« Revista ASLRQ
 
Victoria Milescu - Poeme
 
 
 
Vaya con Dios
 
Merg pe o stradă mută
nu ştiu ce nume are, ce vârstă
nici ale cui sunt casele înalte
cu frontoane, capiteluri, coloane
înnegrite de vremuri, cu un cubaj al aerului perfect
straniu, irespirabil, sub pânzele de păianjen
doar paşii mei se aud sonor pe strada
ce i-a oprit din drum pe mulţi, cândva
cu un sărut, un pumn, un glonte
oare cât sânge a înghiţit, câte lacrimi
câte ploi au spălat-o de ciumă, holeră, plictis
cât petrol a curs pe faţa ei caroiată
să nu miroasă a contrabandă
câţi stâlpi i-au înfipt în inimă să stea dreaptă
câte torţe aprinse în spinare
să o vadă de departe cei ce călătoreau pe mare
strada tace precum marele mutilat
martor la cumpărare
nobilul prinţ o încarcă pe vapor piatră cu piatră
îi demontează anotimpurile, poveştile, cântecele
la chitară, mandolină, banjo, arborii
cu fructe mici, roşii, având nume secrete
străjerul din turnul cu ceas, foişorul deşi incendiat
moara veche ce măcina făină de stele
bolţile de viţă-de-vie cu strugurii  vineţii
coborând singuri în butoaiele aduse special
e strada lui, face ce vrea cu ea
o duce la capătul lumii, nici n-a fost scumpă
încarcă şi câinii vagabonzi, pisicile, viespile
purtând veninul nemuririi, cioburile porţelanurilor
de Meissen dansând încă sub amantul hoinar
strada dispare, bărbaţii ei
afundaţi în beciuri, în crame la o plachie, un rachiu
se furişează noaptea prin catacombele seculare
să se îmbarce pe vasul fantomă...
  
 
Pe străzile dosnice
 
Eram copil
şi nu-mi era frică să merg în docuri
nimeni nu mă prindea când alergam
nimeni nu arunca
mai bine cu pietre ascuţite, nimeni
nu mă găsea în scorburile
sălciilor până la gât în apa cu lişiţe
dar ei acum atacă o bătrână
cu picioare din tije ruginite
cuţitul îi lunecă printre degetele
care altădată smulgeau inima unui lup tânăr
acum împinge un cărucior sau propriul trup
cu vechituri fără preţ
pe străzi dosnice 
ei atacă râzând o bătrână
care abia apucă să spună mulţumesc
pentru o înghiţitură de apă
fluviului care o îmbrăţişează
ca pe o marfă rară, periculoasă
ducând-o spre marea cea mare
acolo unde îşi petrecea vacanţele, vara
în gazdă la tanti Otilia 
ea îmblânzea sturionii bătrâni
venind cu icrele lor uriaşe
ca nişte palate de chihlimbar topindu-se
pe cerul înstelat al gurii.
 
 
În plină zi
 
Paşii tăi m-au găsit
în oraşul de la gurile Dunării
paşii tăi în urma mea
călcându-mi umbra diformă-n picioare
nimic nu le stă în cale
paşilor ce cheamă alţi paşi ducându-mă
la masa cu oameni trişti
părând că pe mine mă aşteaptă
am mâncat, am băut
cuvintele se încăierau, se devorau
ce veseli erau noi, fumând o ţigară de foi
convinşi că moartea ne ocoleşte 
căutând pe cineva mai puternic, mai bun
ce veseli eram noi, plutind
pe deasupra pământului
văzând numele altcuiva pe crucea din frunte
preotul cădelniţa, grăbit să ajungă la o cununie
paşii tăi lasă un vers pe trotuar
al cui nume l-a scris orbul pe masă
al cui nume l-a strigat pasărea la fereastră
al cui nume l-a scrijelit cuţitul bont
pe banca de lemn din grădina în care
venim seară de seară
al cui nume desenează norii pe cer
al cui nume se încheagă în farfuria
spartă în zeci de bucăţi
însângerându-l pe chelnerul neatent
al cui nume merge înaintea noastră
gângăniile urcă harnice pe trupul uşor înclinat
fire de praf se depun pe pantofi, pe cravate, revere
fire de praf de stea... 
 
 
Ca un tren
 
Oraşul pe care-l pierd zilnic
pentru că îmi place
să merg pe jos
ce bine că a  inventat ninsoarea
acoperind mareea neagră
revărsată
pe străzile cu flori cât casele
oraşul meu a învăţat inocenţa
de la florile de gheaţă
ele nu au nevoie
să fie semănate, udate, plivite
ninge şi n-am făcut nimic
să merit reîntoarcerea ca fulg insolent
nimic n-am visat
să merite trezirea 
Pierd mereu
trenul oraşului meu
pentru că îmi place să întârzii
pe străzile pustii, în parc
lângă firul de iarbă
crescut neprielnic în bucata de zid
moara veche nu mai face făină de oase
mă împiedic de cintezoiul căzut
orbit de lumina ochilor tăi
ei m-au rănit şi pe mine
mă împiedic de butoaiele cu capete de savanţi
hrăniţi cu pipeta cum hrăneşti
mici pui de pisică orbi, abandonaţi
trenul oraşului meu
nu opreşte pentru un om cu pălărie de paie
ce a cules un braţ de maci roşii
de-a lungul linei de cale ferată
cu traverse din spinări de peşte
luptând încă pentru viaţa lor.
 
 
Între capcane
 
Bucură-te, îmi spunea
vechiul prieten bărbos
când ei te întâmpină scrâşnind
bucură-te când între tine şi lume
pun un gard invizibil
urmărindu-te cu privirea piezişă
râzi când îţi barează calea
cu răngi, suliţe otrăvite
bucură-te când  spumegă în urma ta
şi aruncă cu pietre
când te desfid în piaţa centrală
ţinută-n picioare de păsări croncănitoare 
e felul lor de-a te premia
pentru sângele tău puternic şi preţios
extras în fel şi chip
ca să respire mai bine gurile lor de
peşti în cârlige.
 
 
Culegătorul de ploi
 
Aceeaşi zi cu mii de chipuri
cu efecte şi afecte
aceeaşi zi şi pentru mine
şi pentru el, culegătorul de ploi
puternic şi paşnic
el mână pădurile la tăiere
râurile spre peşti zvârcolindu-se
cu vapoarele înghiţite la vedere
ţinând într-o mână soarele
în cealaltă luna
aceeaşi zi cu mii de unelte
nimic nu împiedică
o planetă abia descoperită
să mă calce-n picioare.
 
 
Sunt
 
O iluzie
aşa cum aţi vrea şi voi să fiţi
dar nu îndrăzniţi
printre atâtea iluzii
importante şi delirante
din spatele unui sclav
aşteptând momentul prielnic să devină împărat
sunt o amibă
care supravieţuieşte războiului nuclear
o stradă fericită
căutând o ţară fericită
fără gardă de coastă
fără candelabre din oase gigantice de mamut
sunt un arbore ce imită arborii
şi ei o imitaţie după altă imitaţie
sunt o piatră magică aruncată de vulcanul
trezit fără voie
cenuşa lui îmi astupă gura.
 
 


 

Sursa: Victoria Milescu, 2018