-
Adrian Erbiceanu - Același veac, același leat (Glossă)
Același veac, același leat,
Mă pierde și nu știu s-o spun,
Printre frunzișul destrămat,
Pe care nu pot să-l adun,
Cât timpul, risipit în van
– Din inocență sau răsfăț –
Șterge răbojul, an cu an,
Fără să uit, fără să-nvăţ.
Sub greutăți mă încovoi,
– Văzând cum toate cad în lut –
Dar trag la carul cu nevoi,
Împins de teamă spre trecut;
Că nu-i nimic de înțeles
Din câte mi s-au dat-luat,
Fără vreo urmă de succes,
De-același veac, de-același leat.
Întorc o vorbă și găsesc
Mocnind în ea, un adevăr
Ce-mi pare strașnic și firesc…
(Atunci, de ce-am mușcat din măr?)
Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,
Când în ce-i rău, când în ce-i bun…
Dar lumea, ca pe-un muribund,
Mă pierde. Și nu știu s-o spun.
Spre toamnă brațele se-ntind
Ca niște ramuri de copac…
Încerc din mine să desprind
Nedumerirea-n care zac;
Să înțeleg – precum aș vrea –
De ce-am trăit, la ce-am visat,
Pe câmpul cotropit de nea,
Printre frunzișul destrămat.
M-aplec din ce în ce mai mult
Spre glasul tainic, să discern
– Rătăcitor, prin câte-ascult –
Între ce-i nou și ce-i etern,
Când din neantul echivoc
– Nădăjduind să-l descompun –
Mă-nvăluie un cerc de foc,
Pe care nu pot să-l adun.
În mine vin și se petrec
Furtuni după furtuni, mereu,
– Alergătură și eșec –
Dezlănțuiri în apogeu,
Edificat cercând s-ajung
– Iluzie, cu chip uman –
Pe drumul ce se-ntinde lung
Cât timpul risipit în van.
Spre țărmuri greu de cucerit
Mă poartă încă-același dor
Dar eu, în mine rătăcit,
Cu umbra, viața o măsor
Rotindu-mă prin zodiac,
Precum un bidiviu sub hăț,
Încât zadarnic mă prefac,
Din inocență sau răsfăț…
Nu știu, din tot ce am atins,
Anume ce a mai rămas,
Că răscolit, cu dinadins,
În mine însumi m-am retras,
Dând clipei sufletul-obol
Să se destăinuie, profan,
Când rătăcit, din gol în gol,
Șterge răbojul, an cu an.
E drumul ca și cum a fost,
De mult prezis, să nu-l cuprind
– Ca dezmembrarea fără rost,
Pe orizonturi aburind –
Anume dat, anume pus,
Ca, insolvabil, să m-agăț
De cele câte s-au mai spus,
Fără să uit, fără să-nvăţ.
Fără să uit, fără să-nvăţ,
Șters e răbojul, an cu an,
Din inocență sau răsfăț,
Cât timpul, risipit în van,
Pe care nu pot să-l adun
Printre frunzișul destrămat;
Mă pierde – și nu știu s-o spun –
Același veac, același leat.
