« Revista ASLRQ
Din istoria Teatrului ”George Ciprian”
 
Gheorghe Ciprian, dramaturg de succes şi  la Paris !

 

      Se poate spune că, apelând inclusiv la statistici, odată cu înfiinţarea Teatrului buzoian de proiecte, numele lui Gheorghe Ciprian a reintrat în topul celor mai frecventate nume de dramaturgi contemporani. Dacă, în zilele noastre, de exemplu, un nume precum cel al lui Matei Vişniec  e ceva obişnuit pentru publicul francez, în perioada interbelică puţine piese româneşti ajungeau să fie reprezentate la Paris. Unul dintre puţinii dramaturgi români, a cărei operă a fost montată nu numai la Paris, ci şi în alte mari capitale europene, cum ar fi Berlin, Berna şi Praga, este dramaturgul Gheorghe Ciprian, cu celebra sa comedie „Omul cu mârţoaga”. Premierea pariziană, după cum notează Mircea Anghelescu („Ciprian şi Caragiale pe scena Parisului”, „România literară”, nr. 20/2015) a avut loc la 16 iulie 1937: „…asupra căreia un dosar de la Biblioteca Naţională din Paris oferă detalii în plus faţă de cele ştiute”. Aşadar, la exact zece ani de la debutul scenic de la Bucureşti, debut elogiat imediat de George Călinescu, dramaturgul nostru are şansa vieţii sale, datorată poate şi destinului: „Regizorul care s-a încumetat să monteze piesa acestui necunoscut este George Pitoeff (1884-1939), de origine armeană, care face studii la Moscova cu Stanislavski şi încearcă o carieră Rusia; în 1913 pleacă în Elveţia şi apoi la Paris, unde devine cunoscut ca actor, regizor şi conducător de teatru” (Mircea Anghelescu). Mai mult de atât, norocul lui Gheorghe Ciprian continuă, firesc, am zice, prin traducerea în franceză a piesei de către Matei Rusu, dramaturg român de succes în epocă, ale cărui piese erau jucate constant în teatrele pariziene. Sincer să fiu, cât timp am lucrat în teatrul care îi poartă numele, despre Gheorghe Ciprian nu aveam decât informaţii obişnuite, găsite în diverse istorii literare şi în reviste literare contemporane. Nu de puţine ori, la biblioteca în care am lucrat peste 15 ani, mulţi elevi şi studenţi mi-au solicitat date despre dramaturg, despre opera sa, cele la care aveau acces nefiind suficiente  pentru proiectele sau lucrările de licenţă, la care, probabil, aceştia lucrau. Nu aveam de unde să ştiu eu, sau cei care se pomeneau brusc în faţa unei asemenea teme, că, în arhive, în colecţii particulare, sau în marile biblioteci publice, existau mărturii şi dovezi suficiente despre viaţa şi opera acestui dramaturg oarecum exotic, fie numai şi prin faptul că, la Liceul „Gheorghe Lazăr”  din Bucureşti, era coleg şi bun prieten cu cineva care i-a influenţat decisiv cariera, un alt bântuit de geniu, Urmuz, pseudonimul literar al lui Avram Leiba Eszra-Zissu, alias Demetru-Demetrescu-Buzău (1883-1923), scriitor de avangardă, de origine evreiască, specificare omisă în pedanta „fişă biobibliografică” făcută acestuia de istoricul Alex. Oproescu, din motive care-mi scapă. Dovezile activităţii dramaturgului apar tot mai des,datorate efortului unor specialişti în domeniu, cum este, de exemplu, acelaşi Mircea Anghelescu – fost prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, instituţie al cărei Senat, în 2011, l-a declarat profesor emerit. Un asemenea titlu, din câte ştiu, nu l-a mai primit decât marele cărturar Petru Ursache de la Universitatea din Iaşi. Domnul Mircea Anghelescu, în prodigioasa-i activitate, a excelat ca istoric, critic şi cercetător literar, paleograf şi pedagog de mare ţinută intelectuală.  În studiul său, menţionat la începutul acestor rânduri, acesta remarcă, înşiruind o serie convingătoare de nume şi date precise: „Se păstrează programul spectacolului, în 24 de pagini, cu schiţele de decor ale lui Pitoeff, cu fotografiile autorului, traducătorului şi ale artiştilor şi cu o <introducere> în materie intitulată A propos de „Kirika” de Paul Blancart (1897-1965), critic de teatru şi istoric al spectacolului, care recunoaşte că < România a oferit teatrului nostru o întreagă pleiadă de artişti de prim plan, deveniţi vedete foarte pariziene şi foarte aplaudate, dar am avut puţine ocazii să ascultă şi piese româneşti> şi-l plasează pe Chirică în <bogata familie a visătorilor obişnuiţi, filozofi ai himerelor şi idealişti impenitenţi>. Şi exemplele de întâmpinare, mai mult decât de complezenţă, a piesei lui Gheorghe Ciprian, la Paris, sunt mult mai multe.
 
Marin Ifrim

sursa: Marin Ifrim, 8 iunie 2015