« Revista ASLRQ

Nicolae Mareş: Un aforist de marcă – Ionuţ Caragea

                                                                                                                                           

Lucian Blaga spunea că aforismul ar trebui să fie: „o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Dorindu-și sau nu, în ipostaza respectivă s-a postat, în cele 333 de aforisme ale sale, Ionuț Caragea, autorul florilegiului de față. Fiecare gând al său și toate împreună răspund cu brio la această cerință formulată de gânditorul din Lancrăm. Pentru că, în definițiile aforistului-poet Caragea, găsim încercări reușite în folosirea de genuri proxime și diferențe specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate încă. În aceste încercări, autorul nu abuzează de paradoxuri şi nu recurge la preţiozităţi inutile.

Adevărul pur, cel gol-goluț, este pentru tânărul, dar încercatul aforist din Oradea, cea mai reușită metaforă. Și continuând această idee, el ajunge prin judecăți încrucișate neașteptate, la concluzii metafizice nemaiîntâlnite, la noi paradigme: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”. Găsim în expresia de mai sus o enumerare de judecăți implicite și explicite definitorii, conducând toate la un loc la o îmbinare fericită de termeni sau de categorii, primordială fiind forța sugestivă degajată. La fel în următoarea aserțiune în care bătrânul Homo Faber, forţat de lumea tehnologizată, ajunge să se nască pe Google, autoizolându-se, şi astfel, „Adesea, adevărul vieţii e ascuns în lacrima omului singur”.

Fiecare aforism din această carte ni se înfățișează ca un ram ori ca o frunză. Mai multe la un loc, acestea formează un copac, uneori extrem de viguros, ca din povești, plin de roadele gândirii. Cartea întreagă este ca o pădure plină de miracole din care n-am mai vrea să ieșim. Subliniez încă de la început că în formulările sale, Ionuț Caragea ține seama de regulile lui Descartes și Pascal, în sensul că nu definește concepte neclare și nu apelează la termeni insuficient precizați: „Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire”. Într-un anumit sens m-am apropiat de autor, deoarece și eu, în aforismele mele, am spus: „Sunt ziceri adevărate și neadevărate. Cele din urmă n-au viață lungă”, întrucât „Nimic nu-i mai durabil decât gândul exprimat drept și frumos”. (Nicolae Mareș - manuscris). 

În general, genul proxim și diferența specifică întâlnite la Caragea au o variabilitate surprinzătoare, ceea ce îi conferă aforismului său caracterul insolit, neașteptat. Profet al propriei aneantizări, scriitorul lucrează precum anticii, cu slove demult șlefuite, știut fiind că până și Sfântul Petru a procedat la fel. Sfântului i se atribuie dictonul că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (I. 4.8). De aici irizează şi zicerea împământenită în literatura română, sub condeiul lui Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Apropiindu-se de înțelepciuni biblice, Ionuț Caragea este convins că destinul îi este „o clipă eternă de dimineață suspendată între șoaptele inimii”. Afirmația de mai sus ne arată ce vână puternică de poet are aforistul în cugetările sale, un alt exemplu fiind cugetările pe tema celui mai nobil sentiment: „Dragostea – oceanul fără ţărm”; „Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercând să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului” sau „De multe ori, iubirea este iluzia unei flori căreia i-am smuls toate petalele, cu propriile noastre gânduri negative, când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise”.

Smerenia cu care cugetătorul vorbește despre Dumnezeu este pilduitoare: „Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine”; Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce”; Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul”; Dumnezeu scrie cu pană de înger”; Dumnezeu stropeşte pânza dimineţii cu rouă. Este divină lui semnătură.”; Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.

Gândurile despre inimă au în aforistica lui Caragea o încărcătură romantică pe care numai la Mickiewicz am mai întâlnit-o: „Centrul de greutate al oamenilor se află în inima lor”; „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”; „Inima de stâncă nu încetează niciodată sa bată”.  Aducându-şi aminte, departe de casă, că limba română este Patria sa (precum spunea şi Nichita Stănescu), autorul ne mărturiseşte: „Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil”.

În multe din aforismele sale, autorul nu fuge de realitățile cotidiene din exilul creator în care a trăit un crâmpei de viaţă sau din Patria-mamă în care se întoarce nerisipitor, mai ales atunci când definește „libertatea totală”, care pentru el este „cancerul oricărei societăți.  

Simte, la nivelul empatic, suferinţa oamenilor pe care îi definește drept „crucile vii dintre cer şi pământ”, fiindcă şi el, poetul, este la rândul lui, „pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister”, având „ciocul încovoiat spre propria inimă”.

Cele 333 de cugetări și aforisme ale poetului Ionuț Caragea sunt, până la urmă, nu numai un mic compendiu de cuvinte înțelepte, ci și o radiografie lirică din care nu lipsesc multe trăiri profunde ale unui contemporan care ne invită la introspecţie şi sublimare.

Nicolae MAREȘ

Sursa: Nicolae Mareş, 2017