Ionuţ Caragea - Poeme din volumul în pregătire "Mesaj către ultimul om de pe Pământ"
 

Iubirea nu e niciodată strigăt în pustiu
 
când vei ajunge să fii
ultimul om de pe Pământ
să-ţi ridici privirea la cer
şi să te rogi
iar dacă din ochi nevăzuţi
vor curge lacrimi
asta înseamnă
că ţi se va permite şi ţie
să stăpâneşti
universul stelelor căzătoare
pentru a îndeplini dorinţele
unor noi oameni
pentru care
iubirea nu e niciodată
strigăt în pustiu
poate doar sfârşitul
ucigaşului
de speranţe
 

Suflet cu gura plină de pământ
 
trupul nu îndrăzneşte
să-i spună sufletului
că a rămas singur
ci îl lasă să doarmă
în braţele inimii
ce fredonează
cântecul de leagăn
al nemuririi
 
sufletul doarme, doarme
până se trezeşte buimac
visase urât
dar şi mai urât este
ceasul stricat al inimii
pe care-l priveşte
neputincios
 
se sperie şi-i vine să urle
dar are gura plină
de pământ
 
îşi face loc cu greu
printre bolovani şi rădăcini
ajunge la suprafaţă
miroase o floare
care nu mai miroase a floare
miroase o cetină
care nu mai miroase a cetină
 
ascultă vântul
ca un râu de şoapte
clipocind despre
marea călătorie
 
şi cheamă o pasăre
care să-l poarte pe aripi
până la marginea lumii
 

Roaba poeziei
 
trupul nu mai este
ce-a fost cândva
dar poetul încăpăţânat
îşi duce sufletul
către infinit
în roaba poeziei
 
şi ca să nu fie roaba
prea uşoară
zeii au hotărât
să se scurgă în ea
şi nisipul din clepsidră
cu tot cu amintirile
cele mai frumoase
în care sufletul
se ascunde adesea
pentru a scăpa
de gura păcătoasă
a lumii
 
ţine, poetule, roaba poeziei
cu ambele mâini
şi lasă bastonul dragostei
pentru orbi!
 

Stânci albe
 
când muncim
în palmele noastre se nasc râuri
tocmai bune pentru corăbiile de comerţ
ale sufletului care ancorează
în alte porturi
prin strângeri de mână
 
când iubim
apele subterane ale palmelor
încep să clocotească
vor să iasă la suprafaţă
să erupă ca nişte gheizere
dar ce s-ar face inima fără ele?
cum ar mai bate?
iar apele fac drum întors
în faţa zăgazurilor cărnii
doar câte un strop mai curge
pe la colţul buzelor
sau pe la cumpăna fericirii
aşa ca o scurtă eliberare
 
când plângem
în palmele noastre se nasc
mări moarte
iar sufletul rătăceşte
pe plajele lor pline de sare
în căutarea unor urme mai vechi
a unor atingeri sidefii
de cochilii
nasturii cu care se încheiau
nu demult hainele
 
şi mai vine o vreme
când palmele se încrucişează
şi seacă toate râurile şi mările
şi apele subterane
dispar şi satele şi munţii
şi câmpiile care le înconjurau
e totul mort doar stânci albe
domină pustiul
 
e rândul altora să muncească
e rândul altora să iubească
e rândul altora să plângă
e rândul altora să moară


Amintirile întunericului
 
oare cine merge
şi vorbeşte
în somnul adânc
al umbrelor?
 
oare umbrele
se pregătesc
pentru primirea
întunericului deplin
în sufletul lor?
 
şi noi, cine suntem noi?
paznicii umbrelor
în bătaia soarelui?
paşii călăuzitori ai umbrelor
din cele patruzeci de nopţi
cu lună plină?
 
sau poate că umbrele
sunt amintirile la care întunericul
nu poate să renunţe
fără luptă?
 
adânc e somnul umbrelor
adânc ca mările
de lacrimi negre
pe malul cărora
oamenii contemplă în tăcere
un nesfârşit mister
 

Nu eşti pregătit
 
speranţa îngenunchează
în lacrimi de iubire
în timp ce inima îi spune
sângelui să mai aştepte
până la eterna coagulare
 
gândul e sfărâmat
în mii de presupuneri
ce aprind o ură
de nedescris
 
cuvintelor le cresc
gheare cu care încearcă
să scoată ochii
celei de-a doua şanse
 
nu eşti pregătit
pentru marea iubire
mai trebuie să suferi
pe foaia de hârtie
bântuit de propriile
tale vise


Onoarea de a muri în visul cel mai frumos
 
există şi învieri triste
sunt cele care ne trezesc
din visele
cele mai frumoase
ale nopţilor
 
ce bine-ar fi
dac-am putea alege visul
în care să murim
definitiv!
 
şi ce simplu!
 
dar marele maestru al viselor
nu crede că merităm
această onoare
fără luptă
şi ne mai dă vise
pe care să le visăm
cu ochii deschişi
în toiul zilei
 
vise care trec
pe lângă noi la o distanţă
suficient de mică încât
să mai sperăm
la viitoare atingeri
 
vise care ne ridică
ochii spre cer
încât să credem
că zborul este şi al nostru
nu numai al păsărilor
 
dacă visele acestea
nu se vor a fi împlinite
dacă ne pierdeam curajul
şi motivaţia de a fi
nu vom avea onoarea
de a muri în visele
cele mai frumoase
ale nopţilor
 
vom muri
bălăcindu-ne în vieţile
noastre călduţe
în urma unei crize
de identitate
 

Slugile pământului
 
noi credem că umbrele
sunt slugile noastre
iar umbrele cred că noi
suntem slugile lor
 
aşa trece timpul
iar când se cască o groapă
la picioarele noastre
şi noi şi umbrele realizăm
c-am fost slugile pământului
 
nici păsărea
nu şi-a găsit odihna
în cuibul unei stele
iar cârtiţa oarbă
în loc să-şi găsească
fericirea
pe vârful muntelui
continuă cu încăpăţânare
să sape galerii
sperând să ajungă
la rădăcina
arborelui vieţii
 

Sursa: ionutcaragea.ro, 2016