« Revista ASLRQ
 
  • Ioan Ganga Pahon - Cuvintele

    Cuvintele

    Vocalele,
    consoanele,
    surorile mele,
    mori de sunete și semne,
    limba părinților mei,
    liniile scrise pe garduri,
    cu degetul,
    când mă întorceam
    de la școală,
    cu spiridușii de plumb
    din cărțile citite,
    eu eram regele
    bibliotecii din sat,
    voi reginele,
    vocalele, consoanele,
    mărgăritarele mele;
    păsări de suflu cu aripi de hârtie,
    cu sângele vostru, semnez,
    numele meu de cărbune,
    lucrurile imaginate în nopți nedormite,
    grămezile de mâzgâlituri,
    mototolite, din coș,
    cu toate nopțile și frânturile de zori;
    tata și acum din timp îmi zice
    că-i e dor de urmele pietrelor
    de pe drumurile lui lungi de hârtie,
    cu ele a rămas, acolo,
    ca un vultur în norii dorului
    și-n sunetele clopotelor,
    din aerul ce șoptește,
    românește...

    Zilierul și cadavrul

    Am uitat,
    că mă car
    în spate,
    de atâția ani
    așa cum te apleacă
    greu, o lume
    ce nu se mai
    rotește...
    când timpul,
    face cărările ușoare
    ca niște fâlfâiri
    de aripi,
    ce nu le vezi
    când tu ești
    pasărea împușcată
    demult,
    și nu mai știi
    cine cară hoitul
    tu, sau el
    pe tine
    ca o mirare,
    ce-și duce la culcare
    ziua
    prăfuită...


    Dor de Saschiz

    Satul
    și copilăria mea
    precum o sămânță
    uriașă a binelui...
    când deschid
    ușile zilelor acelea,
    rotunde, cu miros
    de salcâm și liliac,
    cu râpa din spatele casei
    unde mă jucam, de-a istoria
    luptelor cu turcii și barbarii
    făcuți din lemne subțiri,
    înfipte în nisip,
    cu cicloanele și invaziile întâmplărilor
    ca un ropot cald de ploaie
    și fuga de acasă în pădure
    fără știrea părinților,
    ca alunecarea din pântecele unui pinguin.
    O, vin vechi și sec
    al nepăsării
    băut în iarba voioșiei,
    parcă e azi, inima de ieri;
    o, voi, trânte cu sinele,
    cu zmeii grei și proști
    pe care-i înfigeam
    până la gât în pământ
    în prăselele liniștii...,
    iar seara, cu prietenii,
    luam pe umeri satul
    și-l răsturnam pe o parte
    în liniște, să nu ne audă câinii
    și să aprindă părinții
    drăguțelor noastre...
    și ne împărțeam inimile,
    privirile, gândurile, senzațiile
    și tulburările dragostei
    până-n zori,
    când trebuia să îndreptăm
    satul,
    înapoi la locul lui,
    de secole.
    Cu somnuri mici de o oră,
    două,
    mergeam apoi acasă,
    pe paturi tari de arici
    și trandafiri
    ce până la amiază
    creșteau
    până la cer...


    O zi cu mine

    Azi,
    nu ești o iluzie
    ci un val înspumat,
    nu umbra mea
    și nici oglinda ei;
    în nici un caz
    un ieri încă cald,
    sau un mâine
    ce-ți scapă
    printre degetele tale,
    albe,
    ca niște flori de cireș...
    Mă doare
    tot mai tare
    această dragoste,
    ce se dizolvă
    în trupul meu
    însângerat
    precum calea, îngustă,
    a cântecului
    în dor...


    Punctul

    Dacă
    aș opri punctul
    tot s-ar mișca
    ceea ce există,
    soldatul s-ar pregăti
    de luptă și moarte,
    mâinile mele,
    voievozi matinali
    de noroi şi pâine
    ar bate în ferestrele
    sufletului tău...
    şi cercurile moi şi albe,
    din care sunt facut,
    s-ar face cioburi de cuvinte
    în liniștea cea mai adâncă,
    ce şi ea cară poveri
    neştiute de nimeni,
    cum cei cazuți
    se ridică în tăcere
    brazde calde de pământ...
    iar Dumnezeu
    și-ar intoarce privirea
    spre noi...
  • Sursa: Ioan Ganga Pahon, 5 dec. 2021