« Revista ASLRQ

 

Mariana Moga - Poezii


Speranța din vis

Netezesc cu palma nisipul umed,
aproape transparent,
printre raze albastre de lună.
Alături, valuri nelegiuite,
fără vreo urmă de puritate,
pândesc dimineața
și stelele care alunecă spre est
evitând ora declinului.
Am lacrimi în păr
și urme adânci în spate.
Din conturul lor
sclipiri argintii îmi tremură în suflet.
Ca o viziune trecătoare,
în față,
zilele se târăsc lent și liniștitor
sub bolta cenușie,
în lipsa lui Dumenezeu,
fără muzică, foc sau iubire.
Plâng ca un copil.
Înfășurat într-o pânză albă, brodată de cer,
apare un înger.
Întunericul și-a găsit alt adăpost,
anotimpurile vechi se dezbracă,
își lasă frunzele ofilite,
și înmuguresc în palmea mea goală.
Cât mi-am dorit să mă întorc
la trupul în care m-am născut!


Prizoniera timpului

De disperare zgârii văzduhul cu degetele.
Vreau să-mi cadă în braţe particule de Univers.
Am un singur gând:
Să-mi amân naşterea.
Vreau să fiu fluture.
Să mă bucur de singura clipă pe care o am.
O, nebunie
obsedată de îngeri,
de vise!
Fără somn,
fără resturi de iubire,
respinsă…
Nu vezi oare corpurile calde
care și-au ridicat mâinile
prin întuneric
întinzând covoare sub picioarele lor?
Așteaptă.
Strig:
„Treceți ușor!
Nu vreau să le mișcați dorințele.
Viaţa oricum își publică nestingherită cartea
în ediţie limitată”.


Confesiune

Au trecut anii peste mine
cum au trecut peste râul din spatele grădinii,
peste sălciile umilite de singurătate,
peste trifoiul înflorit…
Iar eu m-am aflat
în fiecare zi,
în fiecare anotimp
şi m-am trezit
în fiecare dimineaţă
pentru mai târziu,
în fiecare săptămână
pentru luna următoare
şi în fiecare an
pentru un nou început.
Atunci,
de ce în toate trecerile eu nu apar?


Vama dintre poluri

Salut eternitatea captând secunde nude,
ca cioburi de lumină cad fulgii, în pereche,
se despleteşte iarna prin vama dintre poluri,
în murmur de cristale c-o rânduială veche.
M-a invadat tăcerea printre străine șoapte,
nu simt nicio durere, azi nu mai sunt în stare,
îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii
şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.
Printre zăpezi bolnave de-atâta veritate,
zâmbesc ușor, cam straniu, și mă cuprinde-un dor,
mă uit la cer să-mi cumpăr un dram de amintire
fiind înfăşurată-n ninsori ca-ntr-un fuior.
...............................................................
Dureri îmi trec prin vene rănindu-mi plămânul,
am devenit tamponul dintre pământ şi cer,
iar de singurătate alerg în a mea urmă,
în templul zilei astăzi sunt ultim grănicer.


Vise pe pânza cerului

Hoinar,
vântul își căuta rădăcinile.
O mulțime de narcise
acolo lângă lac,
printre copaci,
dansau împreună cu el.
Stelele străluceau
într-o linie fără sfârșit,
frunzele se bucurau...
Ce spectacol!
Ochiul meu gusta fericirea,
iar inima...
se mișca împreună cu narcisele
sub cerul brodat cu fir de argint.
Aș răspândi această frumusețe în calea voastră,
dar sunt prea săracă.
Doar eu cu visele mele.
Treceți, treceți ușor!
Nu le speriați!
Spectacolul va continua pentru rădăcinile voastre.


Apocaliptic

Un decor apocaliptic cu ore pietrificate
Ce se pierd pe rând în urma lăsată de Dumnezeu,
Stăpâneşte peste umbre într-o lume muribundă,
Coborând încet în rocă printre lut şi minereu.

Fuziune mâl şi ploaie concluzionau în piatră,
Prin perdeaua de-ntuneric ce dansa în ritm păgân,
Profilând în zodiacul rămăşiţelor bipede,
Trei schelete ascunse-n roca fără aer şi plămân.

Timpul căuta sub oase vlăguit de existenţă,
Îngeri se stingeau în valuri înfăşaţi cu plânsul meu,
Pământul nu mai respiră, oprindu-şi centrifugarea,
Când descoperă femurul unui brav arhiereu.

Îndrăznesc şi-mi plimb privirea cu o patimă atroce,
Prin gramatica culorii absorbită de eclipsă
Și din propriile-mi gânduri rătăcite-n vama nopţii,
Îmi culeg nemărginirea din mijloc de-apocalipsă.


Ne mor prietenii
- In memoriam Ana Podaru –

Aud iar voci pe scena ce devora destine:
„Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor”.
Rătăcesc trei stele prin zare cenușie,
Cu inimile triste vorbind de moartea lor.

Și simt cum vertical se scurg parcă poeme,
Prin timpul vlăguit de-atâta exigență,
Dansând printre fantome, în noaptea disperată,
Mai trece câte-un suflet spre noua existență.

Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii,
I-ai râs în față morții, Aniță, mai mereu…
Dansează pentru mine, dansează fără teamă,
Prin noua nemurire, doar tu cu Dumnezeu!

Ai strâns, aici, în tine, puține anotimpuri
Și-un dor mă amăgește la modul singular,
Recidivând cuvinte îți vor urma destinul,
De-atâta disperare căzând rectangular.

Miroase-a brad afară și plouă liniștit,
Te-ndrepți spre noua casă cu vise de-mprumut.
Iar ilegal pe stadă în pas de dans doi îngeri,
Valsează-n ritmul tău la modul absolut.

În ce bibliotecă de mâine să te caut?
Ce prostă-i simetria trăirii sus și jos.
Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună,
Să dăruim cuvinte din noul adăpost.

Nu plângeți dragi prieteni, mai scrieți doar un vers!
În vama dintre lumi e rânduială veche.
Vorbiți însă încet, ea, moartea, vă aude,
Mai joacă încă zaruri cu suflete pereche.

Te crezi stăpână moarte peste ai lumii sorți?
Dar cei plecați de-acasă nu sunt și n-or fi morți.
Luați din lumea asta, cu toții vor trăi,
Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?


Poemul vieții mele

Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,
Sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,
Îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,
Iar sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.

Și în amurgul zilei lăsând în urmă calea,
Pădurea mă invită să stau la adăpost,
Plătesc tribut trei versuri ce le-am adus cu mine,
Când pașii mi se-adapă din lutul fără rost.

În sânge simt cum urcă trăiri din Testament,
Esențe de lumină izvorând din ceață,
Cuvintele m-apasă cu ritmuri de blestem
Și dorul lor mă arde până dimineață.

Le-am recitat în șoaptă, iar cerul cocoșat
De ultimele stele parcă îmi răspunde:
„ Tu, te-ai născut din lutul pădurii pe-nserat.
Nu rătăci acum când dorul te pătrunde!”

Astăzi îi dedic toamnei poemul vieții mele,
Trăiri îmi dau binețe și curg necontenit,
La geam aștept tăcută și cercetând iar dealul,
Nu mai aud bătând clopote-n vechiul schit.


Muzica pământului

Cireșii murmură melodia lentă
a pământului.

Sub ei prind rădăcini.

În fiecare zi,
la aceași oră,
îmi ridic brațele.
Ele,
rădăcinile mele,
încep să danseze printre straturi
și din ramurile mele se scurg cuvinte.


Măcar un pas

Daţi-mi putere să-mi mişc genunchii,
pentru a putea semna condica pasului!

Mai încet!
Vorbiţi prea tare.
Dezmorţiţi,
se pot speria de singularul mersului.

Daţi-mi putere
să-mi prind paşii din urmă,
trecându-i înainte de prăbuşire!

În dansul acesta
biruitoare e aşteptarea.
Eu,
doar rezervă pentru alt tangou.


Pasul eternității

O mulţime de alge
s-au prins de tălpile mele
imprimate în sare.

Vând nori.
Nori de pilitură
ce curg din ochii pescăruşilor.

Alunec
și în cădere cerul îmi întinde mâna.

Mulțumesc, Doamne!
Sunt doar un pas în trupul eternității!
Norii,
algele,
pescărușii,
imagini imprimate pe retina Ta.


Dincolo de cer

Dincolo de cer,
un alt cer,
un alt soare.

Într-o liniște ce vindecă așteptarea.

Fără întuneric.
Doar păduri aurii,
tăcute
și grădini unde păsările
vorbesc despre libertate.

Aici speranța
arde în temple
într-o lumină egală.

Iar iubirea...
este precum focul
ce mângâie bucățile de cedru.
Ceea ce simt,
din ceea ce sunt,
se prelinge arătând
că această lucrare a dragostei
nu are nevoie de Iad.


În același loc gol

Viscol la marginea cerului.
Lacrimile lui s-au transformat în stalactite,
ascuțite,
gata să cadă în fiecare suflet,
picătură cu picătură,
ca o tortură.
Lacrimi albastre
pe sticla în spatele căreia
gemete străpung sunetul pământului.
Zilele copilăriei s-au dus. De mult.
Sub ploaia amintirilor plâng și eu,
ca un copil,
pentru trecut.
Cât de târziu am învățat să văd!
Dar fără să-i pese
vântul sufla în același loc gol.


Reculegere

Suntem plămădiţi în pântecul mamei,
vinovaţi de moştenirea sângelui,
trecuţi prin paginile timpului,
îndobitociţi de necunoaştere,
şi pierduţi uneori dincolo de simţire.
........................................................

Se-aud din zări îndepărtate,
bolnavi cerşind un strop de stea,
iar nori din vise spulberate,
stau goi, chiar sângerând pe ea.

Lumina intră în cenuşă,
ne ţine vremea de urât,
văd vagabonzi chirciţi la uşă
cu ceaţa închegată-n gât.


Filmul benzii din iarmaroc

Zăresc trecând o rază prin vechile vitralii,
Precum un gând fugar în vise fără pată,
Aud pe scenă voci, fac trafic de lumină,
Jucând în piesa vieţii de-a pururea jucată.

M-a salutat ecoul fără să mă cunoască,
Respir pe verticală multiplele-i iluzii,
Mi-e sângele bolnav de-atâta poezie,
Iar timpul se alintă împărțind concluzii.

Ascult cum o vioară jelește printre ramuri,
Nevinovate treceri pe corzile-i de foc
Și viața mea e toată un film de lung metraj,
Pus astăzi la vânzare în vechiul iarmaroc


Noaptea versurilor mele

Plouă peste valuri, plouă şi pe alge,
În negura nopţii plouă peste stele,
Din pântecul vremii poposesc cuvinte,
Alergând pe scara gândurilor mele.

Pescăruşi se-nchină pe un colţ de stâncă,
Înspre ei se-ndreaptă înfometat un val,
Cioburi de-ntuneric rătăcesc pe plajă,
Umbrele dansează-n nisipul de la mal.
...............................................................................
Îmi e atât de frig, trec fulgere prin mine,
Rătăcesc prin vene, citind vers după vers,
În noaptea asta oarbă cuvintele mă dor
Și plouă peste alge, plouă în sens invers.


Tăcerea albastră

Răsună-n depărtare vioara printre brazi,
chemări ispititoare din corzile măiastre,
lin cântul curge-n vale spre râul meu şi azi,
mă pierd în aşteptarea minutelor albastre.

Tremurătoare temeri mi-au ajuns pe pleoape,
sub răpăitul ploii din timpul pervertit,
un fulger alb aşteaptă, pe undeva, aproape,
încremenit în noaptea cu părul despletit.

Secunde măturate s-au pierdut pe buze,
vreau să mă plimb prin ploaie, un enigmatic tur,
adun un pumn de stele şi le aşez pe frunze,
odat' cu răsăritul ce prinde iar contur.


Cărarea viselor

Iar am visat că urc spre infinit,
iar am visat poteci nenumărate,
întinereau chemările în gând
şi noaptea se stingea cu demnitate.

Liniştea de toamnă mă inspiră,
cad umbrele sub nucii arămii,
strivesc în pumn o frunză când tăcerea
îmi strigă dintre dealuri: „Mai rămâi!”

N-am vreme, cad cuvinte peste mine,
Mor clipe amăgite-n calendar
şi-n trecerea de astazi către mâine,
cuprinsă sunt de-un dor rudimentar.

În ora ce se-ascunde-n coame nude,
mi-aș cumpăra doar zile fără ceaţă,
ceasul nu vrea să îmi oprească timpul,
și răsăritul azi îmi ia din viaţă.

S-au oxidat secundele-n perete,
îi cer iertare-n trecăt unui nor,
cuminte dimineaţa stă pe dealuri,
iar eu suspin de dorul unui zbor.


Plouă peste noi...

E doar speranță-n gândurile noastre,
suntem desculţi, desculţi şi fără rost,
ţinem în trup cu încăpăţânare,
un anotimp stingher, cu tot ce-a fost.

Azi printr-un zid de ceaţă aburindă,
se-aud plângând la porţile de oase,
copii, părinți și tineri și bătrâni,
din vremea poeziilor frumoase.

Cărând portretul vremii în spinare,
dezamăgiți, într-o tăcere nudă,
ducem spre abator livezi în floare
şi vise strânse-ntr-o cămaşa udă.


În ora amintirilor curbate

Zăresc prin geam scriind pe foi îngălbenite,
potecile ce urcă înghesuit spre creastă,
am astăzi martor cerul, judecător destinul,
culori necontrolate mă strigă la fereastră.

Mi se hrăneşte gândul dansând printre cuvinte,
se chinuie apusul pe trepte să se culce,
respir printre imagini călătorii în versuri
şi împletesc senzaţii într-o lumină dulce.

Cuprind în palme seara potecilor uitate,
în templul dintre sălcii o toacă-și vinde starea,
prizoniere-n ora cu amintiri curbate,
se frâng umbrele nopții cerând eliberarea.

 

sursa: Mariana Moga, 22 martie 2020