

între flăcările

ieşite din mâinile lui

spectacol de grădină

cu tăiere de noroc

şi gustul cuvintelor

rodite

într-un gutui

şi-un măr

cu sămânţa picată

din Eden

taman în pătratul meu

existenţial

colorată, flutură

la o adică

partea de frică

bună de mestecat

în singurătate

invitaţii, cu dogoare în gesturi

şi pantofi jucăuşi,

se-nghesuie, cântă, mimează

un tablou mişcător, izbutit /

scheunatul unor pisoi

zgârie carnea nopţii

în căutare de mâncare

secundele vin, desfrânate

laolaltă

din mai multe direcţii

se veselesc

ce noapte ! ce viaţă

arzând !

Balada plecării în Vislanda

 

păşeam afectuos,

prin lumina oglinzii

— echilibristică precară —

când întunericul

îngustat foarte,

mă sufocă,

am înnoptat

împreună cu nişte îngeri

zăbovitori

în ciubote scâlciate

de atâta umblare;

le ceream o amânare

de neînchipuit,

nu se-nvoiau

îmi puseră între buze

o floare

zăbală şi alinare

de atâta izbăvire,

îmi lăcrima întunericul

nopţilor viitoare

îngerii mă cercetau

şi mă învăţau să cânt

cu vorbe netrăite

frumos / nedistonant

balada plecării în Vislanda /

rotindu-şi aripile

în semn de alianţă

între cer şi pământ

mă încercuiau, repetând:

“balada se cântă

fără lacrimi

se cântă apăsat

precum oştenii altădat’

femeie năucă, ar trebui

să fii măgulită

de trecerea prin oglindă !

e-o blasfemie să cânţi

printre dinţi

balada

plecării în Vislanda”.

Poveste mişcată

 

laolaltă,

eu şi câţiva îngeri

scheletici

precum sufletul meu,

stăm cocoţaţi

pe hornul casei

feriţi

de veştile bune

şi de umbra

vegetaţiilor

secerate de lumina lunii;

focul s-a stins

când,

flegmatici, scuipam

în ochii flăcărilor,

durerea oţetită

de plictis /

arareori,

mai sughiţăm

peste abis

şi ne-ntrebăm

cum de nu aflăm

care-i drumul

spre Vislanda

doar zările

n-au luat-o din loc

au totuşi

dimensiuni ordonat-îngrijite

nedumeriţi,

cu ochii noştri

de lupi încolţiţi

scheletici,

mai lăcrimăm

cât viaţa

şi luăm aminte

să-ngenunchem.