-
Chira se juca uşor
cu degetele lui de la mâna dreaptă şi îi vorbea în șoaptă, cu
dragoste, despre dorințele ei neîmplinite. Îi îndrepta cu palma
degetele care se făcuseră căuș, dar degetele reveneau la aceeaşi
formă singure, ori de câte ori tânăra le netezea. Își rotea ochii
din când în când prin salon, simțind parcă nevoia de a se obișnui cu
viața de spital. Privindu-l, plângea ușor, ca un vânt călduț de
primăvară. În salon se auzea câte un sughiț urmat de un îch, muşcând
din liniștea albă.
Afară ploua. Era o ploaie chinuită, pe care o plimba un vânticel ba
în geamul ferestrei, ba îi dădea drumul și cădea zgomotos pe
trotuarul din fața spitalului. Dar nimănui nu-i păsa de ea. Toţi o
ignorau. O asistentă grăbită închise fereastra camerei, ridicându-se
pe vârfurile picioarelor, astfel că fusta extrem de scurtă scoase la
iveală dresul rupt.
Crișan dormea profund. Nu sforăia de fel. Era legat la aparatele
acelea înfricoșătoare, prinse în peretele din spatele patului de
fier, instalaţii care te așteptai să-i redea viața, nu să-i creeze o
teamă cosmică.
Atunci când îl privea insistent, i se părea tinerei femei că
bărbatul vedea și auzea totul, dar cu o detașare greu de înțeles.
Arăta că nu-i păsa de ce se întâmplă în jurul lui. El le zâmbea
celor din lumea lui. Uneori începea să plângă sau să râdă brusc.
Atunci faţa i se schimonosea rău. Uneori vorbea. Părea a fi într-un
dialog. Se adresa într-o limbă necunoscută Chirei. Doctorul chiar
spusese la un moment dat: „Cred că vorbeşte turcește.”
Chira nu știa dacă doctorul vorbise serios sau doar glumise. Cert
este că nimeni nu pricepea ce spune. Pe Chira nici nu o interesau
aceste lucruri. Ea nu înțelegea de ce, dacă tot vorbește, nu
deschide ochii şi de ce nu se trezește.
Doctorul Dima, un ins mărunțel, cu tenul ușor măsliniu, cu ochii
mari, plini în permanență de inteligență, cu halatul acela alb,
intră în salon cu mâinile în buzunare, privind perfuzia.
Se enerva ori de câte ori găsea câte un vizitator la pacienți. Vru
să spună ceva şi de data aceasta, dar, când Chira întoarse capul
către el, văzându-i chipul, înghiți în sec și zise iritat:
—Bună ziua!
—Bună ziua, domnule doctor! răspunse și Chira, dându-i drumul la
mână lui Crișan.
Se ridică în picioare, uitându-se la degetele care se strângeau
mai-mai să se facă pumn.
Doctorul Dima avea obiceiul să vină singur la vizită. Îl examină cu
mare atenție pe Crișan. Când nu-i convenea ceva, dădea din cap și
nota într-un carnețel.
Fugea de privirile Chirei. De când o văzuse prima dată, i se pusese
un nod în piept. Nu înţelegea de ce, dar prefera să n-o privească.
—Iertați-mă, dom’ doctor! Îndrăznesc să întreb… Cât va sta așa? Își
va reveni vreodată?
—Dumnezeu știe, zise doctorul, ridicând buza de jos peste cea de
deasupra, dându-și ușor capul pe spate şi privind tavanul salonului.
Poate să se trezească în clipa aceasta, poate sta o săptămână aşa
sau poate să nu se trezească niciodată. Creierul uman e un loc în
care doar Dumnezeu are acces. Noi doar bâjbâim și facem numai ce ne
permite El.
—Dom’ doctor, nu vă supărați... Am observat ceva. Iată!
Ȋşi duse mâna la pieptul lui Crișan, în dreptul inimii, cu degetele
răsfirate peste buzunarul pijamalei.
—Cred că mă aude, că știe ce se întâmplă în jurul lui, că este
prezent. Iată! Bătăile inimii devin neregulate când îi spun că-l
iubesc.
—A stat prea mult fără oxigen… Nu știm deocamdată ce leziuni i-a
provocat lipsa de oxigen… Poate fi o encefalită… Acum pare închis în
el. Poate să aibă sindromul „locked-in”… Și de la ce înălțime
spuneați că a căzut?
—Aproape de la 30 de metri.
—Da… Ciudat… De regulă, traumatismele cranio-cerebrale duc la
hemoragii și hipertensiune intracraniană. În cazul nostru… să cazi
de la 30 de metri și… Așteptăm să vedem cum evoluează…
—Își poate reveni în totalitate?
—Când leziunile cerebrale sunt severe, există riscul ca pacientul să
rămână cu dizabilităţi permanente sau chiar să intre în moarte
cerebrală…
Doctorului Dima nu-i venea să creadă că are această discuție cu un
aparţinător. Era împotriva vizitelor. Spunea că vizitatorii nu fac
altceva decât să aducă microbi în spital. În cazul de față făcuse o
excepție de care nu era mândru.
Făcu numai câțiva pași către ușa rămasă deschisă, apucă uşor clanța
cu mâna și...
—Priviți, dom’ doctor! Sub pleoapele lui se întâmplă ceva, se dă o
bătălie.
Doctorul se apropie și privi cum ochii împingeau în pleoape, vrând
să iasă din orbite. Pulsau. Doctorul prinse cu două degete pleoapa
de sus, genele negre și lungi și ridică ușor…
Frumoasa Chira, ținându-se cu ambele mâini de rochia din cânepă, se
plimba agitată prin odaia devenită neîncăpătoare.
Îi privea cu o teamă nejustificată pe cei care, îngrămădiți la masa
scundă, din lemn de brad, încercau să descifreze ceva dintr-un
înscris vechi, ros de șoareci pe la margini, galben, fără valoare
pentru ea.
Dăduseră buzna în casa ei și se instalaseră fără mari rețineri. Erau
veniţi de la București, trimiși chiar de Caragea, direct la
Domirești. De unde știa domnitorul de satul lor?! Asta nu pricepea
Chira nici în ruptul capului.
Se uita la ei. Domni de oraș, politicoși, bine îmbrăcați și toți cu
bărbi mari, aranjate în stil pahar, exact cum văzuse la târg atunci
când a vândut boii ăia bălțați, de-i pare rău și acum, că i-a vândut
hoților de boieri tot cu bărbi în stil pahar, dar cu rânjetul de
vulpe turbată pe ambii obraji. Ălora li se vedea răutatea în ochi de
la o poștă. Fata nu ar fi dat boii, dar avea nevoie de bani să
acopere casa cu stuf, să mai oprească din ploaie.
Ăștia veniseră să oprească ciuma. Păi ce? Putea cineva s-o
oprească?! Păreau oameni buni, dar... spaima era spaimă. Creștea. Ce
era să-i facă?
Îmbrăcase rochia din cânepă special pentru ei, să arate și ea cât de
cât mai bine. O găsiseră îmbracată în niște șalvari rupți pe toate
fețele. Se rușinase rău. A îmbrăcat în fugă rochia cea bună, din
cânepă, și acum se plimba printre ei, agitată și panicată. Nu
avusese timp, dar nici loc unde s-o spele. Ar fi trebuit s-o spele
la gârlă, dar cum să lase străinii ăștia în casă și ea să meargă la
gârlă?... Doamne ferește! Rochia mirosea a bou, a balegă de bou
tânăr, dar nimănui nu-i păsa. De când vânduse boii, averea ei, nu
mai mersese la târg și nu mai avusese motiv s-o îmbrace.
Vedea cum strâmba din nas, când ajungea în dreptul lui, bătrânul cu
plete albe și fata se rușina. Părul despletit pe jumătate îi umplea
umerii, rotunjindu-i. Punea cu putere piciorul pe podeaua din lut,
moment în care sânii săltau rochia mai mult de o palmă deasupra
genunchilor și dezvelea pulpa picioarelor rumene. Își duse mâna
dreaptă la piept, speriată, încercând să-i oprească. Sânii parcă
intraseră într-o horă sălbatică. Dansau cu dorințe rușinoase,
ascunse sub rochia care îi contura trupul de femeie.
—Mai spuneți-mi o dată cine sunteți...
Atunci, tânărul cu ochii ca apa o privi insistent, fix în dreptul
pieptului. Simți cum se desfășura o flacără, ca un ghem, din
privirea lui. Ea îl văzu. Simțea cum începea să-i ardă sufletul.
Tresări. Ochii i se retraseră rușinați în fundul capului. Parcă nu
mai avea încredere în ea. Mersul hotărât se împuținase. Acum pășea
șovăitor, de-a lungul camerei. Nici nu mai știa ce mai are de făcut.
Se detașase de toate. Plutea fără voința ei. Dădu drumul rochiei
brusc.
—Doctorii Măriei Sale Caragea! răspunse apăsat tânărul domn, fără
a-și lua privirea de la dansul sânilor, care, sub mâna ei dreaptă,
ocrotitoare, își căutau locul, cumințindu-se încet, încet.
—Și cioclii?… întrebă deodată, coborând nepermis de mult vocea.
Abia se făcea auzită. Glasul stins și plin de spaimă atrase atenția.
Auzise multe grozăvii despre ei. Cică dădeau în cap oamenilor și le
furau toată agoniseala, violau femeile... Lăsau pustiu în urma lor,
multă disperare și jale. Cei care se opuneau primeau o măciucă în
cap și erau aruncaţi în ordiile[1] ciumaților. Nu mai verificau nici
dacă mureau. Îi aruncau și gata. Dacă nu mureau de lovitura cu
măciuca, mureau de ciumă și tot mureau. Fugea lumea din calea lor
mai tare ca de ciumă.
—Pe ciocli i-am prins furând, zise tânărul cu ochii ca apa,
privind-o drept în faţă. Vezi carele? - arătând cu mâna către carele
așezate în dreapta casei, în cerc. Sunt ale lor. Pline cu
giuvaiericalurile furate. Că nu fură orice. Numai lucruri prețioase.
—Ce faceți cu ele? Sunt multe.
—Le ducem lui Vodă. Iar pe ciocli îi ducem la judecată.
—Doi ciocli cu 14 căruțe?!
—S-au revoltat ciumații mai sus de Pizdeț și i-au omorât cu pari din
garduri pe cioclii ceilalți. Au mai rămas ăștia doi să plătească
pentru toți. Am fost nevoiți să punem câte un pazarghidan[2] la
fiecare poartă de boier, pentru târguieli, dar și pentru strajă.
Ușa se deschise brusc şi în pragul ei apăru Ivan, cel cu părul
roșcat, rusul corcit, pe care bătrânul doctor îl trimisese să
îngrijească bolnavii din sat, zicându-i răspicat: „Să-i purifici la
fum pe toți și să-i freci pe mână cu oțet până la os sau măcar cu
apă chioară să-i speli. Ai înțeles?” Înțelesese. Acum se întorsese
înspăimântat rău. Fața descompusă arăta frica de moarte în toate
formele ei cele mai hidoase.
—Domn doctor, domn doctor, trebuie să plecăm grabnic, zise Ivan
precipitat. Molima a cuprins tot satul. Nu mai avem ce face aici. E
mai rău ca la București. Numai o minune ne poate salva. Murim cu
toții aici!...
Vaietele cumplite, spaima intraseră odată cu tânărul în cameră.
Plânsetele, urletele descătușate ocupaseră încăperea. Țipetele de
disperare și frică se auzeau pe o suprafață de trei-patru beldii de
soare.
—Închide ușa aia odată! se răsti bătrânul doctor.
Tânărul trânti ușa cu putere. Pereții camerei se clătinară ca la
cutremur. Casa era făcută din nuiele din lemn de corn împletite și
umplute cu lut galben. Avea două camere și un chiler, unde erau
ţinute proviziile pentru iarnă. Camera din față, cea bună, era
neîncăpătoare pentru cei cinci bărbați și leacurile aduse cu ei
tocmai de la Palatul Domnesc al lui Caragea, din București. Chiar
dacă le așezaseră într-o ordine desăvârșită, ca într-o farmacie,
unele pachete căzuseră, desfăcându-se totodată sfoara de in ce le
ținea legate.
Doctorul se ridică de la masă adunând și punând la loc pachetele
căzute. Nu lăsă pe nimeni să-l ajute, să nu strice ordinea. Îi căzu
în fața ochilor un înscris vechi, încât abia se mai putea citi câte
ceva din el. Îi era teamă să nu se fărâmițeze hârtia pe care era
scris. Cercetă cu mare atenție.
—Să încercăm și leacul acesta, zise calm, ca și cum nu auzise şi nu
văzuse nimic.
Se îndreptă cu mare grijă, printre mormanele de lucruri, spre masă.
Ȋn mână ținea o lentilă mare și înscrisul. Părul alb, lung, îi cădea
peste lentila pe care o folosea la citit ori de câte ori găsea un
manuscris nelizibil. Nu putea să-şi dea părul într-o parte cu mâna,
așa că dădu energic din cap. Părul se duse spre dreapta, descoperind
fața lentilei. Întinse înscrisul cu grijă pe masă, nu înainte de a-l
împături pe cel pe care îl studiase deja. Ceilalți, curioși, se
aplecară şi ei asupra lui, studiindu-l cu mare atenție.
Ivan rămăsese în dreptul ușii închise, consternat. Stătea prostit
văzând că nimeni nu-l bagă în seamă. Toţi ascultau orbeşte de
bătrânul doctor.
—Ar putea merge, zise unul din cei care înconjurau masa, răsturnând
cu piciorul, din neatenție, scaunul pe care șezuse până atunci.
Cei cinci aveau aceeași neliniște și teamă nedeclarată în tot
corpul. Își doreau să plece cât mai departe de satul acela. Nu
îndrăzneau să-i spună asta doctorului. Și unde să se ducă? În
București era la fel.
Ciuma se întindea ca o pânză de păianjen și ei erau neputincioși.
Totodată își doreau enorm să învețe cât mai mult de la doctorul
Mustafaoğlu Ahmed, adus special din Istanbul, de însuși domnitorul
Caragea, odată cu instalarea lui la cârma țării.
Ivan, sfios, cu transpirația ieșindu-i din ochi parcă și curgându-i
pe fața de cadavru amanetat, zise mai mult pentru sine:
—Nu avem nici var!
—Bine, răspunse doctorul calm. Împrumutați de la satele vecine.
Nedumerit, Ivan, uimit că i s-a răspuns într-un final, ieși la fel
cum intrase.
Doctorul Ahmed mai citi o dată manuscrisul, de data aceasta cu glas
tare, puse accent pe ingredientele noului leac și, când termină de
citit, îi rugă pe asistenţi să treacă imediat la prepararea lui.
Tânărul străin, cel cu ochii precum apa, era și mai neliniștit decât
ceilalți. Arunca din când în când ocheade celei care îi găzduia.
Țăranca asta avea ceva din focul zeilor și-i ațâța inima tânărului
domn.
Sub fruntea lui începu o luptă pe care cu greu o putea controla. Își
ștergea fruntea destul de des. Devenise aproape un tic. Era mai mult
o furie că nu putea să lucreze, o furie pe care încerca s-o arunce
în focul ațâțat de Chira. Nu rezistă, se ridică și din doi pași
mici, dar hotărâți, se înfățișă fetei.
Privirea tânărului îi provocă o furtună cumplită: „Cât de frumos e!
Cum să se uite un așa domn la mine?...” Gândul acesta începu s-o
doară, încât lăcrimă discret. Ținea ochii înfipți în podeaua de lut,
de rușine. Respirația lui avea pauze reci și binefăcătoare. Când
sufla, aerul se înroșea de la focul ce însoțea respirația și îi
pârjolea corpul crud. Tânărul se recomandă, prinzând-o de mână, fără
vreo altă formalitate:
—Arvinte.
Chira simți atingerea ca pe o ploaie rece. Corpul parcă fu invadat
de furnici. O zgâlțâială sălbatică, bruscă, precum scuturatul
prunelor de către urs, o cuprinse din picioare până în creștetul
capului și începu s-o frământe. Îi era teamă. Se sperie cumplit de
ce simțise.
Cu o voce scăzută, cu buzele parcă fumegând îşi pronunță numele.
Numele ei se înfipse direct în inima lui. O liniște de cocor
singuratic se așternu în cameră. Ceilalți, absenți de la contopirea
sufletelor celor doi, lucrau cu o determinare și o disciplină
matematică.
—Arvinte, zise bătrânul doctor, mergeți să administrați noul leac!
Arvinte tresări auzindu-şi numele. Se dezmetici speriat. Nu putea
ține gândul în frâu. Se scutură înspăimântat. O secundă lipsise cu
desăvârșire din cameră, din viața lui. Înțelesese ordinul doctorului
și îl execută fără să clipească. Ceilalți îl urmară. Îl urmă și
Chira.
—Rămâi în cameră! întoarse Arvinte capul, chiar de pe pragul ușii și
i se adresă Chirei. Ești mai protejată așa. Are cine se ocupa de
consătenii tăi.
Grija lui față de ea îi plăcu fetei. Se simți deodată importantă.
—Nu. Vreau să învăț. Voi plecați și cine va mai avea grijă de
ei?!...
Fața ei deveni aspră, trăsăturile i se adânciră ca brazda sub plug.
Deveni brusc o altă persoană. Hotărârea ei îi făcu să accepte tacit.
Arvinte tăcu și el. Privi în jur și notă fiecare detaliu. Morții din
fața caselor, dați cu var, erau înșirați ca mărgelele.
Îl impresionase așezarea satului: sub niște dealuri care nu păreau
naturale. Ziceai că sunt ridicate de oameni, special pentru apărare.
Şi cu toate acestea îi lovise ciuma…
—Cum se numește satul? întrebă Arvinte.
Glasul lui se auzea limpede printre strigătele de deznădejde ale
sătenilor.
Canicula furioasă călca totul în picioare. Nici un nor nu se plimba
pe cer. Nu era nicio distanță între cer și pământ. Părea totul din
sticlă, static şi clar. Doar soarele, cu o răutate de neînțeles,
ridica temperatura și așa sufocantă, fără s-o vadă nimeni, dar de
simțit, o simțeau toţi din plin.
—Domirești, îi răspunse un țăran bătrân, neîngrijit, cu ochii
atârnați de stele.
Stătea chircit în fața casei sale, numărând lacrimile.
Chipul țăranului bătrân, cu plete și mustăți albe, îl atrăgea ca un
magnet. Nu putu rezista și se apropie. Țăranul nu dădea niciun semn
că ar fi fost contaminat. Uimirea lui Arvinte prinse curaj pe chipul
lui. „E imposibil. Stă printre morții de ciumă ca în rai. Nimic nu-l
atinge…”, își zise și continuă să-l examineze cu privirea, deși
important era să-i administreze leacul.
Nu înțelegea ce se întâmplă cu acest bătrân. Rămăsese singurul
bătrân din sat. Ceilalți de vârsta lui cedaseră primii. Trupul lui,
se vedea clar, nu aflase niciodată ce-i aceea boală, suferință,
durere. Doar ochii arătau cât de flămânzi sunt. Apropierea tinerilor
nu-l deranja deloc. Poate nici nu-i văzuse. Era doar el cu gândurile
lui. Nimic din jur nu-l impresiona.
Arvinte privi către Chira și văzu cum aceasta se aplecă și-i şterse
bătrânului sudoarea de pe frunte. Îi dădu leacul. Acesta mestecă
fără tragere de inimă. Îl luă, pentru că îi era foame, fără să spună
ceva.
Unduirea șoldurilor Chirei stârnea de fiecare dată focul din inima
lui Arvinte. O privea cu o nemărginită duioșie. O mângâia cu
sufletul, recunoscând în ea toate femeile pe care le dorise și pe
cele care urmau să se nască. De câte ori o privea, uita unde se
află. Îl inunda o lumină care-i reconfigura interiorul, rămas
nemodelat până atunci.
De două sau trei ori trecuse, fără să-și dea seama, pe lângă țăranii
pe care îi scotea Chira de prin case pentru a le oferi leacul. Ea,
grijulie, îl atenționa de fiecare dată. El îi mulțumea dând din cap.
În urma lor, țipetele îi anunțau că a mai murit unul și încă unul…
Trecuseră chiar de două ori pe ulițele înguste, de pământ. Văzuseră
moartea în toată întunecimea ei. Cu cât se apropiau mai mult de casa
Chirei, unde-și aveau cartierul general, cu atât se împuținau şi ei.
Din cei cinci asistenți, mai rămăsese unul, Ivan, rusul. Cădeau pur
și simplu din picioare, ca muștele, atinși de ciumă. Rămâneau așa
cum cădeau. Nimeni nu se mai atingea de ei, iar varul se terminase.
Cei din satele vecine nici măcar nu-i lăsau să se apropie. Păzeau
intrările în sat cu furcile şi cu topoarele. Își apărau familiile și
avutul.
Arvinte deschise ușa îngândurat. Pe fruntea lui curgeau trei rânduri
de transpirație. Cămaşa albă din in parcă era scoasă din gârlă.
Intră. În urma lui, Chira. Când vru să intre și Ivan, care părea cel
mai viguros, acesta căzu în prag, ca secerat. Arvinte îl privi cu o
grimasă. Îl împinse cu ușa afară, fără alte comentarii.
—Trebuie să plecăm de aici, dacă vrem să nu murim și noi. Am făcut
și imposibilul, se adresă Arvinte lui Ahmed. Leacul îi ajută să
moară mai repede, să nu sufere mai mult. Nu-i ajută să trăiască.
Ahmed, bătrânul doctor Ahmed, ridică pleoapele obosite și indică
direct, cu degetul arătător, un pasaj dintr-un alt înscris. Arvinte
citi cu lăcomie. Era scris în greaca veche, neîngrijit.
—Nu, nu va merge. Trebuie să plecăm urgent. Încă ne putem salva.
—Nu pleacă nimeni! Trebuie să salvăm satul. Asta-i menirea noastră,
zise Ahmed pe un ton ferm, hotărât, ridicând degetul arătător, ca un
fel de amenințare.
—Care sat? ţipă Arvinte. Ieși afară să vezi! Au mai rămas o mână de
oameni și noi trei. Chiar nu înțelegi că suntem învinși?
Încurcat de vorbele lui Arvinte, Ahmed tăcu. Era epuizat. Îi
tremurau mâinile. Aduna înscrisurile de pe masă cu grijă imensă.
Arvinte se simțea jenat. Nu i se adresase așa niciodată. Nici la
Chira nu îndrăznea să se mai uite. Se născu o prăpastie între ei.
—Adu-mi lada! rosti, într-un târziu, Ahmed, fără a-i privi.
Chira și Arvinte se conformară. Lada era grea rău. Abia intră pe uşa
îngustă. Când Ahmed îi ridică încet capacul, Arvinte și Chira văzură
întâi un inel cu o înfloritură ciudată. De fapt, în afară de
bijuterii și hârtii, altceva nu conținea lada. Ahmed luă inelul, se
uită la el şi mormăi nemulţumit: „Mor și nu desluşesc blestemul
tău”. Ȋl puse la loc cu mare grijă. Adăugă toate hârtiile aduse în
cameră la sosire și închise capacul lăzii.
—Vreau să mă odihnesc un moment. Apoi plecăm. Pregătiți-vă!
Se întinse lângă masă, jos, pe pământul gol și în secunda următoare
adormi. Părea mort. Arvinte privea trupul firav al bătrânului
savant, căruia îi datora totul, cum se lupta în somn cu un munte în
flăcări, munte care se prăvălea peste el, făcându-l să geamă și să
scoată cuvinte aproape țipate, neinteligibile.
—Trage să moară?
—Nu. E epuizat total. După trei zile de muncă în continuu și atâta
nesomn, oricine ar fi arătat așa. Nu-l putem lua cu noi, oricât
ne-am dori. Moare pe drum. Dar zi! Cum putem pleca de aici? Dacă
vrei să trăim.
Chira făcu ochii mari auzindu-l. Îi dădea dreptate, dar cum să plece
şi să lase totul?... Şi unde? Îi condamna la moarte pe cei care
rămăseseră în viață și mai ales pe doctorul Ahmed, care se
sacrificase pentru satul ei. Era hotărâtă să refuze propunerea lui
Arvinte.
—E un sat mai jos, Poșta. Acolo opresc poştalioanele către
București, să-şi odihnească puţin caii și să-i adape. Se pot
închiria și trăsuri. E scump. Eu nu am bani.
Chirei nu-i venea să creadă ce a spus. Una a gândit și alta a spus.
Vorbele ei își făceau efectul deja. Pe chipul lui Arvinte încolțise
speranța.
—Trebuie să plecăm până se trezește, îi șopti direct în ureche.
Ochii lui Arvinte se dilataseră în clipa în care auzise de
poștalion. Prin fața ochilor lui treceau coloane, coloane de
scenarii, care mai de care mai îndrăznețe. În minte se ridicase o
flacără uriașă, pe care nu o putea stăpâni. Trecu un ceas, ca o
nălucă, fără să scoată o vorbă.
Într-o liniște perfectă, deschise lada şi luă înscrisurile aduse
tocmai de la Istanbul, cu leacurile descoperite până atunci. Într-o
cutie din lemn, sculptată, în care își ținea Ahmed, departe de ochii
celorlalți, cele mai noi descoperiri în materie de medicină, Arvinte
găsi o cruce din aur masiv, pe care erau montate douăsprezece
diamante de culoare verde, un verde de-ți lua mințile, și mult aur
amestecat cu bijuterii de toate felurile.
Improviză o desagă dintr-o pereche de pantaloni - din-aceia de
ienicer - legă jos fiecare crac al pantalonului și, cu mare grijă,
îndesă acolo tot. Se miră că încăpuse totul din ladă. Îl mai privi o
dată pe doctorul Ahmed cum dormea epuizat. Își făcu semnul crucii,
şterse cu furie cele două lacrimi din colțul ochiului drept, o luă
de mână pe Chira și ieși purtând pe umeri pantalonii deveniți
desagă. Chira îl urma ca o somnambulă.
Pe ulițele murdare nu se mai auzeau strigați cei morți, semn că cei
care îi strigaseră până atunci muriseră și ei. Numai casele stăteau
în picioare, triste și fără suflete în ele.
Chira şi Arvinte se strecurau cu umbrele după ei din sat. Dădură
peste carele cioclilor. Stăteau așa, înşirate la marginea satului,
ca nişte stafii. De cai nici vorbă! Le dăduse drumul careva. Nicio
copită nu se vedea în jur.
—Offf, am uitat de ele… Unde putem ascunde averile astea? Nu le
putem lăsa așa, în văzul tuturor. Cu astea poţi cumpăra şi tronul
țării.
—Nu știu… Poate sub biserică... Sunt niște găuri acolo. Ne
ascundeam, când eram copii, prin ele. Vino după mine! îl îndemnă
Chira, care și pornise către biserică.
Curios, Arvinte o însoțea. Mergea în urma ei la un pas. Dacă ar fi
iuțit pasul, ar fi călcat-o pe picioare. În spatele bisericii, la
colțul dinspre țarină, pe unde nu călca nimeni, în spatele celui
de-al treilea turn, Chira se opri. Din cauza ierbii și a buruienilor
crescute alandala, nu se vedea nimic. Chira culcă într-o parte și
alta, cu piciorul, vegetaţia. La un moment dat, Arvinte văzu gaura
cum își arăta adâncimea sub piciorul Chirei. Era cam cât să poată
intra, lejer, un copil de 7-8 anișori.
—E singura intrare?
—Da.
—Perfect! spuse mulțumit Arvinte, în timp ce făcea stânga-împrejur.
Măsură din privire distanța de la căruțe la biserică. Dădu
nemulțumit din cap şi lăsă jos de pe umeri pantalonii de ienicer
transformați în desagă. Se înhămă la prima căruță din calea lui, în
locul cailor, și trase fără ezitare, cu toată puterea. Abia se urni
carul.
—Împinge și tu! o îndemnă pe Chira.
Prin sat, liniștea neagră și vicleană acoperea ciripitul păsărilor
cu un suspin orfan. Muștele negre purtau mirosul morții pe
picioarele lor lipicioase. Ȋl purtau de la un cadavru la altul, deşi
mirosul era acelaşi. Cadavrele, înșirate parcă de cineva la poartă,
ziceai că așteaptă musafiri. Casele respirau greu cu ferestrele
închise. Stăteau triste, așteptând întunericul. Ştiau că fără
stăpâni vor muri.
Ultima căruță, împinsă de Chira și trasă de Arvinte, mergea încet pe
urmele adânci, lăsate de celelalte. Era și aceasta plină cu
bijuteriile furate de ciocli. Toți cioclii muriseră de ciumă ori
fuseseră omorâți de cei pe care au vrut să-i lase fără nimic. Acum,
prada lor o ascunsese Arvinte sub biserica din Domirești. Părea
locul perfect. O criptă, un mormânt vechi, gol sau mai multe - că
era loc de puteai întoarce soarele, dacă ar fi putut intra -
devenise ascunzătoarea comorii.
Fără să-și ceară scuze, cădeau grămezi de întuneric peste ei. Nu
luară însă seama. Noaptea trecea pe la urechile lor fluierând.
Alesese bijuteriile mari și arătoase, le dăduse la o parte ca pe
merele alea bune din grămadă și le băgase pe cracii altei perechi de
pantaloni. Încropise astfel o a doua desagă.
Mai greu fusese până găsiră această pereche de pantaloni. Se văzură
nevoiți să-l dezbrace pe Iusuf, turcul pripășit în sat și care
murise printre primii. Arvinte îl dezbrăcase. Chira fugise cu frica
în sân și se ascunsese după o căruță.
La ultimul drum, au cărat pământ galben amestecat cu apă, var și
crengi tinere, cu frunze cu tot, într-o copaie din lemn răscopt,
astupând intrarea. Într-un târziu au reușit. Arvinte răsuflă
mulțumit și rosti încet, cu teama de a nu fi auzit de cineva, deşi
erau doar ei doi acolo:
—Gata aici! Să mergem!
Roti ochii prin satul-cimitir. Morții erau la locul lor. Din trupul
lor ciuguleau păsări cu aripile desfăcute, de ziceai că le era cald
hoiturilor, iar păsările, cu aripile imense, stil evantai, le
asigurau aerul rece. Niciuna nu stătea cu picioarele pe pământ.
Ciuguleau stând în aer, cu ciocul ascuțit de foame. Satul devenise
un cimitir de suprafață.
Arvinte nu îndrăzni să se uite către casa Chirei, dar un gând se
năpusti chinuitor peste vocile nerostite și deformate din mintea sa:
„O fi murit doctorul Ahmed?! Sau doarme răpus de oboseală? Nu mai
înțeleg ce se petrece cu mine. Numai Ahmed e de vină. El și dorința
lui de a salva lumea. Cum să salvezi lumea, dacă tu nu poți să te
salvezi pe tine?”
[1] mulțime
[2] servitor
-
Roman distins cu premiul
I la Concursul Naţional de Literatură
- Alexandru
Macedonski, ediţia a VIII-a, Bucureşti, 2021