- Irina
Lucia Mihalca - Poeme
-
-
-
-
Ceasornicarul timpului
Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,
la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată, ultimele nouă secunde! –
( pe masă diverse obiecte împrăştiate
străluceau în raza oglinzii )
Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!
În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,
un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,
un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
– Un timp în avans cu zece ani!
şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse...
Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.
Citind, se întoarse: De ce nu?!
– Aş vrea să primesc un timp diferit!
întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră...
A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,
privind aşeză pe tarabă vechiul ceas
şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi...
Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,
să treacă şi-un om singur,
cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:
– Un timp, un timp paralel să primesc!
Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul
şi, astfel,
între tristeţe şi soare,
prin ritmuri mareice, omul trecuse...
.... spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,
ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,
în dar va primi nouă preţioase secunde,
cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp...
-
-
-
- Cântul viorii
Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!
Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.
Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii,
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului.
E imposibil să tacă
sunetul corzilor ei pe undele vântului.
Oh, vioară,
inimă rănită de tăişul pumnalelor!
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!
Confuzia Timpului
Ai vrea să mă uiţi în acest ireal aprilie,
ai vrea să mă uiţi, gândindu-mă,
într-o blândă visare.
În zare priveşti stolurile îngheţate
precum copacii albi,
frunzele-ţi plâng zâmbetul,
în zare priveşti cerul,
aşteptând o privire.
Ochii te dor de-atâta mirare.
Tu ştii ce e Lumea!
Tu ştii cine eşti tu!
Tu ştii cine sunt eu!
N-am să te-ntreb ce e Moartea,
îmi vei răspunde:
- Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun!
De-aproape o lună nu mai dormi.
E o vreme ciudată,
de iubire nebună sau de Moarte,
sau de Iubire şi Moarte,
nici învăţaţii nu ştiu a spune.
...
De dincolo de timp, din Necuprins,
Ea-ţi zâmbeşte, pe buze are
mireasma începutului.
De dincolo de timp se-ntoarce
să-şi sărute Iubitul
în Timpul ăsta schimbător.
Cu-ncredere lasă, în urmă, trecutul,
dincolo de limitele timpului
deschide fereastra realităţii dorite,
naşterea altor începuturi.
Din străfulgerarea luminii
aduce un nou gând
şi-l îmbracă
în suave, calde emoţii,
în culori de iubire,
în armonia sunetelor celeste
- Acum, Aici, în noul Timp -.
...
În fiecare clipă totul curge.
Mâine va fi altfel...
Dincolo de ape
Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.
Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.
Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.
Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.
Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?
De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!
Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.
Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni...