De la Phoebus la Themis, un „delict” de frumusețe poetică
Aurora Ciucă – Noli me tangere
Un nou volum semnat de poeta ieșeană Aurora Ciucă ne trimite (dincolo de
frumusețea versurilor în sine) la semnificațiile celebrei adresări ale lui
Iisus către Maria Magdalena, așa cum o găsim în Evanghelia lui Ioan. „Nu mă
atinge, căci încă nu m-am înălțat la Tatăl…” În sens extins către lumea
modern/laicizată, sensul e acela al unor interdicții mai speciale: un lucru
poate fi atât de prețios încât e sacralizat, o persoană e intangibilă prin
statut, anumite reguli, principii, coduri trebuie respectate în mod expres;
în mai toate muzeele din lume, de asemenea, găsim faimosul îndemn cu valoare
totală „noli me tangere”.
O altă modalitate de înțelegere, rod al unei sublimări
particularizate, poate trimite însă la păstrarea armoniei conferite lumii de
cele două mari valori eterne: binele și frumosul (categorii estetice de
referință) asociate cu morala absolută și normele de existență corecte. În
acest context, biblica adresare se rotunjește mereu în timp, căpătând valori
metaforice plasate în prelungirea mitului recreat în beneficiile
contemporaneității.
Aurora Ciucă, motivată biografic în acest nou volum,
realizează un ingenios transfer de date, în ambele sensuri, între universul
poeziei și spațiul moralei absolute întruchipate de justiție. Rezultă un
volum în care marile imagini (iubirea, comunicarea, libertatea, poezia,
frumusețea, umanismul, dubitația, singurătatea, călătoria, timpul, boala,
moartea/iubirea/uitarea, visul-poem) sunt alăturate celei care sugerează un
conceptual juridic „noli me tangere”, pe care autoarea știe să îl privească
în această simbioză ce duce / ar trebui să conducă spre o intangibilitate
extinsă și neobișnuită, dacă privim alăturarea celor două domenii atât de
diferite, poezia și justiția.
În fapt, toate poemele adunate de Aurora Ciucă în această
nouă carte sunt rodul unor analize și auto-analize, subiective adesea,
fiecare text în parte conducând la o macro-semnificație pe care o vedem
sublimată în versuri precum: „Da, am crezut că viața e o ciornă / și abia
acum văd / că nu mai am timp / s-o trec pe curat...” De aici, încercând o
citire a poemelor, le putem vedea pe fiecare în parte ca „pledoarii” (spre a
fi într-o anume linie a volumului) așezate pe etaje diferite, după cum
trimit spre marile imagini numite mai sus).
Astfel, nevoia de iubire (ca și posibilitatea excluderii
celuilalt) înseamnă, poetic vorbind, o aceeași nevoie dintotdeauna de
comunicare, ce poate duce spre frumusețea, „bogăția și curajul de a fi om”,
deoarece doar ea, frumusețea – cea care e un corolar al iubirii și al
armoniei existențiale – e dintotdeauna cu noi, inclusiv sub forma
solemnității și demnității existenței omenești: „Frumusețea, / clipind în
oglinzi de argint, / mirosind a ulei de argan, / curgând din ochi /
încercănați cu cărbune / pe treptele termelor antice, / se numea, cândva,
demnitate.” Trecerea implacabilă a timpului, mereu relaționată artistic în
toate culturile lumii, e sugerată poetic de „tirania ceasurilor”, alteori e
sfârșitul lumii (apocalipsul „printre lacrimi și sânge”), e nimicul și
„viața ca o ciornă”, e sfârșit și început, repere mereu rostogolite într-o
singurătate „incapabilă să distingă între / între tăcerea morții și /
tăcerea vieții-ngropate de vie...”. Trinitatea moarte/ iubire/ uitare
trebuie văzută ca un ax ordonator ce definește toată materia volumului: e
dedusă din versuri lipsite de emfază, prinse în același joc al echilibrului
ce trimite spre cealaltă mare jumătate a macro-imaginii, lumea Lui Themis.
„Fii risipitori ai luminii” și „bolile neiubirii”, „rafalele nemiloase ale
uitării” pot duce spre „umbra morții”: „Umbra morții / seamănă cu nisipul /
sugrumat de clepsidră / incapabil să respire, / rupt în două jumătăți /
mereu strivite / de greutatea lor, / condamnate ritualic / la reîntoarcere /
sub pretextul / scurgerii timpului / mereu în jos...” Pe de altă parte,
ideea de creație (cu dezvoltările artistice cunoscute) este reprezentată
prin trimiterea la o capodoperă a universalității: „Da, domnișoara Pogany a
existat, / A fost strigătul abia auzit / Din inima pietrei așteptându-și
zborul / Dinspre nemurire spre nemurirea / Reînnoitei creații.”
De cealaltă parte, mereu racordată sensibil, lăsând senzația
cititorului că ea este prima față a medaliei, Lumea lui Themis. Aici
identifică adevăratul joc poetic propus de Aurora Ciucă, deoarece autoarea
privește spre cele două linii simbolice ce separă universurile propuse, spre
a le contopi apoi, sub semnul armoniei instituite de respectarea
principiilor de morală absolută. E îndrăzneață ideea poetei de a aduce în
cadrul rostirii lirice imagini ce vin dintr-un cu totul alt teritoriu, clar
non-poetic: „pilații vinovați”, „Themis, fiică de cer și pământ”, „zâmbetul
nu e un delict”, „sentința ca pe o eliberare”, „adn-ul ființei justiției”,
„ultimul cuvânt”, „sunt un caz”, „pledoarii” și „sacadate
proceduri”...„alibi”. E și motivul pentru care trimitem spre unul dintre
cele mai cuprinzătoare poeme din volum, ce poate fi văzut ca o micro-artă
poetică explicită în ceea ce privește acordarea celor două planuri ideatice:
„De ce-mi dați ultimul cuvânt?... / vreți să auziți vocea conștiinței mele,
/ mai grea decât orice pedeapsă / imaginată de oameni nedrepți? / Cum să vă
spun că regret / că am ratat atâtea ploi de vară / și copilăria copiilor mei
/ și mirosul cărților nescrise? / Care e cuvântul sub care / să aleg să mă
prăbușesc, / repetându-l ca pe o incantație / menită să mă renască? / Ce
cuvânt poate fi ultimul / dintr-o viață care nu s-a sfârșit / decât aici, în
fața voastră, / pentru foarte puțin timp?... / Și, mai ales, de ce să-l
consemnați, / când nimeni nu poate traduce / sensul tăcerii mele /
absolute?”
A rezultat un volum prin care autoarea încearcă să caute
mereu soluții noi față de ceea ce înțelege și propune ea din poezie. De
această dată, aparent lăsându-se sedusă de un univers adjudecat profesional,
execută un balans rafinat și plin de imaginație lirică, prin care se
re-definește original și ne sugerează calea (cea nouă și veche); trebuie
aleasă mereu soluția metaforei, cea care poate schimba lumea, definitiv și
definitoriu. Așa ne sugerează acest nou volum semnat de Aurora Ciucă, prin
imagini convingătoare și originale, caracterizate de acea unică empatie
întâlnită și în celelalte volume ale poetei: „unele cuvinte-cocon / pot
schimba oamenii omizi / în oameni-fluturi”.
Vinovăție
Atât de mult am greșit
Crezând că binele învinge,
Ca-n basmele nemuritoare,
Că adevărul, oricât de dureros,
Trebuie spus răspicat,
Că unele cuvinte-cocon
pot schimba oamenii-omizi
în oameni-fluturi.
Atât de mult am greșit
Crezând că avem dreptul
Necenzurat la fericirea
De a fi noi înșine
La răscrucea cu Ceilalți,
Încât nici o instanță
n-ar cuteza să mă declare
nevinovată...
Libertate
Libertatea nu e un cuvânt,
e un cântec vechi, fără muzică,
murmurat pe toate plantațiile planetei,
pe toate galerele zbuciumatelor mări,
un tam-tam asurzitor pentru
oamenii proprietari de oameni
și de înroșite stigmate.
Libertatea nu e un cuvânt,
e un gând înflorit în întunericul sângelui
brăzdat de bice și lanțuri
în temnițe tainice, departe de ochii orbi
ai lui Themis și ai solilor ei de pământ,
e gândul care-a erodat munții injustiției
cu forța ființei.
Libertatea nu e un cuvânt,
E însăși viața...
Moștenire
sub piatră, morții nu tac,
ei înfloresc amintiri
din viitorul nostru ascuns
și ne trimit scrisori - maci
și cuvinte - rădăcini
și complicate semne
despre noi, cei din ei
și despre rănile lor
care au devenit
inestimabila noastră
moștenire.
Scuza provocării
Căutăm dreptatea
prin prăfuitele săli
ale pașilor pierduți,
gândim în alb și negru
în plină eră a culorii,
refacem ruinele
lumii noastre fictive,
arzând istoria pe rugul uitării,
flirtăm cu moartea
în fiecare clipă a vieții
și invocăm, ca o mantră,
scuza provocării
destinului...
Jurământ
Jur, să spun că adevărul
e un iminent pericol
pentru cei neinițiați
în tainele minciunii,
că e o mare iluzie
ascunsă-n spatele cuvintelor;
inutil să explic,
n-ați putea înțelege adevărul meu
pentru că e dincolo de oglinda
lumii voastre cu zei noi,
pentru că poligraful tresare
când jur că n-am spus decât adevărul
dar nu l-ați înțeles
pentru că era prea simplu,
știind că nu știu nimic.
Aurora Ciucă, Noli me tangere, Cartea Românească Educațional, Iași, ISBN
9786060570981.
