« Revista ASLRQ

Mihai Merticaru - Poeme


CURRICULUM VITAE

Când mama mă smulse gata cioplit
dintr-o coastă a unei întâmplări memorabile,
ţipătul albastru al cerurilor
a săgetat veacul,
înţepenindu-se într-un tunet

până ce s-a înăsprit teroarea întrebării
în boţul acela de fericire disperată,
în bucata de neodihnă vremelnicind prin
codrii uimirilor,
pentru ca să devin apoi un veşnic aspirant
la gloria vidului din haos şi la
veşnicia dintre două clipe,
un pasionat colecţionar de himere
care sărută cu voluptate buzele
umilinţei, ale deriziunii şi ale amărăciunii,

un pelerin prăfuit, amăgit de toate punctele cardinale,
rătăcind prin labirintul
frunzei tremurătoare de plop,
un înnăscut vânător de
eşecuri, nenoroace, nevolnicii şi dezastre,

o pradă uşoară pentru şarpele cu solzi de argint,
care mă ispiteşte cu mărul de aur
al curiozităţii,

un lunatic care vopseşte cerul
cu azur,
un zugrav care văruieşte fiecare secundă
cu altă culoare,

un constructor de piramide
prin deşertul deziluziilor,

o fotografie voalată într-un happening…


DE N-AI FI FOST...

n-ai fi bandajat fiecare frunză căzută,
nu ţi-ai fi vândut sufletul neantului,

n-ai fi vegheat la păstrarea echilibrului
dintre fragilitatea şi uimitoarea rezistenţă
a firului de iarbă,

nu ţi-ai fi făcut cetate inexpugnabilă
într-o coajă de cuvânt,

nu te-ai fi încumetat să călătoreşti
prin pustiul sufletelor rănite,

n-ai fi făcut salturi mortale
peste lăcomoasa gură a iadului,

n-ai fi escaladat atâţia munţi
de urgii şi de blesteme,

nu ţi-ai fi transformat coşmarurile
într-un modus vivendi,

n-ai fi sondat sinele tău
pentru a descoperi păcate ancestrale,

n-ai fi tăiat în aisbergul scârbei
atâtealabirinturi cu sensuri
suprapuse,

n-ai fi fostînvingător la spartachiada
culegătorilor de stele,
a scrutătorilor de zări
şi a vânătorilor de tristeţi...


POETUL

în venele poetului curg fluvii
de cerneală albastră,

în visul lui şi-a turnat Dumnezeu
temelia casei Sale,

din ochii poetului izvorăsc
toate culorilev ieţii,

din evuri şi văi stelare,
el adună mistere şi veşnicii,

pământul se învârte în ritmul
respiraţiei sale şi rodeşte
sub ploile lui de închipuiri,

din miezul incandescent al clipei,
extrage seva eonică pentru vindecarea
tuturor rănilor,

cu o tâmplă, sprijină ziua,
cu cealaltă, noaptea,

sub sprâncenele lui se arcuiesc
toate întrebările omenirii,

el inventează în fiecare dimineaţă
soarele şi focul,

eternitatea e câinele său de pază,
în braţele sale se leagănă universul,

un univers în miriade de universuri
de gânduri...


POVESTE COLORATĂ

Şi–atunci
deodată s-a ridicat negura veacurilor
şi un tărâm fabulos s-a descoperit
privirilor tale siderate.

pielea ei albă,
câmp de zăpadă fierbinte,
scânteia pe pajiştea metafizică a amintirilor.

bobiţele roşii-violacee ale sânilor împiersicaţi
îţi făgăduiau o beţie cu miresme de veşnicie.
pletele ei aurii, ogor de grâu în pârgă,
îţi şfichiau ochii, încolătăcindu-i, înnoptându-i.
coapsele ei de abanos rotund, strălucitor,
se zbăteau, încâlcindu-se-n rime încrucişate şi
îmbrăţişate.

genunchii ei orgolioşi, viclene păsări de pradă,
zburau şi se ascundeau după sprâncenele
tale stufoase, descoperindu-se, aprinzându-se,
înveşnicindu-se.

jarul buzelor ei se azvârlea roată de scântei,
ispitindu-te, nelăsându-te, invitându-te să bei.

ochii eio braznic de sfioşi curgeau
ca o apă albastră peste trupul tău,
incendiindu-l, devastându-l, eternizându-l.

ce de viscole între şoldurile de ciocolată amăruie!
ce şoapte fierbinţi!
ce chemări înfrigurate!

aşa au trecut veacuri şi milenii
şi multe altele vor mai trece,
dar povestea asta colorată
va rămâne neschimbată.

 

Sursa: Mihai Merticaru, 2016