Mihai Păcuraru - Visul lui Adam

Mihai Păcuraru - Visul lui Adam

VISUL LUI ADAM

Regretul coboară ca un apus, locurile înfloresc a noapte,
copitele lumii răsună în căldările pline ale norilor,
și muzica nu a încetat niciodată în urechile mele,
mă apleacă peste margini și mă gândesc de ce Dumnezeu
nu l-a făcut pe Adam copil.
Am fi avut poate dincolo de fluviul Oceanos, în Câpiile Elizee,
un copil ce s-ar fi jucat, de unul singur, fără aripi, fără grai,
cu păsările născute fără nume, cu plante gata înălțate, fără nume de plante,
cu toate mișcătoarele ființe, fără nume,
iar el, copilul, n-ar fi știut că îl cheamă Adam.
S-ar fi scăldat tânărul, din copilul Adam, în Fison,
ar fi inventat, spre apusul grădinii din Eden,
visul, privind împletitura în aer a zburătoarelor albe,
și atunci l-ar fi rugat pe Creator să-i facă un leagăn
spre a prinde păsări din el...
Și-ar fi pipăit coastele ca pe niște lăstari, din care ar fi dorit o pădure
de pene, care l-ar fi acoperit în timp ce își năștea, prin mână cerească,
Femeia.
Scriu o poveste rănită doar cu sângele meu, care se termină
în regretul ce coboară ca un crepuscul în visul de a fi în visul lui Adam copil.

MASA DIN PĂDURE

Am descoperit o masă de beton în pădure, unde strămoșii beau, din când în când,
apoi cădeau precum corcodușele coapte, direct pe cai,
ce cai zburători spre ceruri, unde un sfânt îi ajuta să coboare
din nou pe pămănt și să trezească din somn pruncia și femeia-
lanț născător de minuni.

Apoi, după somnul întrupării și coborârii, dansul domol
al dealurilor acoperite de întrezăriri de forme ciudate în ceață,
împingea veselia spre cărări de peșteră ascunsă de iarba înaltă, de troiene, iarna,
apoi murea în întunericul pământului, într-un ecou al apei nemișcate.

Am descoperit o masă de beton în pădure,
după care nimeni nu a mai venit,
nimeni nu a mai aruncat cu sticle în soare, doar noaptea,
la răsărit de lună, un zâmbet amar a strălucit în primele țipete,
pe un nisip scăldat și cotropit
de meduze ce-mi despleteau visul, și-mi ciuguleau albatroșii
bucata de pâine ținută strîns, spre a o da flămânzilor din toate
împărățiile lumii,devenite frumoase colivii vorbitoare,pe nisip cu meduze moarte.

LACRIMILE ROȘII TE VOR SPĂLA

Cu dinții de lapte ai dimineții te privești din toate părțile,
și viile se prăbușesc din deal peste tine,
doar mustul, rușinos ca o fată mare, te salută,
și tu îi acorzi cel mai profund sărut, atingându-i spuma rozalie,
bănuind că dincolo de atingere, sângele se zvârcolește în fierbere
de șerpi născători de un singur rubin.
Cazi pradă în vârtejul vinului în treapta sa de nebun
al naturii, canal din conul vulcanului.
Cerul coboară minunat cu petale de bujori,de maci,de sănge de porumbel ,
de sânge de iepure și de sânge de taur,
prelins pe trupuri într-o prăbușire ce se duce la zero;
se întoarce în râu străbătut de o singură barcă, în care tu, luntrașul,
speri ca respirația să atingă apa, apoi gheața, și la maluri valurile roșii
urcă, acoperă pădurea cu urme de fiare întoarse în galerii de pământ,
sub munții, sub ninsorile pregătite de butoaiele toamnei,
din care, treptat, lacrimile roșii
te vor spăla în cântec și tărie,
ajungând la dimineața cu dinții de lapte.

MÂINILE ÎMI ÎNFLORESC

Pot spune direct de suferință și aburi în cădere și creșteri,
dar mai ales planări de oase și fulgi, oase acoperite cu puf,
acoperite duse de aripile lipite de mine uneori când sparg drumul
în țăndări, cu sânge și seve ținute în brațe de un altoi
dintre fructe și nervi.

Vulturii au cules oasele albe ca niște crini împietriți se văd
din ochii păsărilor ca plânset sfârșit, auzit odată la căpătâiul
fiilor și taților și mamelor care au rupt lanțul de aur
și acum doar oasele, ca tuburi goale de orgă
lipsite de pene visează-n suferință lutul.

Mâinile îmi înfloresc cînd apuc
obiectul de scris, se deschide în imagini,
o serată cu pahare pline, trec peste țăndări cu sânge și seve,
și citesc textul scris pentru mine
într-un paradis interzis-
distanța cea mai scurtă dintre două puncte este viața,
alături de cele patru puncte cardinale ale morții.

TABLOU DE VAN GOCH

Dacă lanul de floarea-soarelui mi s-ar oferi ca pat,
deasupra galbenului de petale, m-aș legăna de dimineață
până la amurg în valuri de galben rotitoare.
Aș aprinde picăturile în foc și apoi în foc s-ar preschimba în stele,
neștiind hotarul ca vârsta dintre negrul pământ
și negrul cer ciuruit de sita ținută în dreptul ființei,
ca o rugăciune liant, desprinsă dintr-un tablou de Goch.

Dacă lanul de porumb mi s-ar oferi pernă
de ciucuri și mătase alunecoasă de copil zburdalnic,
m-aș gândi la o casă zidită în aer,
fixată în cuie de vânt.
Dacă vița-de vie mi s-ar oferi ca acoperământ
de un singur drum de la zero până la sulițe arse,
îngropate dincolo de zare, te-aș face bacantă, pentru a veghea
nepăstuita fire să nu atingă piatra, să nu atingă fulg de pasăre,
ci numai mâinile tale, care ar legăna în galben și albastru
trupul de prunc bătrân, plutind într-un lac de lapte și vin,
iar dimineața am pleca cu toții, lăsând rama tabloului goală.

MAȘINILE BETE DE ATÂTA SMOG

Uite cum totul se învârtește, și prin mijloc
un leagăn șe mișcă ca un ciocan legat de stele,
ziua și noaptea, într-o combinație ciudată de-a viața și de-a moartea.
Trec printre ele ca printre mașinile bete de atâta smog,
cu șoferi în vis și alei asfaltate ce țipă de căldura depărtată
a fântânilor alături,
cu mulțimi de copii ce se-agață de leagănul ce se mișcă legat de stele.

Trec printre ele, baladă urbană răsună, cu leagăn și vis de fântână,
pribeag prin imagini cu tine, lan de grâu copt, neatins în sângele
de moară și-n rădăcini desfăcute de torent
până-n brațele mele liane.

Trec printre ele baladă urbană,
baladă de grâu copt, cu tine alături,
știind că niciodată nu voi urca, în joc, să fiu
în leagănul ca un ciocan de timp legat de stele.