ŞTEFANA GOŢIA - FILOSOFIA CA MOD DE VIAŢĂ

 

Demersul de față se dorește o reflecție asupra problematicii filosofiei ca mod de viață. Pornind de la premisa că există o legătură organică între filosofie, ființă și viață acest parcurs critic încearcă să urmărească preocupările și efectele care țin de progresul cunoașterii dobândit printr-un parcurs susținut, bazat pe tehnicile plotiniene, cu efecte morale și în viața practică a filosofului de azi. Filosofia văzută acum ca exercițiu de viață urmează un traseu, utilizând tehnici și etape: de căutare a principiilor - să învățăm să trăim; de socializare - să învațăm să dialogăm; de echilibru și dinamism personal - să învățăm să murim; de cunoaștere și autoperfectionare - să învățăm să citim.

Filosofia, etimologic vine din limba greacă și s-ar traduce iubire de înțelepciune, însă în peisajul lingvistic contemporan cuvântul pare a se folosi în diverse construcții semantice în scopul unor afirmații ieșite din sfera semnificației cuvântului de origine. Știința concepută dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează, emite concepții, principii științifice și  metodologice și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale despre lume și viață pare acum estompată de lucruri pragmatice care nu stârnesc setea de cunoaștere și care par că nici nu provoacă gândirea și imaginația să-și construiască resorturile interne ale  ființei - dorința și voința - în căutarea acestor răspunsuri...

Pe de altă parte,  ființa a fost subiectul și în același timp obiectul fundamental al  filosofiei, problema subiacentă a tuturor preocupărilor filosofice, care a generat de multe ori mari crize și  frământări sociale1, ca dovadă a valorii și forței uriașe cu care acest concept, divers interpretat,  poate pune în mișcare pârghii nebănuite.

Și nu în ultimul rând viața, văzută prin prisma dinamismului este percepută ca o mișcare spre sine, ea orientându-și elementele din care se compune spre scopul urmărit – mentenanța în complexitate,2 cu nuanțe de adaptabilitate și integranță.

Pe temeiul complexității vieții umane cu sâmbure de ființă transcendentă, înțelegem de ce filosofia ca iubire de înțelepciune e mereu altceva decît filosofia ca discurs izolat, centrat pe contextul biografic și social. Este altceva decât filosofia ca iubire de cuvinte a sofiștilor văzut ca fenomen de transpunere a divinității pe hârtie și  altceva decât filosofia celor care au dezvoltat discursul gol, neizvorând din fenomenul vieții personale. Pragmatic vorbind, este una să știi cum decurge o naștere și cu totul altceva este nașterea în sine sau este una să știi ce înseamnă să fii îndrăgostit și alta să trăiești îndrăgostirea.

Filozofia ca ”mod de viaţă” poate fi înţeleasă din cel puțin două perspective. Mai întâi  putem vorbi de conotaţia culturală inspirată de elenism, ca exponenți putem vorbi, conform lui P. Hadot, de Platon și de Plotin la care filosofia este o asumare existenţială unde importanță o au faptele vieţii în complexitatea lor infinită.

Mai târziu P. Hadot susține acest punct de vedere3 insistând asupra observației că profesorii din universitățile moderne  nu au ca scop consilierea unui mod de viață filosofic, ci formarea de funcționari, adică decernarea de diplome iar acest lucru nu este suficient dacă luăm în considerare afirmația că ”o filosofie nu poate fi, în cele din urmă decât expresia unei experiențe umane exemplare”.4

A doua semnificaţie devine o simplă consecinţă a raportării la obiectele filozofiei și aici filozofia ca mod de viaţă nu trebuie să însemne o raportare la tradiţia antică, ci aplicarea ei ca pe o consecinţă naturală a preocupărilor teoretice. Deopotrivă, pentru filosofii antici și pentru omul contemporan filozofia este practica de studiu, dezbaterea şi argumentarea. De aici trebuie să pornim să regândind filozofia ca mod de viaţă ca un proces de implicare naturală şi modelatoare.5

Într-o pauză, în care reflexia ochilor noștri surprinde realitatea dincolo de frică, timpul se oprește temător în ideile născute din complexitatea infinită a omenirii îmbibate cu esență de ideal și ne îndeamnă să împletim ficțiunea cu întrebări:

De ce încă din antichitate omul e în căutarea unor persoane-model, cu calități normative, de care e cucerit, doar pentru că ele însele și-au asumat filosofia, în sens de iubire de înțelepciune ca mod personal de viață?

Poate să mă ajute filosofia la transpunerea complexității verbului a trăi în marea scenă vieții?  Oare, în fața atâtor posibilități  întâlnite de om, conceptul de ”filosofie ca model de viață” mai este  palpabil tentației elective între bine și rău?

E posibil să avem un mod de viață bazat numai pe cuvinte și teorie? De ce aplaudăm filosofia, dar neglijăm aplicarea ei în contextul social, profesional deontologic, moral politic și uneori chiar și juridic?

Complexitatea ființei umane nu e dotată cu intuiție? Dacă în urma unui accident am uita toate principiile filosofice descoperite, ar merita încă odată efortul regăsirii lor și un nou mod de viață bazat tot pe filosofie?

         Filosofii antici le propuneau celor care doreau să studieze filosofia o căutare ghidată a înțelepciunii și a eu-lui propriu, care includea câteva etape succesive. Cu studiul începea construirea relației directe cu autoritatea sau cu modelul.6

         Plotin, care s-a simțit atras de filosofie datorită nivelului superior pe care-l oferea alternativa unei lumi dezordonate,7 a remarcat lipsa efectelor filosofiei în viața societății și propune cu insistență asceza, nu ca o luptă cu sine, ci ca o perseverență cu valoare practică modelatoare: „(...) când ai atins un anume nivel de puritate interioară, când contemplația a devenit continuă, când privirea ți s-a limpezit și a devenit parcă mai luminoasă, atenția pe care ți-o îndrepți către spirit nu trebuie să te împiedice să fii atent și la cel de lângă tine, la lume, la trup. Aceeași deschidere, aceeași așteptare iubitoare îți îngăduie să te afli simultan alături și de spirit și de cei din jurul tău. Această atenție e blândețea.”[1]

         Alegerea modului de viață depindea, în fiecare caz de asumarea principiilor filosofice până în acel moment, care se descopereau treptat sub ochii discipolului. De aici transpare imperativ perfecta credibilitate a modelului ales, pentru asumarea ”diferitului” de comunul societății. Acest lucru necesita un intens efort de căutare și autoperfecționare.

         Iată de ce majoritatea școlilor antice acceptau că filosofia este superioară, dar și condiționată  de obținerea unei stări de liniște, de pace a minții, în timpul parcurgerii unor exerciții de luare în stăpânire a pasiunilor, prin procedee de perfecționare a vieții și de aprofundare a misterului morții.

În  fața atâtor posibilități, întâlnite în viața omului, filosofia a oferit mereu posibilități elective între bine și rău. Binele și răul sunt parte integrantă a existenței umane, dar nu putem afirma ca suntem buni sau răi cu o precizie chirurgicală. Filosofia ne poate ghida pe calea către „viaţa bună” așa cum spunea Aristotel, deoarece principiile ei sunt aceleași, nefiind nevoie de  înţelegeri cu totul diferite, chiar dacă trăim în epoca nanotehnologiilor  și a spaţiului virtual.

Tehnicile propuse au fost diferite de la un curent filosofic la altul și conduceau în mod practic la doctrine diferite despre divin, lume și viață, în conformitate cu experiențențe sociale specifice, cu tehnici practice, de aplicare proprii: renunțarea la plăcerile simțurilor, urmarea unui regim alimentar etc. De exemplu propunerea cinicilor de suportare a frigului, a injuriilor, suprimarea luxului; propunerea pyrrhoniană care considera toate lucrurile lipsite de interes; propunerea epicuriană, a stoicilor etc.

Dar azi, pentru a se actualiza pe deplin sensul spiritual al filosofiei, în direcția unei asumări cu totul practice, filosoful ca și în trecut, este pus în fața  nevoii de a-și perfecționa un set de exerciții ascetice, spirituale. Acestea sunt menite să contribuie la dezvoltarea capacităților cognitive și la perfecționarea vieții personale prin aprofundarea activităților simple: cititul, ascultarea, dialogul, investigarea, cercetarea conform unei arte de a trăi.[2]

Nu cred că e posibil să fim împliniți și fericiți având un mod de viață bazat numai pe cuvinte și teorie. Prin esența sa, un model ne provoacă să-l privim, să-l urmăm, să exersăm și să-i fim mimetici, liberi practicanți.  În mod concret, pentru omul modern inspirațiile plotiniene către învățare par a fi de mare actualitate: „învață să trăiești- să-ți formezi principii;   învață să dialoghezi – să socializezi corect; învață să mori- să-ți cauți echilibrul interior și învață să citești – să te autoperfectionezi. Toate acestea formează o matrice filosofică întemnițată în om”[3].

          Să învățăm să trăim, ar fi  primul astfel de exercițiu, care îndeamnă la autoperfecționare, în acord cu principiile teoretice ale filosofiei prin practică continuă și aplicare permanentă în experiența cotidiană, până la transformarea acestora într-o vizibilitate concretă. Învățarea aceasta se întemeiază pe fapte reale, ca expresie pozitivă. Fără tulburări ancestrale și fără frici, în măsura în care învățăm să ne luăm viața în stăpânire.[4]

         Să învățăm să dialogăm  este lecția de esență a socratismului și are o pedagogie aparte deoarece nu predă lecții despre subiect, ci despre cu totul altceva:  persoana celui cu care se dialoghează și relația paideică dintre personaje. În mod fundamental are sens ca examinare reciprocă a conștiinței, ca exercițiu intelectual practicat în comun și este  factorul care naște controverse și suspendă clipa neștiinței în profunzimea înțelegerii.

         Să învățăm să murim ar fi al treilea exercițiu ca probă elocventă a finalității practice  a asumării principiilor filosofice. Elevilor din antichitate li secerea să aibă mereu prezentă, în fața minții propria moarte împreună cu relele cotidiene care li s-ar putea întâmpla. Exercițiul nu era o abastractizare conceptuală a morții, ci erau practici cotidiene de meditare permanentă a propriei morți cu scopul de a se familiariza cu ea, ca și cum ar fi un fapt firesc desprins din viață. 

         Similar, în contemporaneitate dacă am vedea moartea, nu din dorința de a crea un eveniment memorabil, ci din perspectiva unei limitări generate de  neputința de a dialoga, atunci  pregătirea pentru moarte ar putea fi văzută ca o parte componentă dintr-un destin mai cuprinzător, care se întinde dincolo de ea.

         Să învățăm să citim este al patrulea exercițiu spiritual complet necesar filosofului, care-i oferă în primul rând, o educație a bunelor maniere și a comportamentului moral.[5]

Teoriile deontologice și noțiunile bine argumentate ne fac să apreciem pozitiv filosofia,  dar de nenumărate ori întâlnim neglijarea aplicării ei în contextul social. Toate acestea înseamnă că actualizarea valențelor și a talentelor de care dispune individul pentru  ”a-și construi propria statuie” după cum spunea Plotin merg în sensul unui cult al sinelui, conform stereotipurilor moderne, nu în sensul scoaterii la lumină a formei perfecte din el și nu eliberează forma estetică, perfectă, închisă în blocul brut de marmură.

Complexitatea ființei umane ne dă certitudinea că nu va exista nici  un moment în care să putem declara încheiate exercițiile spiritului în trăirea filosofiei ca mod de viață și nici un moment în care obiectivul lor ar fi fost atins pe deplin.

O critică a modernității a devenit o meditație a alienării principiilor filosofice a lumii întregi și astfel a devenit o interogație asupra modernismului suscitată de presimțirea dureroasă că toate bogățiile pe care le-am avut le-am pierdut ”cumpărând pietre”.

În modernitatea de azi, însăși pragmatismul material este o critică la adresa împlinirii și perfecțiunii umane. Ori de câte ori se deschide un nou drum, altele se închid, dar poate ar merita încă odată efortul regăsirii unui nou mod de viață bazat pe filosofie deoarece răul modernității nu ține de răutatea ei proprie, ci de viciul în care s-a transformat datorită unui orizont sărăcit, lipsit de perspectivă.[6]

         Starea de filosof durează cât toată viața, ca un efort neîntrerupt, mereu împrospătat de o convertire a viziunii și comportamentului, emanând filosofia firesc, ca o respirație.

 

Sursa: Ştefana Goţia, 23 martie 2020