Ionuţ Caragea – În căutarea fiinţei
Motto:
„ne doare absenţa a ceea ce suntem”
(Ionuţ Caragea)
Ionuţ Caragea a scris numeroase volume de versuri, aforisme, proză SF şi eseuri. Voi comenta, în continuare, antologia de versuri Festina lente (eLiteratura, 2014), ediţie bilingvă, traducerea în limba spaniolă şi prefaţa fiind realizate de Paul Abucean.
În cercetarea eseistică asupra poeticii, Memoria Fiinţei, Horia Bădescu consideră că Paradisul simbolizează trăirea plenară a stării de fiinţă de către om. Căzând din această stare, prin civilizaţia care l-a îndepărtat de natură, omul a păstrat nostalgia după starea dintâi. Omul, ca fiinţă individuală se simte abandonat de fiinţa colectivă, a speciei, pierzând sentimentul că ar fi parte integrantă a întregului univers şi a istoriei vieţii pe planeta Pământ. Fiinţa, în general, reprezintă caracteristicile neschimbătoare ale speciei, repetabile în persoana efemeră. Poezia mare dintotdeauna a căutat rearmonizarea individului cu Fiinţa. Aventura poeziei reprezintă tocmai Memoria Fiinţei, la Horia Bădescu.
Lirica lui Ionuţ Caragea, inclusiv din antologia Festina lente, este dedicată căutării fiinţei, pe care poetul o presimte aproape, dar nu o găseşte, în primul rând pentru că omul este o fiinţă muritoare: „La ce bun e omul, dacă nu învie/ fără judecată aspră şi târzie” (La ce bun?). Viaţa reprezintă un labirint cu o singură ieşire. Rămâne aventura cunoaşterii esenţei lucrurilor: „Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea” (Ceva din mine caută ceva).
Credinţa i se pare prea îndepărtată, ar vrea să întâlnească un Dumnezeu mai apropiat: „aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om/ şi să petreacă ceva timp şi cu mine/ să ne întâlnim într-o bună zi pe stradă/ el să mă bată cu palma pe umăr/ ce faci prietene?” (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă).
Poetul se prezintă în faţa cititorilor cu sufletul în palmă. Sinceritatea cuceritoare şi sensibilitatea acută pornesc din inimă, ca în acest autoportret care vizează frumuseţea zborului liric, dar şi existenţa umană efemeră: „Locuiesc într-o inimă/ Mă numesc Ionuţ şi-mi place să privesc/ În fiecare dimineaţă/ Lumea/ Câteodată nu pot sta locului/ Încerc să zbor/ Dar mă lovesc de gratii/ Şi visurile dor/ Mă trezesc/ Locuiesc într-o celulă/ Aştept graţierea…” (Locuiesc în casa cu multe ferestre)
Viaţa este aparenţă şi nu poate duce la împlinirea fiinţei: „năucitoare clipe, poeme indecente/ aceasta este viaţa, un vis: festina lente” (Festina lente).
Poetul visează trăirea armoniei fiinţei într-un univers mineral care se vegetalizează treptat: „dorm/ într-o livadă/ şi sunt pământul/ visându-se iarbă/ iarba visându-se floare/ floarea visându-se măr/ trăiesc în lacrima unui univers/ aflat în lacrima unui univers şi mai mare/ dorm până când mi se termină visele/ poate că voi muri/ în floare” (Dorm într-o livadă de meri)
O parte din versurile lui Ionuţ Caragea constituie arte poetice din care rezultă că poezia se creează într-o singurătate cu atât mai apăsătoare cu cât dragostea de oameni este mai mare: „numai poetul ştie câtă singurătate/ este în casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor). Chiar în aceste reflecţii asupra poeziei, ceva lipseşte şi fiinţa nu se împlineşte. Este ţipătul singurătăţii care se opreşte la marginea fericirii.
Dragostea, care ar trebui să aducă împlinirea, se înfăşoară într-un văl de tristeţe: „Sunt suflet mare/ Acum vreau să iubesc/ Îmi întind degetele/ Dincolo de ferestre/ Aici toate camerele-s nelocuite/ Triste” (Locuiesc în casa cu multe ferestre).
Uneori poetul cochetează cu extincţia. Poezia pare să-şi salveze creatorul de uitare: „îmi citesc ultimul poem/ sunt trist chiar dacă el/ se va îndrăgosti de alţi cititori/ sau de alte poeme/ (chiar nu ştiaţi că poemele/ se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)” (Rugă ultimului poem)
Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie.
Poetul caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa este ca un tren în care cititorii se întâlnesc.
Poezia lui Ionuţ Caragea este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă.
Lucian Gruia
23 martie 2015