VASILE
FLUTUREL - O CRONICĂ DRAMATICĂ A DESTINULUI ROMÂNILOR
BASARABENI
"Un popor
care
nu-și
cunoaște trecutul e condamnat să-l repete".
(Nicolae Iorga)
Apărută în excelente
condiții grafice la Editura “Unu” din Chișinău, în 2020, cartea
Profesorul Ștefan Sevastian Bulat. In memoriam, de
Eugenia Bulat, se constituie într-un omagiu binemeritat adus
unui diligent slujitor al școlii basarabene postbelice. Apariția
ei este o împlinire a unei vechi promisiuni a autoarei (“visul
vag al fragedei mele tinereți”): “Cândva voi scrie neapărat
despre neprețuitul meu profesor de Limba Română, Ștefan
Sevastian Bulat”.
Un motto inspirat ales din
cugetările eminesciene (”Ceea ce scrie un profesor pe tabla
vieții nu poate fi niciodată șters.”) și un succint dar dens
Argument prefațează acest volum structurat pe șase capitole
bine articulate, având titluri sugestive urmate de un “Epilog”,
un consistent “Album fotografic” (binevenită completare la
bogata serie de imagini presărate pe parcursul întregului volum)
și un inedit “Post scriptum” - relatare despre “gratificarea
post mortem (de către Mitropolia Basarabiei, n.n.) a 6
personalități emblematice pentru comunitate (Sadova, n.n.) în
ultima sută de ani”, profesorul Ștefan Sevastian Bulat figurând
printre acestea.[1]
Gh. Tomozei, semnatar
al unor pertinente evocări despre Eminescu și Labiș, marcat
profund de tragedia ce s-a abătut în anul 79 d. Hr. asupra
orașului de la poalelele Vezuviului (unde poetul ajunge în anii
‘80), afirmă într-un jurnal al său de călătorie că “vizita la
Pompei e o vizită într-o rană”. Vizită într-o rană, rana
“așchiei de țară” (vorba regretatului Nicolae Dabija) dintre
Prut si Nistru, se dovedește a fi și volumul omagial al Eugeniei
Bulat, asupra căruia ne-am aplecat cu răbdare și interes, așa
cum merită o apariție editorială ca aceasta, extrem de densă,
scrisă cu sufletul, pe baza unui profund sentiment de
recunoștință, și elaborată după o acribioasă colectare de
material probator.
O încercare de
alinare a acestei răni sunt cutremurătoarele pagini ale acestui
volum ce exprimă omagiul adus, pe de o parte, fostului dascăl
de românească limbă, profesorul Ștefan Sevastian Bulat, cel
datorită căruia autoarea însăși a urmat studii filologice și, pe
de alta, tuturor românilor basarabeni care au avut de suferit în
urma includerii teritoriului românesc dintre Prut si Nistru în
imperiul roșu de la Răsărit, după cea de-a doua conflagrație
mondială.
“Păşiţi încet, cu
grijă tăcută, feţii
mei, / Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de
tei”. Așa îi îndemna Tudor Arghezi pe cititori să se apropie de
geniala creație eminesciană și acest îndemn ne-ar putea fi de
folos în încercarea noastră de a înțelege la adevăratele
dimensiuni calvarul sutelor, miilor de români basarabeni pentru
care înfometarea provocată, persecutarea, deportarea,
dezmembrarea familiilor, aflarea șfârșitului la mii de kilometri
de vatra natală au fost realități palpabile.
Am avut si avem ferma
cnvingere că, pentru a ne putea pronunța avizat asupra
destinului Basarabiei (pe axa existențială trecut-prezent-viitor),
a trăitorilor pe aceste meleaguri, trebuie să ne edificăm cât
mai bine cu putință asupra realităților istorice specifice
acestui colț de Țară înstrăinat datorită convulsiilor Istoriei.
Cartea Eugeniei Bulat este una ce vine din plin în ajutorul
tuturor celor dornici de a-și spori informațiile în domeniu,
constituindu-se într-o cronică a suferinței și dârzeniei, a
deznădejdii și speranței, a întunericului și luminii abia zărite
la capătul unui tunel imaginat ca un drum al purificării prin
perseverență, omenie și credință.
Credem cu tărie că
lectura acestei cărți trebuie făcută neapărat printr-o grilă
specială, aceea a unei înțelegeri bazate pe cunoașterea de la
sursă a genocidului săvârșit la mijloc de secol XX asupra unei
populații pașnice care nu avea altă vină decât aceea de a
aparține Neamului Românesc ori / și (pentru o parte a ei) aceea
de a fi agonisit, prin trudă și chibzuință, bunuri materiale mai
consistente. Ne ajută în acest proces martori oculari,
supraviețuitori ai tragicului fenomen ori urmași ai lor,
prezenți în paginile acestei cărți ce aduce în fața cititorului
scene de un dramatism de-a dreptul șocant.
Integrând biografia
omagiatului (profesorul Ștefan Sevastian Bulat, a cărei elevă a
fost autoarea în Sadova natală) în pagina de istorie basarabeană
a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, Eugenia Bulat
realizează, de fapt, o amplă cronică a “Rezistenței Naționale
din Basarabia anilor ‘60-70”, după cum însăși apreciază.
Figura centrală a
cărții (“carte-muzeu”, după cum atât de frumos o denumește
autoarea) este, se înțelege, cel căruia îi este dedicată (o
primă dovadă, sintagma “in memoriam” din titlu) și al cărui
destin îl urmărește da capo al fine. Scăpat ca prin
minune de urgia prigoanei și a deportărilor din vara anului
1949, care i-au răpit părinții (tatăl, decedat la scurt timp
după ieșirea din detenția la care a fost supus pentru neplata
impozitelor și mama, deportată în Siberia fiindcă figura pe
lista chiaburilor, a oamenilor cu stare din sat), tânărul
învățător Ștefan Sevastian Bulat își începe cariera didactică la
Gălești și și-o continuă și încheie la Sadova, unde-și are și
locul de veșnică odihnă.
Faptul că, din cauza
originii sale sociale, s-a aflat în permanență sub supravegherea
autorităților nu l-a împiedicat pe Profesor să sădească în
sufletele învățăceilor săi dragostea pentru Limba Română, pentru
istoria Neamului Românesc, pentru valorile lui supreme, între
care Eminescu și creația sa ocupau primul loc. “Dar, accentuez”,
spune Eugenia Bulat în capitolul «Țara în lumina Luceafărului»,
“Marea Simfonie a Limbii Române a început în viața
noastră de elev, precum și în viața poporului român, cu opera
marelui Eminescu. Profesorul nostru ne-a amalgamat cu Eminescu
prin tot ce a găsit cu putință: prin orele de curs, prin atenția
ce-o acorda celor mai buni dintre noi, prin frumoasa nebunie de
a înscena poemul Luceafărul etc […] Era, cu adevărat,
spectacolul cel mare al Poeziei, pentru că profesorul nostru știa
cum să citească un vers, cum să-l aducă la conștiința noastră,
cum să ne provoace.”
Această carte este
deopotrivă un jurnal intim și un volum evocator. Îndrăgostită de
Eminescu, pe care, copil și adolescent fiind, autoarea îl vede
întruchipat în tânărul bibliotecar din Sadova natală (cel “care
a trecut ca o cometă prin viața noastră de adolescenți cititori”)
și-i descoperă opera prin Profesorul ei de Limba Română. Eugenia
Bulat ne poartă prin lumea copilăriei și adolescenței ei,
făcându-ne volens, nolens martori ai aventurii
cunoașterii pe care o parcurge copilul născut “într-o casă fără
cărți” și pe care lectura o ajută să trăiască și într-o altă
lume decât cea reală, lume ce i se relevă prin intermediul
paginii tipărite și care era una scăldată într-o lumină aparte.
De altfel, și intrarea în viața ei a Profesorului se face sub
auspiciile unei miraculoase aure fotonice : “Curând aveam să
cunosc un om care avea să amplifice lumina, să-mi dea cu
deplinătate demnitatea de care aveam nevoie […] Lumina acelui om
avea să fortifice și să închege cioburile de lumină ce le
acumulasem latent și cu frică până atunci, iar el urma să-mi
devină părinte spiritual. Era Ștefan Sevastian Bulat.”
Portretul
Profesorului se încheagă atât din mărturisirile autoarei (capitolul
intitulat “Profesorul”), din “Caietele profesorului” (titlul
celui de-al doilea capitol al cărții, cuprinzând însemnări din
anii studenției, scrisori, texte folclorice), cât și din
interviurile luate membrilor familiei, unor foști elevi (unii
ajunși intelectuali de prestigiu) ori colegi de cancelarie,
interviuri care se întind pe trei din cele șase capitole ale
cărții (“El era al meu și nu-l puteam împărți cu nimeni”, “El a
mers pe calea umanismului”, “Noi aveam nevoie de modele și le-am
avut”).
Imaginii fizice din
memoria fostei eleve (“Avea o frunte înaltă, luminoasă, o ținută
mereu distinsă, mereu proaspăt, mereu la cravată”) i se
suprapune cea morală. “Pentru absoluta majoritate a elevilor,
Stepan Sevastianovici Bulat era un profesor exigent, dar cu
dreptate. Era întruchiparea bucuriei orelor de la școală.
Personal, atunci când știam că urmează Limba și Literatura
Română, îmi cânta sufletul ca înainte de o mare sărbătoare”,
spune autoarea în una din paginile unde îi creionează portretul.
Era omul care, continuă Eugenia Bulat, “nu avea nevoie de nimic
în plus ca să se facă iubit: mereu omenos, echilibrat și
înțelept […] aducându-ne mereu în clasă bucuria caietelor
controlate și a temelor explicate cu har”.
Un excelent portret
moral îi schițează și fostul elev, prof. univ. dr. Boris Boguș:
“Nouă, cu adevărat, ne-a mers în viață avându-l pe Stepan
Sevastianovici Bulat drept profesor, fiindcă, prin accesul lui
la subconștientul nostru, noi am fost, de copii, ancorați la
românism” [...] Ancorarea noastră la românism, în timpuri
când noi mai scriam cu grafie chirilică, a fost făcută într-un
mod foarte delicat și subtil […] Profesorul Bulat ne-a așezat pe
palierul demnității, a umanismului, prin propriile sale calități,
prin faptul că el însuși era lipsit de cele 4 trăsături
distructive ale firii umane: invidia, gelozia, furia și ura. El
a fost lipsit de toate acestea, lipsit cu desăvârșire. Pășind cu
demnitate prin suferință, prin dramatismul situației familiei
sale, el și-a asumat cu verticalitate propriul trecut și nu a
alunecat pe panta urii și a furiei, a tot ceea ce provoacă
întuneric.”
Văzut și de alții,
Profesorul “era om subțire, rafinat” și “se simțea tare bine
între copii”(Valeriu Bulat, fiu), “se bucura de un respect mare
în sat”[…] avea o frunte înaltă, luminată, nu se puteau speria
copiii de el” (Veronica, fiică), “se apropia de orice lucru în
mod creativ” […] “cred că jumătate din sat a învățat de la
dânsul arta fotografică” (Elena Bulat, fiică), “a fost un
creator și un stăpân de univers” (Marin Bulat, nepot), un om de
o hărnicie exemplară: “Nu l-am văzut niciodată stând degeaba,
odihnindu-se sau uitându-se pur si simplu la televizor” (Doina
Ferenț, nepoată), un pedagog care “dezvolta în noi nu doar
latura spirituală, ci și varii deprinderi de viață, foarte
necesare” (ing. Valentina Buju Găină), un dascăl care “a plantat
în noi dragostea pentru limba maternă” (ing. Petru Eghenie), un
om pentru care “școala… era o sărbătoare și așa făcea să fie și
lecțiile pentru noi” (ed. Nadia Gorbuleac), un “om de o
inteligență rară, cu un har pedagogic aparte, care atrăgea spre
sine sufletele gingașe și pure ale elevilor, asemenea unui
magnet” (dr. Gh. Gaberi), “o personalitate puternică, care a
îmbinat armonios inteligența, sapiența cu omenia și bunul simț”
(prof. Iulia Iasinschi), un “model de comportament, de
cumsecădenie și înțelepciune, de iubire de Neam și de Țară, dar
și un erudit profesor” (prof. Luiza Arhip), “o personalitate
marcantă pentru noi toți – foștii lui elevi, pentru membrii
corpului profesoral de ieri și de azi ai școlii din Sadova,
pentru întreaga comunitate, dar, poate, și pentru întreaga
pedagogie din Republica Moldova” (înv. Viorica Cozma), un
slujitor al școlii care “s-a dedicat profesiei de pedagog până
la sacrificiu” (ing. Ana Gangură), “o călăuză, un model – omul
care m-a învățăt să fiu Om” (regretata prof. Nadia Bolea, citată
de soțul ei, prof. Tudor Bolea), “un om de o cumsecădenie și de
o modestie exemplară” (prof. Gh. Vulpe).
Educația primită de
la dascălul atât de venerat a dat roade în formarea
personalității autoarei, ajunsă ea însăși în postura de pedagog,
de formator de conștiințe, ca profesor la școala din Sadova.
Devenită membră a Frontului Popular, din această poziție și-a
modelat discipolii în spiritul cunoașterii istoriei adevărate a
Neamului și a Țării, a redescoperirii alfabetului latin, a
trezirii conștiinței naționale. Îi duce pe elevi la mănăstirea ștefaniană
de la Căpriana și la Cetatea Albă, organizează “manifestări
culturale în ideea de a deștepta lumea amorțită de propaganda
sovietică”, marchează “jubileul de 50 de ani ai poetului Dumitru
Matcovschi”, aflat atunci în spital, după un tragic eveniment
rutier pus la cale de cei care se împotriveau procesului de
Renaștere Națională, care luase avânt în Basarabia anilor ‘90.
Prin tot ce întreprinde se dovedește o luptătoare aflată mereu
pe baricade și care trăiește o adevărată revelație la vederea (în
1990) meleagurilor românești din dreapta Prutului: “Atunci am
văzut Iașul, Suceava, Putna, Moldovița, Sucevița, Voroneț,
îmbătându-mă de frumusețea Țării mele și sorbind pe viu Logosul
Limbii Române. Tot atunci l-am văzut pe Eminescu într-un mod
absolut halucinant. Din cele 3 zile cât urma să fim în Țară, o
zi și o noapte ni le-a furat vama. URSS-ul nu căzuse încă, dar
«se rupsese» hotarul după Podul de Flori din 6 mai ‘90 și
toți voiau să vadă Țara-mamă […] Eram la doi pași de Iași, dar
eu aveam sentimentul că ceea ce se vede e doar o mărgioară și că
Țara e încă departe, foarte departe. Mă trezii însă brusc,
izbită ca de un fulger incandescent. Chiar în fața mea, inundat
de o lumină profundă, se avânta spre cer Mihai Eminescu […] Era
monumentul lui Mihai Eminescu de lângă Biblioteca Universității
Alexandru Ioan Cuza, de la Iași (îl văzusem în Glasul
– primul nostru ziar în grafie latină) [...] Așa mi-am regăsit Țara
– Țara căreia aparținuse profesorul meu și de întâlnirea cu
care, sunt sigură, ne pregătise. Așa a rămas în inima mea Țara:
un Eminescu avântat spre cer și inundat de lumină. Altfel zis,
Limba Română, în toată verticalitatea ei, scăldată în lumina
Luceafărului.”
Urmași demni ai
vistiernicului lui Ștefan cel Mare (a se vedea ultimul capitol
al cărții), românii basarabeni din neamul Bulat ajung, în
condițiile istoriei tragice a mijlocului de veac XX, să suporte
enorma presiune a acesteia, materializată în acțiuni distructive
ce au culminat cu exilul siberian, căruia i-au căzut victime mii
și mii de trăitori pe teritoriul românesc dintre Prut si Nistru,
la fel cum li s-a întâmplat și celor din Nordul Bucovinei.
Mărturiile culese de autoare și iscusit integrate în textul
cărții sunt de o cutremurătoare relevanță, toate dovedind cu
prisosință nu numai tragismul situației celor deportați, dar și
extraordinara lor forță de rezistență, puterea de neimaginat de
a-și continua viața pe acele meleaguri aflate la mii de
kilometri de vatra natală și apoi de a se întoarce acasă și a o
lua de la capăt. Sunt realități dintr-un scenariu apocaliptic
greu de închipuit de către cei care n-au trecut printr-un
asemenea calvar.
Lecturând
volumul, cititorul devine martorul unor scene uluitoare ce au
darul a înveșnici și mai mult memoria protagoniștilor. Iată-l pe
“bunelul Sevastian” (din relatarea lui Valeriu Bulat, fiul
Profesorului) ajuns din “dvorean” (nobil), arestat, condamnat pe
motiv că nu și-a plătit impozitele (deși le achitase) și ieșit
din pușcărie cu sănătatea zdruncinată; pe “bunica Maria” (din
aceeași relatare), dusă în Siberia și supraviețuind cu gândul la
cei dragi rămași acasă, din fotografiile cărora alcătuise un
adevărat “iconostas”; pe bunelul Leonaș îngenunchind și sărutând
toți copacii din ogradă înainte de a fi deportat; pe bunicii
dinspre mamă, care în câteva luni și-au făcut casă în Siberia,
împrejmuind-o apoi cu gard (lucru curios pentru locuitorii din
zonă), construindu-și fântână, crescând în anii următori găini și
purcei (determinându-i astfel pe localnici și pe cei aduși să se
gospodărească și ei), iar la revenirea în Basarabia, luând viața
de la capăt; pe tinerii căsătoriți care au scăpat de deportare,
ascunzându-se, dar cărora le-a fost luată casa și au fost
nevoiți să doarmă luni de zile în pădure; pe cei care, asemenea
Profesorului și soției sale, erau terorizați de faptul că erau
urmași de deportați (“descendenți din culaci”) și, care (în
cazul celor doi) periodic trebuiau să găzduiască un inspector școlar
venit de la raion, timp în care în casă nu trebuiau să existe
icoane și nimeni să nu-și facă semnul crucii; pe toți foștii
deportați care, la întoarcerea acasă (cei care s-au întors,
pentru că mulți n-au mai revenit), nu aveau voie să se instaleze
în fostele locuințe; pe tinerii moldoveni condamnați la 20 de
ani de detenție pentru tentativă de evadare din lagăr; pe
oamenii înfometați pentru că “au fost măturate podurile de toate
rezervele de cereale pe care oamenii le aveau din anii
precedenți”; pe părinții care erau nevoiți să-și boteze pe
ascuns copiii și să-și țină dosite icoanele.
Relatarea despre
drumul spre Siberia este una tulburătoare: “Am fost puși în
vagoane de vite”, spune Nicolae Bulat, “și adio Școală
Pedagogică. În fiecare vagon erau 60-70 de persoane. La geam era
rețea de sârmă ghimpată […] Trecând peste șine, acolo, prima
dată am văzut copii nou-născuți și aruncați din vagon […] La
gara Șadrinsk, regiunea Kurgan, ne așteptau cumpărătorii de robi
[…] Am fost anunțați că am fost aduși în exil pe vecie și
cine va îndrăzni să părăsească locul de aici, va fi judecat la
20 de ani de muncă silnică.”
Este vorba despre
destinul unor oameni puși în fața unor situații limită și care
s-au salvat doar printr-o extraordinară forță de a-și purta
crucea, forță izvorâtă dintr-o credință puternică, din
convingerea că nimic nu poate sta în calea adevărului, omeniei,
hărniciei și a bunelor intenții, că spiritul de solidaritate la
greu trebuie să fie liantul necesar supraviețuirii. Lectura unor
asemenea pagini merită a fi făcută în genunchi (măcar simbolic),
la lumina unui sfeșnic al recunoștinței. Prin semeni ca aceștia
s-a asigurat de-a lungul veacurilor dăinuirea noastră ca popor.
Nu putem încheia
aceste modeste considerații pe marginea cărții Eugeniei Bulat
fără a spune că volumul este o reușită cronică a destinului
basarabean postbelic văzut atât prin ochii autoarei, cât și a
celor care i-au fost interlocutori. Arta evocării ține, se știe,
de talentul celui care o face și, în cazul de față, cititorul va
remarca, suntem siguri, o deosebită forță de coagulare a
faptelor trecute prin propriul filtru sentimental. O carte ca
aceasta se poate scrie doar dacă autorul are o bogată mobilare
interioară, dacă sufletul său vibrează la unison cu cele ale
căror destine le evocă și dacă este înzestrat cu harul creației.
La Eugenia Bulat sunt întrunite pe deplin toate aceste condiții,
ceea ce face ca, de la prima pagină lecturată, cititorul să fie
captivat și de fluența povestirii, și de armonia limbajului, și
de arta îmbinării episoadelor într-un întreg evocator plin de
semnificații, dând cărții dreptul să stea cu cinste pe raftul
cel mai de sus al Bibliotecii Istoriei Tragice a Neamului
Românesc, alături de atâtea alte apariții editoriale din
ultimele decenii.
Adâncă
reverență în fața autoarei, pios omagiu pentru profesorul Ștefan
Sevastian Bulat și pentru toți înaintașii ori contemporanii săi
evocați în paginile acestei cărți!
Vasile Fluturel,
Octombrie,
2021
[1]
“Gramată. Prin prezenta, se confirmă că în data de
06 septembrie anul 2020, domnul ȘTEFAN BULAT, fost
învățător de limba română din parohia «Sfântul Ierarh
Nicolae», localitatea Sadova, rn. Călărași, pentru
merite deosebite pe care domnia sa le-a avut față de
Biserica Neamului, în promovaea creștinismului ortodox și
a valorilor naționale, a fost decorat post mortem cu
înalta Distincție Mitropolitană: «Crucea Mitropoliei
Basarabiei pentru mireni» […] + Petru, Arhiepiscop al
Chișinăului, Mitropolit al Basarabiei și Exarh al
Plaiurilor".