Rugăciune
|
Octavian Goga - Poezii La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiţi altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul strunei mele, Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi, cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare. Cu mila-i nesfârşită, cerul Clipirii voastre-nduioşate I-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate. El v-a dat suflet să tresară Şi inimă să se-nfioare, De glasul frunzelor din codru, De şopot tainic de izvoare. În coapsa grăitoarei mirişti Devreme plugul vostru ară; E primăvară pe câmpie, Şi-n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi le desface Din sânu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaşte Şi toată frunza ei vă ştie. Purtaţi cu braţele-amândouă A muncii rodnică povară, Sub strălucirea-nlăcrimată A dimineţilor de vară. Şi nimeni truda nu v-alină, Doar bunul cerului părinte, De sus, pe frunte vă aşază Cununa razelor lui sfinte. A voastră-i jalea cea mai mare, A voastră-i truda cea mai sfântă, Stăpânul vitreg vă loveşte, Când cerul bine-vă-cuvântă. Dar dacă-n schimbul pâinii voastre, Piticul vă plăteşte fiere, Îndurător v-ascultă Domnul Şi vă trimite mângâiere. Când doarme plugul pe rotile, În pacea serilor de toamnă, La voi coboară Cosânzeana, A visurilor noastre doamnă. Vin crai cu argintate coifuri Şi-n aur zânele bălaie: Atâta strălucire-ncape În bietul bordeiaş de paie. Fraţi buni ai frunzelor din codru, Copii ai mândrei bolţi albastre, Sfinţiţi cu roua suferinţii Ţărâna plaiurilor noastre! Din casa voastră, unde-n umbră Plâng doinele şi râde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru,-al tuturora. A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frânge, Al meu e cântul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plânge. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adânc de mare. Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare. Clocot de măriri apuse, A lui Leonardo vreme, Glasul farmecelor duse Vine pururi să mă cheme. Mintea, pasăre răzleaţă, La sicriul tău mă poartă, Tu-mi dai dragoste de viaţă, Minunată lume moartă. Ţi-au fost b?rbari cittadinii, Aspru neam de harţă dornic, Pe pumnalul lui Cellini Era sângele statornic. Cardinali purtau coroana C-un surâs machiavelic, Şi venea din iad Satana La sinodul ecumenic. Ars de frigurile vieţii, Cu satiri şi cu bacante, Tatăl palidei Lucreţii Sta de gât cu trei amante. Era-n chiot Vaticanul, Plin de patimi şi pierzare. Se urzea din crime planul Groaznicului Don Cezare. Cinstea greu suia calvarul Când minciuna sta-n domnie; Aretino, pamfletarul, N-avea strop de omenie. . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . ...Dar lumini strălucitoare S-aprindeau printre păcate: Erau flori, sonete, soare... Era râs şi sănătate. Şi de-aceea-ţi cer eu sfatul, Căci din mândra ta poveste Nouă ne-a rămas păcatul, Poezia nu mai este...
|
Am fost proroc, pe drumul din pustie, Când zilele mureau, nemângâiete... Am fost proroc, izvor de apă vie, Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete. Un vaier surd din veacuri depărtate Venea la mine-n noapte să mă cheme, Şi mă găsea cu buze-nfrigurate Din plânsul vostru împletind blesteme. Iloţi flămânzi de pâine şi de soare, În carnea mea eu v-am dospit fiorul, Şi despicând a vremilor vâltoare, Prin graiul meu vorbea Mântuitorul. Însângerat v-am răscolit cărare Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii, M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare, Ca să vă dau limanul biruinţii... Când valul meu s-a revărsat pe uliţi O clip-abia, din larga lui năvală, Din mii de guri, din strigăte şi suliţi, I-am auzit cântarea triumfală. O zgură neagră i-a rămas în urmă. Ce mic e azi alaiul tuturora! Străină mi-e biruitoarea turmă Cu tot noroiul unde-şi joacă hora. Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră, Norocul lui mă mustră şi mă doare. Nu-i visul meu în fericirea voastră, Eu am vestit o altă sărbătoare. Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară, Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie, Cu ce mai am din vechea mea comoară, Lăsaţi-mă să plec iar în pustie... S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne ştiam, Şi vin pe nume să mă cheme, Să-mi strige nopţile la geam, Ca o pădure de blesteme... Trecutul tău de-odinioară, Prăpastie cu multe guri, Cu întrebări ce mă-nfioară, Cu şerpuiri şi cotituri... Trecutul, nesătulă fiară... Trecutul, umbră vinovată, Tâlhar scăpat de sub zăvor, Din cripta lui întunecată, Se furişează, călător, Şi lângă patul meu s-arată. Trecutul, cioclu de morminte, Sinistru oaspete de-amurg, Neguţător de jurăminte, Din haina-i ciuruită curg, Drept zdrenţe, -aducerile-aminte. El vine tainic să dezgroape Tot ce-am închis în ţintirim, Ne-aduce lacrimi în pleoape... - Dă-mi mâna ta, să-l gâtuim, Trecutul, când îl simţi aproape... O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Şi legănate lin s-afundă În pacea cordilor de brad... Cântare, meşteră cântare, Te stingi acum încet-încet, Şi-adormi pierdută-n tremurarea Oftării blânde din brădet... Mi-ai picurat un strop în suflet Din taina vremii de demult, Şi plânsul veacurilor duse Mă înfioară când te-ascult... Cum te-ai topit acum în noapte, Eu stau cu inima la sfat: În care brad, de care creangă Plânsoarea ta s-a aninat?... Şi cât vei mai trăi acolo, Tu, soră pururea cu noi, Când va fi mort de mult ciobanul, Şi moartă turma lui de oi?... Târziu odată - cine ştie? - Trecând pe-aici un călător, Te va culege dintr-o floare, De după-o aripă de nor... Te-a coborî în largul văii, Şi-o lume te va asculta, Şi-o lume-ntreagă va începe Să plângă cu durerea ta...
|
