« Revista ASLRQ
 
Ioana Burghel - Scurt(circuit)


Scurt(circuit)

Când tu ești fericit
se face lumină pe strada mea
stelele joacă șotron
prin frunzele nucilor
sunt vie
în orice literă m-ai așeza
mă golesc
și mă umplu de tine
devenind strălucitor de albă
prea multă lumină
însă
duce la orbire
iar în inversul poveștii
nu exist
scurt(circuit)


• • •

Anii aceștia
nu sunt ai mei!
Am luat împrumut
Greu,
cu dobândă pe
,,toată viața și toată moartea”,
am amanetat oasele, părul și dinții, și
ochii mei, ruginiți de-atâta privit
în lungul luminii,
am fluierat depărtările,
am învățat să aștept când
inima mea face implozie,
am sperat...

Anii aceștia
Aleargă, sfârtecați,
spre mijlocul furtunii
și strigă:
,,vrem credite fără dobânzi!”

Undeva,
în necuprins,
urlă un câine.


• • •

Copilei din mine i-au crescut unghiile,
măselele de minte, sânii și dioptriile.
Dureros, ca o pată de cerneală
pe rochia albă, preferată,
i s-au lățit oasele în unghiuri,
i s-au strepezit dinții de atâta bine,
i s-a decolorat bucuria și
i s-au adâncit zăpezile.
Vede prin oameni ca
prin niște cercuri.
Nu-și mai dorește decât
să devină cuvântul
tămăduitor în
litera poemului
în care
a visat
prima
dată.


Simplitate

Duminicile noastre pot fi astfel:
Curate. Aerisite. Simple.
Fără multe cuvinte, poți atinge soarele
odată cu bucata de plăcintă oferită cu suflet,
poți citi iubirea când te privește câinele tău,
poți să trăiești câteva ore, fără spaime și oglinzi,
poți să-ți încrustezi numele într-o bucată de măr,
să te dai în leagăn și să trăiești frenezia
propriului zbor, să râzi, să cânți, ori
să dansezi prin curtea ta, cu jumătatea ta, de iarnă,
să apreciezi că exiști fără aripi de ceară,
să privești, fără ochi, și să simți necuprinsul
din spatele umbrei, să lași păsările să-și poarte
crucea peste biserica lor, de vânt,
să-ți speli fața cu apă neîncepută și să-ți zici:
„Aceasta este duminica mea!
Curată! Aerisită! Simplă!
Cu o străfulgerare de zâmbet
i-am extirpat
toate
tumorile!”


Au rămas jucăriile mici

Copiilor mei, Diana și Cătălin

Au rămas jucăriile mici.
Numai copiii au crescut.
Dintr-o dată, n-a mai fost
nimic pe aici,
doar o tăcere care-a
durut.

Au rămas jucăriile mici.
Până noaptea, târziu, povestesc
despre copiii lor, de atunci,
despre cât de mult îi
iubesc.

Au rămas jucăriile mici,
cu privirea pierdută-n copilărie.
Ce țară frumoasă, ce joc cu pitici,
care, în praf nu știau cum se
scrie!

Au rămas jucăriile mici.
Povestea de-acum, se
rescrie!
 

Sursa: Diana Ciarnău, ianuarie 2020