« Revista ASLRQ

 

Elena Papadopol - Poeme din volumul Umbre din paradis, ed. Fides, 2019

 

 
*
ultima rază
de lumină calmă și indiferentă
se strecoară-n noapte
noapte schelet
ce vine pe urmele tale
din valurile pasiunii ei
pantofi diabolici aleargă spre tine
din paradis

*

o pasăre cu piept impunător
de culoarea unei portocale
cu cap și picioare ascunse
pleacă în zbor
să ne dezlege de beznă
și să fie din nou început
un foc ne
stins ce ia alt chip și țipă
-Răsărit-

*

unde sunt anii care-au trecut
o altă zi își aruncă ancora
lasă la apă o clipă cât un punct
și-o vezi crescând din ce în ce
până în noapte
în lumina prorei
atunci vâslește atât de blând
și barca ei rămâne întunecată
pe nisip

*

În inimă-mi bat umbre
cu strofe de tăcere,
destăinuite-n vise,
cu limbi de curcubeie.
Alai de Eve clipind pe cer plăpând
peste nisipul cald, cu vise
mi-aduc mereu aminte
de-o nepermisă taină...
cea mai puternică,
păcatul...
Un dor mă prinde cu mâini curate,
de-adevăr.
Cum aș putea să mă dezbăr
și să m-aleg pe mine?

*

un vânt puternic a deschis
toate ferestrele și ușile
ce bătălie dură
a devastat totul
și n-am avut inimă să-l cert
poate că vântul ai fost tu

*

din spatele vălului nopții
ziua pare diafană
din spatele vălului
totul pare vis
din spatele vălului
viața are culoarea zorilor
pe aripi de fum
suntem pe drum
suntem copaci înfloriți
sub văl cu parfum

*

 
  • Într-o tăcere lungă, privesc o imagine parcă decolorată de vreme. Amintiri îndepărtate par neajutorate și îmi cântă pe o voce caldă și joasă: "Ți-aduci aminte când ai luat soarele și l-ai pus în sufletul meu?"...Îmi mijesc ochii a somn. Petice, crâmpeie de gânduri într-o goliciune desăvârșită a sincerității. Unde se duc cuvintele? Zâmbesc. Amintirile sunt acolo, pe raft. Toate poartă numerele anilor. Unele sunt atât de vechi și prăfuite, încât mi-e frică să le deschid. Iau cea mai veche amintire. Se pare că e legată de anul nașterii mele. Să o deschid?! Ar însemna să trăiesc într-un aer rarefiat. Sânge, atomi, celule și...o spirală de oxigen...Refuz strigarea. Dacă mă las în voia numelui, nu mă mai întorc. Chinul copleșitor al facerii..., o apă binecuvântată ce tâșnește din tine, dintr-un întuneric adânc, ce-ți dă un sentiment de ușurare când simți atingerea unui înger.Nu-mi mai amintesc ce am simțit când m-am născut. Adevărul e că amintirile se schimbă odată cu noi. Dar singura dovadă că m-am născut greu, e că am vârtejuri multe. Țin minte, când eram mică, de câte ori mă pieptăna mama, o babă de prin vecini, cu nasul cât bidineaua, își făcea semnul crucii mereu, numai când se gândea câți bărbați o să țin, după câte vârtejuri vedea.Nu am fost o păcătoasă. Doar m-am îndrăgostit și eu o dată, fără să știu că dragostea e un cântec, care te face să pornești la drum, cu nimic altceva decât pielea de pe tine, pierzându-ți în neant faptele, trecutul... Îmi amintesc și acum, în lumina visului, tandrețea sufletului său. În aburul minții mele, mă culcușesc în brațele lui, spunându-i că n-am să-l părăsesc niciodată.
    ...într-un colț al minții, am o slăbiciune pentru o pisică neagră cu ochi de smarald...
    ...o amintire cu formă de vis se conturează când luna împrăștie valuri de lumină argintie. Totul se sfințește prin vis...

    *

    Să trăiești anesteziat cu vise, când limbile timpului sărută încet, adânc tăcerea din zilele întunecate, înseamnă să trăiești solitar, în propriul trup. Esti prins în el pentru eternitate.E suficientă vanitatea amintirii unui sărut să debordezi de energie sau să te pedepsești pentru acele trăiri depuse în altarul sufletului tău. Fluturi orbi îmi ating visele. Durează mai mult decât ar trebui și, totuși, atingerea abia perceptibilă e copleșitoare. Bătăile inimii mă dau de gol. Vreau să le dăruiesc ceea ce cred că le datorez.
    De câte ori ochiul meu a străbătut distanța nesfârșită în care speram că te voi găsi...
    Dar ești paznicul ce doarme-n mine. Ridică lanterna. Am ochi căprui. Coboară lumina fără teamă. Uite-așa...mă țintuiește. Nu-i Nordul înghețat..., e lumea mea: sânge, carne, locuri tainice și...gura supremă...cântă ceva ce nu-i lipsit de noimă. Îmi schimbă ritmul. Mă înnebunește pe tonuri joase. Ce vreau acum? Ce doresc? Am o listă plină de prea multă viață.
    ...o viață dincolo de sânge și celule. Sacru si profan, cea mai puternică viață pe care pot să o am.
    Ne balansăm odată cu cântecul, până prindem ritmul. Bum-bum! Bum-bum! Doar tu și eu să dansăm în adâncurile fără lumină. Noaptea, totul e altfel. Stinge lumina.

    *

    Sunt momente când este absolut necesar să dai frâu liber furiei. Altfel, rana se adâncește. I-am prins chipul în palme, iar cu degetele îi atingeam tâmplele, simțindu-i pulsul.Sângerezi! În tăcere e mult mai greu să risipim furtunile din noi. Cum te gândești? Și-a întins brațele pe spatele meu, încercând să mă liniștească. Mă privea ca pe un fruct copt. A încercat să mă sărute. A fost un șoc. M-am temut și mi-am ascuns privirea.Odinioară, se credea că sufletul poate intra într-un fruct. Mănânci fructul și sufletul se ascunde în tine.Să mă înfățișez astfel privirii directe a lui? E un risc. Și totuși..."riscul pe care ți-l asumi e măsura lucrurilor pe care le pretuiesti"...

    *

    Azi am intrat în casa unui tată, care știe că exist și-mi dă răspunsuri prin tăcere. Mi-a dat și pace. Coerentă și folositoare. În dimensiunea lui, am pătruns, azi, precum un iceberg. M-a măsurat cu pricepere și m-a transformat în apă sărată și-adâncă. Mi-a arătat un alt fel de iubire, cu un alt mod de îmbrățișare. Cu sunet...al unui torent sărat ce spală ochiul de "n" particule de praf, de pe drumul aglomerat al vieții.

    *

    Murdar și flămând, aflându-te în întunericul cel mai adânc, când ți se pare că ai rătăcit drumul, o căldură venită parcă de nicăieri, atingerea unei aripi și un sentiment de ușurare inundă până și pământul de sub tine. Este lumina care-ți taie răsuflarea. Nu ești bogat, dar te simți hrănit. Redus la tăcere, îți rezemi fruntea de-o icoană. Nu poți să te rogi lui Dumnezeu în picioare.

    *

    Tăcerea serii, într-un glas pe care numai sufletul îl cunoaște, înviorează cuvinte din fierbințeala ce răzbate dinăuntru, odată cu ritmul accelerat al inimii, într-o respirație profundă: IUBIRE, GRIJĂ, ÎNCREDERE.De ce zâmbești? Odihnește-te, lasă-mă să-ți desfac șiretul ghetelor, să-ți ating tălpile și săîți destind încordarea unei zile lungi, când trupul tău nu dorește decât să fie ascultat. Spune-mi dacă fierbințeala mâinilor mele te poate încălzi și îngriji acum, în ritmul pe care îl asculți și căruia este plăcut să îi zâmbești.

    *

    Am trăit în casa părinților mei, unde am primit căldură și hrană, până când am fost sigură că pot să plec, luând și strălucirea ei. Niciodată nu am plâns că sunt nefericită. Și, dacă am plâns, pentru că...am mai și plâns..., chiar dacă aveam totul, am învățat de la ei că, oricât de multă tristețe aș avea în suflet, nu trebuie să o arăt în jur. Am învățat să cântăresc cu inima, ceea ce se cântărește cu inima, și cu mintea, ceea ce e de cântărit cu mintea și, chiar dacă sângerez "din joacă", n-am nicio scuză să privesc în ochii altcuiva și să-mi întâlnesc durerea. Într-un mod simplu, am reprezentat o viață, în care domnea ordinea, după anumite reguli.
    Dar, dincolo de acest clișeu al vieții, de această măsură circumspectă de a păstra inima în carantină, totul s-a prăbușit pe panta dulce a poveștii. Ce am fost. Ce sunt. Ce voi fi. Nu știu.

    *
  • Sursa: Cristina Papadopol, 22 martie 2020