Nina Macari - Poeme

Nina Macari - Poeme



LUMINA OCHILOR MEI Moldovă! Ți-au înstrăinat munții, ți-au răpit marea, dar n-au putut să-ți smulgă dintre hume inima! Doar că ți-au dispersat-o, risipind pe cerul Patriei rouă... O parte de inimă se află sub rădăcina Teiului lui Eminescu din grădina Copou de prin Ieșii dragi, cum era dezmierdat de condeierul Creangă - sfătosul bunic din Humulești; altă parte din inimă e prin pădurea fagilor din dulcea Bucovină, scrisă cu soare prin poemele Stelelor, care de la mult prea multe simțămminte, au devenit mai aprinse... Și altă parte din inimă e zidită-ntre pietrele cișmelei, ce izvorăște din matca Chișinăului, unde este aciuat de vecie și dorul meu, care arde și îmbie Luna mereu să apară... Moldovă! Scumpă Moldovă! Inima ta și țarina toată cuprinde în brațe ca-n verdele ierbii generațiile ce-au trecut de apus cu conștiința-mpăcată, dăinuirea ta printre milenii e fără sfârșit... Mult te-au prădat, mulți te-au trădat, dar ai rămas icoană de lumină pentru ființa-mi, ce din zori îți închină vers condeiat cu iubire, în care rol de zidire îl au oamenii simpli, a căror oase s-au pietrificat, îngrădind să mai vină puhoaiele albe dinspre soare-răsare... Moldovă! Sântă! Divină! te-aș recunoaște prin vremi cu privirea-mi scăldată în lacrimi, lipsită de văz, dar trează la ecoul tău ce ne cheamă ca mama de dulce, ca mama de dragă... Peisaje ne-nscrise-n tipare, dealuri și văi, izvoare, sub boltă cocoare, păduri și livezi cu ochii cât vezi, huma suspină, vatra ne-adună, primăvară-i cât zarea cuprinde... Moldovă! Mireasă-nflorită de rod pârguită! fluturași zglobii printre raze de soare, zborul lor adie candoare printre lanuri de grâne viitorul de mâine, vor coace Mamele pâine! Speranța mi-e mare, credința mi-e tare, MOLDOVĂ, EȘTI DUMINICA PATRIEI-MAMEI! RECULEG DIN ȚĂRÂNĂ DORUL Motto: „Tot ce e la sânul țărânei e viu. Și piatra e vie. Întoarce piatra cu fața spre tine și vei vedea că-i plânsă...” Grigore Vieru Izvoarele nasc din baladă, din glasul pietrelor scuturate din munți de vântul năpraznic, din el, pământul-divinul, în care istoria s-a zidit în temelie sub chipul Anei cu burta la gură, ațipită de Cel ce i-a dat viață veșnică, meșterul fără de seamăn, Manole... Izvoarele nasc și din frunze... Cine, dacă nu frunzele urmează zborul clipei spre duruta țărână, unde iarba leagănă somnul tihnit al laptelui țâței materne... Și ce dor mi-e de frunzarii nucului din poartă!... Îmi sunt dragi ploile. Ploile scaldă pământul și-l revigorează! Astfel printre țărâne ajung la Mama bule de aer... Îmi sunt dragi până la lacrimi dalbe ninsorile... Printre fulgi mă simt o păstoriță... Pământul e plin de Mioare... Mioare - steluțe risipite de darnicul Soare, bucuria dăruirii înscrisă pe fire de iarbă... Tu, iarbă, tot ai Mamă?... EȘTI INIMA MEA, ROMÂNIA Cum să enumer, Patrie iubită, toate câte dragi la tine-mi sunt?! Nistrul, Prutul, codrii, marea, cerul, Le-adun în gând și le sărut! Mă copleșesc tablouri perindate Prin veacuri grele, clipe de surgiun. Tu, ai știut prin vremuri de urgie Să mergi cu fruntea înălțată sus! Și-amurgul tău cu viorie zarea, Ce-ți scaldă ochii de iubire plini, Cu clopote ce bat prin cimitire, Cu dangăte, născute-n gust-pelin... Mi-i drag să te cuprind în gând albastru, Cu satele născute-n veșnicii, Cu nucii ce foșnesc din frunza deasă, Cu garduri vechi și cruci în răstigniri... Cu ciutura de la fântâna-n poartă Și cumpăna ce geme-ncetișor - Ne-ndeamnă pasul jalnic printre astre Cu gând de revenire la izvor... FLUTURI DE ROUĂ Crucile albe înfipte-n morminte, Verde firul de iarbă... Morții sunt fericiți pe vecie, Verde firul de iarbă... Dimineața ne-nvăluie-n albă năframă, Verde firul de iarbă... Fluturi de rouă scaldă pământu-n lumină, Verde firul de iarbă... Un cer de mâini se grăbește pâine să-nhațe, Verde firul de iarbă... Poeții rămân de timpuriu fără Mamă, Verde firul de iarbă... Portița uitată deschisă scârțâie a jale și-așteaptă, Verde firul de iarbă... Nici tu nu m-auzi, când inima-mi plânge, Verde firul de iarbă... E TIMPUL ÎNCHISOARE OARE (sau autobiografică) Din colivia de aur în care mă aflu, cu zbuciumul muiat în călimara cu sânge, aripi îmi zdrelesc. Așez cuminte în fața-mi ca pe stela lui Hammurabi, poemele mele, țesute din fire de-argint, spălate în roua dimineții, parfumate de flori... Se-arată clipele prea scurte, totuși, mi se pare visul prea lung pentru găzduirea unui „eu”, ce tot caută să coloreze meridiane și paralele cu dor... și mai știu, de partea cealaltă sunteți voi, iar ochii voștri pentru mine sunt izvoare, din care îmi alimentez dragostea, însetată de viață și... vă iubesc! CATEDRALA ABECEDARULUI Ana – zidire preasfântă Brațele Mamei – leagănul prunciei Credință – Zâmbetul lui Dumnezeu Dragoste – iarba mă doare Eu – trează oricând la strigătul tău Fericire – Soarele uită s-apună Gând - briză de mare /uneori liniștită și caldă, alteori bulversată și rece/ Humă – inima Părinților Ie – dorul străbunilor Îngemănare – suflete contopite într-un dangăt de clopot Jale – Valea Basarabiei, lacrima Mamei Osândă – pământul frământat cu sânge Pace – Mama de-asupra covatei Respirație – infiltrarea sufletului dintre țărâne spre curcubeu Speranță – doina sufletului Șoaptă – atingere pe cord cu simțăminte Trăire – durerea ce naște tăceri Țară – de la soare răsare până la soarea apune spicele joacă în valuri Uimire – puii de rândunică se uită la Soare Ziuă – fața Mamei, când pruncul își scaldă SCĂRIȚĂ CE LEAGĂ PĂMÂNTUL DE CER Iarba - Rabdă, Mamă, E ultima vamă... Stelele - Bulgărași de soare Ard, clipesc, răsar... Luna - Doare ca nebuna, Admiră greierași... Noaptea - Pânză de mătase, Plapomă albastră... Gândul - Vântul lin în horă Cutreieră pământ cu rouă... Zâmbetul - Ca un catarg Îmi ține sufletul cu drag... Lacrima - Firicel de ploaie Spală și înmoaie... Plânsul - Într-o avalanșă Se revarsă-ntreaga viață... Dorul - Crâncen mă apasă Dragul ce mă lasă... Soarele - Inimă-nflorită De grâne pârguită... Viața - Trece ca laleaua Luminoasă-i zarea... Curcubeul - Trepte cu mult soare Scrânciob plin de floare... Înger - Suflet în lumină, Înspre cer adie... Cocoare - Aripă în zbor, lacrimă și dor... Grâu - Humă înflorită-n verde, Străbuneii stau de veghe... Floare albastră - Iubirea ne-ncearcă, Lacrima plânge... Ninsoare - Fericire-n straie albe, Vals cu prințul mult visat... Clipă - Zâmbet răsare, Pleacă și moare... Moarte - Trece corabia, pânzele-n vânt, Parte a vieții, sfânt legământ... Primăvara - Murmură în cer izvoare, Iubirea înflorește, doare... Toamnă - Trena Evei - poezie, Aleargă roșul prin câmpie... În trecerea grăbită Să iei puțin din toate, Lumină și căldură Cu dor, serenitate! DE VORBĂ CU TINE Motto: „Inima mea este umbra unui fluture rătăcit printre stele!” Ionuţ Caragea M-ai zidit din lacrimi amestecate-n cerneală, o singură picătură a fost de ajuns, ca focul ce arde fără-ncetare să mistuie-n flăcări un chin și un dor... Muguri de speranță se sting printre stele, Pribeag mi-e gândul ce naște amintiri, mi-ai spus cândva că ne desparte un secol, un secol de răbdare mi-e drumul cu spini... Dar într-o zi, iubite, în altă lume, poate, om plânge ca copiii rămași ai nimănui, înfășurați în giulgiu și obidiți de soartă... Și-om sta atât de-aproape cu rece răsuflarea, și ne-om iubi cum morții știu visul a împlini, și fericiți de-a pururi, vom adormi sub piatră ... MI-I ATÂT DE DOR DE TINE Mi-i atât de dor de tine, lacrimi de durere se aștern pe chip, cum să te găsesc în astă lume, să-ți transmit al vieții dulce stih?... Mi-i atât de dor de tine, ziua, noaptea, dimineața iar... vreau să te cuprind atât de tare, vreau să te-ascult la nesfârșit... Mi-i atât de dor de tine, anotimpuri se perindă din înalt, spune-mi să alerg acum spre Lună, pe drumul pribegiei mă avânt... Mi-i atât de dor de tine, nu-ți închipui ce calvar trăiesc, suport clipe crude, clipe de-amăgire, când te strig pe nume și nu te găsesc... Mi-i atât de dor de tine, alean mi-i gândul că și tu tânjești, eu te-aud, chiar glasul tău când tace, te văd aevea, deși departe ești... Mi-i atât de dor de tine, noaptea când se lasă pe pământ, Luna când se-ascunde printre stele, ești steaua în care visuri îmi frământ... mi-i dor..., mi-i dor de tine UN ÎNTREG, O SINGURĂ FIINȚĂ Tu-mi ești atât de drag, încât inima-mi tremură la fiecare respirație ce-mi umple pieptul cu numele tău... Cât de scumpă mi-a devenit privirea ta, (dacă ai ști!) în care, e-nserată imaginea Patriei, cerul cu păsări, brazii cu cetini, iar gândul meu, împărat printre sori de lumină, te însoțește, te mângâie, te încălzește... Acum, aflându-ne la o răscruce, îndeplinește-mi o unică dorință! Lovește cu aripa peste oglinda clipelor, să-nrcemenească timpul, să uit și eu, să uit de bătrânețe, să ardem împreună de dor și suferință... SIMFONIE SUBLIMĂ Acoperă-mi gura cu buzele tale fierbinți, să nu mai pot să scot nici un cuvânt, să nu-ți mai spun că toamna-i la fereastră, să nu-ți arăt cocoarele sub bolt-albastră... Acoperă-mă toată cu-ntreaga-ți suflare, să nu simt durerea pripășită în inimă, să căutăm cuminți izvoare prin țarine, să topim gheața ce seamănă cu mine... Să stăm în calea toamnei cu visele rebele, să ne cuprindem strâns cu dorurile grele, să naștem fiori din mângâieri, din atingeri... Apoi să pictăm toamna cu culori infinite, cu patimi nebune, sărutări ce ne-ncintă, vinovați să gustăm un strop din rai, iubite FĂRĂ TINE Fără tine, fără frumusețea ta, dorul meu n-ar putea fi stins nici cu apele Oceanului Planetar; tristețea s-ar răsfrânge prin tot cerul, luându-se în horă cu liliecii, antrenând laolaltă iubirile stinse... Fără brațele tale din care răbufnește viața și curge prin venele-ncordate de așeptare, viața mea n-ar mai avea vre-un rost, aș aștepta să treacă clipele fără bucurii, îngemănarea zorilor ar fi o nouă tortură, până la întâlnirea cu moartea... Fără numele tău aș arde în focul infernului; nici anotimpuri nu s-ar perinda la geam - nici veri, nici primăvari, nici toamne aurii, toate ar trece-nzadar într-o inimă amorțită... Ploaia ar răzmuia pământul pân-la oase, zile senine le-ar înghiți pustiul... Fără ochii tăi cu limpezimi de izvoare, florile s-ar stinge în întuneric, văl de durere ar acoperi pământul, scrum și cenușă ar purta vântul; o inimă arsă ar îngâna cu durere nume de înger pierdut prin ispite... Numele tău, ochii tăi, brațele tale - toate doar mie îmi aparțin... FLEBEȚE VIRTUALĂ Motto: "I want To do with you what spring does with the cherry trees." (Pablo Neruda) Întotdeauna am să-ți descoper pașii! Știu, ei pășesc atent de partea cealaltă a monitorului… Atât de atent, atât de încet, îngrijorați mereu, Dacă nu cumva zgomotul lor Mă trezește din visul mai vechi, În care Tu ești Prințul, Iar eu, te aștept la o margine de Țară, Și nu sunt mai mult decât o Primăvară, pe care Tu o aperi de crivăț, de ger, de iarnă… Tu întotdeuna ești de cealaltă parte! Oriunde migrezi prin lume, Traiectoriile noastre înscriu curbe de lumină în emisfere diferite, Dar nu știu cum se întâmplă, Că simțim vibrațiile sufletului nostru, Unul înscris în două corpuri, aflate pe părți opuse, ale diferitor emisfere, Dar cu aceleași gânduri, simțuri extrasenzoriale… Astă noapte, mi-am închipuit că ești la granița dintre visul ce mă colinda printre verdele încătușat de albul unei ierni draconice, și peretele improvizat între monitoarele noastre… Degetele mele intactă mișcare efectuau pe o suprafață plană, Imaginea chipului meu te bântuia din interior, Tangential, însă, degetele mele le-au atins pe ale tale, Atingerea a fost atât de candida, Nu mai puteam, ne topeam unul în altul, Unul în visurile celuilalt, Dar erai la granița imediată Dintre un dor și un vis Și mâinile noastre s-au atins în agonia prăpădului De la finele unei ierni, ce s-a cuibărit prin mințile noastre, Le-a acaparat și nu vrea să le elibereze… Din degetele noastre încrucișate, Putem desena un tablou, Un tablou cu viață, din care eu îți descoper respirația din piept, Îți simt respirația, e atât de caldă… La o graniță imediată te aștept pe tine… Pe partea opusă a părții-lipsă din tablou, Așa că mai bine îți ascult pașii… Picioarele tale înaripate? O fi călărind un cal precum Bucefal sau Catalan! Am încetat să respir aerul tău carbonizat, Mai sfârâie inima, mai fumegă dorul… Speranța mea se întâlnește cu speranța ta într-un punct comun, Acest punct se numește întârziere… De ce întârzii? Vezi, afară a venit Primăvară! E primăvara noastră. În ea nu vor mai exista hotare, Nici părți opuse, părți reverse… În ea vom fi o singură ființă, un dor, o credință… Am să pot să te ating, ai să poți să mă atingi, Ne vom săruta porii, care sărați vor zâmbi Prin saliva minerală îmblânzită-n cumpăna sărutului nostru retardar… Ești mereu pe partea opusă, pe partea de dincolo de visul meu ce geme de dor, Iar eu mereu te-aștept la intersecție, Unde se întâlnesc religiile noastre cântate-n Catedrale de lumină. Ești pe partea mea rănită, unica parte care mă doare… LASĂ-MĂ LACRIMĂ SĂ ȚES Lasă-mă să-ți admir chipul, Lasă-mă sufletul să-ți răscolesc, Lasă-mă să-ți mângâi ochii, Pe buzele-ți lacrimă să țes... Lasă-mă să stau aproape Lângă inima-ți cu dor, Lasă-mă să-ți șoptesc vorbe, Să te-alin încetișor... Lasă-mă doar o secundă Să fiu frunză înfrigurată, Lasă-mă să culeg steaua, Iară tu să mă adormi.... TE CHEAMĂ SUFLETUL MEU Te strig, strig în hău, îmi răspund surzii... Te strig, strig prin inimă, îmi răspund orbii... Te strig, strig printre stele, îmi răspunde Dumnezeu... Te strig, strig printre picuri de ploaie, îmi răspunde un curcubeu... Te strig, strig cu durere, îmi răspunde ecoul - ecoul strigătului meu... Și doar tu, iubite, ai rătăcit din drum și n-auzi cum te cheamă, te cheamă sufletul meu SUNT DORUL TĂU Ți-am ascultat gândurile, Vorbeau atât de frumos între ele, De teamă să nu le amestec, M-am ascuns pe-o clipă în inimă. Apoi ți-am ascultat irisul din ochi, Ce mare dor mi-a răspuns la întrebare... Hm, și-atât de sfios s-a plecat să-mi șoptească Că mă dorești doar pe mine... TE VOI IUBI MEREU Te voi iubi mai tare decât iubește cerul, Când după o ploiță apare curcubeul, Te voi iubi cu teamă că nu vei ști pe lume Ce tare drag îmi este al tău, iubite, nume! Cu ochii plini de lacrimi, pășind spre culmi de soare, Doar vocea ta mi-ajunge să merg printre ispite, Apoi, luând cu mine frumoasă amintire, Voi fi cea fericită, cu inima-mpăcată Că-n astă lume dură te-am cunoscut, iubite! CA SĂ ȘTII, DRAGUL MEU, CÂT DE MULT TE IUBESC Când te-apropii la o distanță periculoasă de corpul meu un pic cam fricos, vreau să mă revărs în tine, ca o șerpoaică avidă să te-ncolăcesc... Apoi să-ți pătrund fiecare celulă cu durere, impresie, foc... Iar după, istoviți de plăcere șoapte alese să fredonăm... Din frazele noastre ciripit să se-aleagă, freamăt de frunze, murmur de dor... Asprimea ta în scântei să topească, să nu mai înțelegem pe ce lume trăim... Brațele mele să te cuprindă flămânde, să te mângâi, să fii cel mai bun. Un univers de iubire ți-acopere inima, să-l porți cu tine de-alungul visatului drum... SUNT POEZIE Îmi vine greu să vorbesc despre mine - poate doar atât: prin acorduri inefabile de feeling, prin tresăriri de iubire, prin simțire și patimă, rămân pur și simplu - Poezie! Vibrații nebune perindă prin inimă, sângele palpat nu mai încape în vene, izbucnește în lacrimi pe gene, balansează-n iubire eternă. Caut răspunsuri prin vremi, prin abisuri, deraiez de la axa Pământului, obsedată de zbor tot amplific viteza, mă rotesc în calvar și nădejde, amenințată de hău. Caut planeta albastră a îndrăgostiților de doi arbori goi..., mi-i frică, delirez uneori, gravitația mă coboară din nori, iar cerul se plouă-n pământ, înscriind pe retină un veac de dumnezeire. Invoc iubirea și caut-caut prin rouă și flori chip de lut cunoscut și durut, existent pe Pământ doar pentru mine! Eu nu sunt Poetă. Sunt Poezie! UN ULTIM MESAJ Iubite, dacă vreodată, în tot decursul vieții, Vei vrea în brațe să mă strângi, Dar vei afla în locul meu doar vise arse, Să nu mă cerți prea dur... Te-am așteptat, mi-e martor Dumnezeu, Mai mult decât posibil să aștepte omul... Nici să nu plângi, căci lacrima ta frige... Eu scrum fiind, tot voi simți durere... Să cauți primăvara cu pletele de iarbă, Să culegi pentru mine floricele de nalbă... Să admiri răsăritul, poate o umbră de Zee Te va-nlănțui cu dorința și brațele mele... Să trăiești veri multe sub raze de soare, Ascultând în noapte greierașii sprințarii... Știu-știu, dragul meu, de la cântecul lor Inima ta va plânge cu lacrimi de dor... Toamna, deși aurie, va rămâne pustie, Alină-i tristețea, atinge-o pe pleoape, Mângâie-i frunzele rispite prin ceață, Și cheam-amintirea să te bântuie-n taină... Iar iarna cuminte aprinde focul în vatră, prinde-n palme gândul ușor precum pana, îngână-n șoaptă psalmodii de iubire, atât cât te implor, să nu mă uiți, iubite! CRUDA AȘTEPTARE Nu mai am putere să te caut! Aripi mi s-au frânt prin galaxii, La orice pas sperând să fii aproape, De ziduri negre mă lovesc și plâng... Mă doare amintirea și mă arde, Unde-am greșit? De ce am risipit? Atâtea clipe prefăcute-n fluturi, Puteam să le avem drept bucurii... De-aș ști că ești în vârf de Annapurna*, Cu ultima suflare m-aș târâ, Doar să te văz, sublimă arătare, Să-ți simt privirea ca pe-un elixir... *Annapurna - vârf de munte NUMELE TĂU Astă noapte mi-acopereai visul cu stele, mă zbuciumam, vroiam să te-ating, vroiam să te aflu alături, dar printre unde de dor se infiltra în suflet pustiul... Suspine, suspine, geamăt de disperare – erai atât de departe, prin taine sublime chemai chinul meu să nu mai termine... Printre gânduri rănite, docilă și învinsă, mă plecai ca liana, doar să știu că ți-i bine... Iar buzele mele fierbinți de durere, în agonie acerbă nu încetau să te strige, să te caute din genune-n genune, prin iad, prin cercul de foc ce scaldă pământul – nu erai nicăieri, numai eu și pustiul... iar buzele mele nu încetau să șoptească numele tău..., numele tău... Tresar... Îmi amintesc de lumină... Ziceai că trece ușor?! Nu te cred, nici te voi crede vreodată... Lumina nu piere. Aripa ei desenează pe boltă strigătul tău de învingător! Iar pe-aproape ființa fulgerată de dulce fior va murmura veșnic nume de dor, numele tău..., numele tău.. FEMEIA – FRUMOASĂ ZIDIRE Unicală zidire este femeia! Cu suflet zdrobit, dezintegrat în fărâme, Cu credință îl reunește, îmbină, Devenind mai perfectă mai bună... Minunată zidire este femeia! Zboară ades printre ruine, Pe unde pășește înflorește magnolia, Cântând se transformă-n iubire... Interesantă iubire este femeia! Când nu se încape pe sine de lacrimi, Devine sensibilă precum poezia Râzând, în goană întrecând ciocârlia... Frumoasă zidire este femeia! Îngrozită de noaptea albastră, Se transformă în înger-lumină, Acoperind pământul cu pace...