« Revista ASLRQ
 
Mariana Gurza - Poeme
 
 
 
Spune-mi cine sunt

Am crezut că ştii
cine sunt.
Eu mă credeam,
deopotrivă că sunt
şi umbră şi fiinţă.
Până când mi-am dat seama
că-n oglinda timpului
nu eram mai mult decât
un strigăt,
un hohot de râs,
o rochie albă,
o flacără de lumânare,
un ou roşu,
o bucăţică de prescură,
un ochi de lumină.


Alerg și tot alerg …


Nu ştiu ce drumuri să aleg.
Ba sunt netede
şi mi s-au obişnuit
picioarele cu ele,
ba bătătorite de alte picioare…
Mai încolo nici nu cunosc
ce m-aşteaptă
E lumină
dincolo de lumină ?
sau întuneric
dincolo de întuneric ?


Umilința mă mistuie

Luntrea ostenise.
S-a întors fără mine
şi fără vâslaş.
Rămăsese în ea
inima mea rătăcind îngheţată
şi plânsul ca un tunet
căutându-şi
dragostea luată de vârtej.


Zbor printre nori

Se făcea că sunt pasăre-n zbor.
A câta din numărătoarea
lui Dumnezeu?
A câta întoarsă de vânt?
Pe mine ar trebui
să mă recunoască
după gânguritul meu sălbatic,
după cuiburile ascunse
în clepsidra
timpului vameş.


Trece timpul

Tu şi timpul
aţi trecut unul pe lângă altul,
neştiindu-vă.
Până-ntr-o zi…
când el s-a numit altfel
decât timp, s-a
făcut culegător de stele,
inimă,
trandafir,
scoică…
Şi zbuciumul inimii
şi chinul trupului pălmuit,
avea urme de sfâşiere…


Durere

Am crezut că dragostea ta
are gust
de păpădie,
apoi de apă de mare,
sau de nucă de cocos.
Dar avea gustul coclelii
arginţilor lui Iuda.
Pe chipul meu
dus-întors
trecuse viaţa…


Timpul este un poem

Poate ascultând curgerea vremii
în poeme albastre,
mă întreb unde se ascund iubirile?
Ce se-ntâmplă cu magicul lor parfum?
A rămas în aşternuturile albe,
sau s-au rătăcit pe sterpe cărări,
unde iubiţii,
au între palme răceala unui poem
care s-a scris demult?


Visând în miez de cuvânt

Încă un poet ars pe rugul iubirii,
când începusem să uit
că fiecare avem vămi de plătit,
că în fiecare din noi
mai e un ins,
care mereu
rămâne dator
cu o iubire.


Universul fiecăruia

Trecutei zilei de ieri
i-am cerut socoteală,
dacă s-a petrecut
în cântec şi culoare,
dacă magicul univers
i-a desluşit vreo enigmă.
Mi-a spus că ora astrală
s-a prelins prea repede,
că orga şi-a terminat
prea devreme notele
şi că doar lumina ei
s-a-nălţat la cer
în cuvântul lui Hristos.


Adevăr relativ

Când căţelele armelor au lătrat,
au tăcut greierii.
Câmpia obosită,
s-a lăsat pe-o rână
şi-a adormit.
Eroii şi-au scos
medaliile la soare,
şi-au spălat rănile
şi-au adăstat…
O pată de petrol,
aşternută pe cer,
acesta era cuvântul de ordine,
aceasta era vina lumii
prinsă-ntre viaţă
şi moarte…


Vremuri crude

Într-o seară
mama a uitat
afară sacul cu sare
dimineaţa era o mare sărată.
Tata şi-a lăsat coasa
pe marginea acestei mări
şi-a ruginit…
Primului copil născut
în seara aceea
i se argăsise pielea…
A fost primul semn
că era timpul să ne rugăm,
să oprim puţin vremea
şi s-o culcăm lângă noi
încălzind-o ca pe
pruncul părăsit.


Să o port eu însămi

Pentru actul doi
pe care acum îl scrii
îţi propun să devii
bobul de nisip
rămas pe talpa vremii.
Vei afla,
din unghiul acela,
ce înseamnă povara
pe care o port
eu însămi
în fiecare zi,
în fiecare anotimp…


Poezie în vers alb

Semn că poezia trăieşte
e versul alb
care a înşelat rima.
De aici începe poezia
de la fotografia asta
pe care ţi-am lăsat-o
la îndemână
cu câteva rânduri oblice
dintr-un manuscris
din care,
prieten drag,
ai rupt o filă,
ai ars-o într-o ţigară,
înainte de a te vindeca
de mine.


Sfidând

Ştiu că despre asta
s-a mai vorbit;
dar nu pot renunţa să vestesc
trădarea,
cum o fac trâmbiţaşii
de poezie,
când poetul face oul de aur.
Sau măcar s-a chinuit
să lustruiască
ieşirea din tipare
a cuvintelor.


Pași prin univers

Singură mi-am ridicat scările
azi o rază, mâine alta,
până m-am trezit
şi cu un curcubeu la scară
priponit ca un cal nărăvaş,
cu spinarea curbată
în altă săritură.
Primul pas
şi primul strigăt a fost.
Următorii lăsau
dâre
în lume astrală
după care să mă recunoască ai mei.


Enigmatic e totul

Vorbele se aşază straniu
între viaţă şi alt univers.
Abisul?! Fie cât mai departe!
Să citim despre el în cărţi!
Acum suntem aici, în tabloul
cu iarna albă,
mâine vom în cel cu verdele-verde.
Desigur vor înflori şi caişi,
se vor coace,
câmpiile vor rodi şi ele,
ca-n fiecare an.
Vom fi aici să le culegem.
Durerile, trecătoare,
şi ele vor rămâne singure.


Încăpăţânare

Nu privi înapoi,
n-ai ce vedea.
Sunt eu,
o umbră albastră
alunecând agale
pe alei deja nuntite.
Nu asculta,
e gândul meu
măcinat de-o dragoste verde.
Nu vei auzi niciodată
şoaptele mele
metamorfozate în boabe aurii.
Nu te uita în ochii mei:
vei vedea doar orbirea nopţii.
Aşa… eu mă voi pierde în labirinturi,
tânjind după îmbrăţişarea ta.


Imaginea infinitului

Terminaseşi cartea „răzbelului”
aşa mi te-am întipărit în inima mea,
ca pe-o stea
sub lumina gândului tău
bun de pus pe rana copilului
ce-ai rămas.
Spune-mi ce-ai văzut
în altă viaţă ?
Ai reuşit să numeri stelele,
să te-mpodobeşti
cu nestemata dăruită ?
Sau ai rămas doar cu imaginea
infinitului?


Căutare de sine

Memoria e mimoza pudica
Azi se deschide cu dăruire,
mâine e golită de sensuri.
La fiecare atingere
omul se strânge-n sine
căutându-se
în prima urmă din lutul
ţinut în palmă de Dumnezeu.
La picioarele lui,
îngenunchind umil,
pământescul.


Mă tem pentru tine, fiule

Înainte de a fi tu,
fiule,
am fost eu,
a fost dorul,
luminos cântând în cuvinte,
luminos cântând în sufletul meu.
Şi ai venit,
ca un galop de verde crud…
De aceea, primăvara asta,
prinde-o, dragul meu, la rever
şi arat-o zilei de mâine,
când bărbaţii,
cu caii lor umblaţi,
vor veni la popasul
bărbaţilor.


Dor

Spre lumea Lui
toate podurile au fost ridicate.
Trebuia să dau vamă
şi timpului,
şi icoanelor vindecătoare,
şi ultimului cal
ce rupsese zăbala.
Ultimul ban,
fierbinte din palma mea
a rămas
ca un cântec pe buze
când te surprinde
asemănarea perfectă
cu cel din vis.


Speranţa

Spre infinit m-aş duce
cu un cântec de dor păgân,
şi-n lacrimi tremurânde,
aş semăna iubiri;
m-aş prinde printre stele
cu mâinile de flori,
şi-aş îngenunchia o lume,
o lume plină de erori.

 

Sursa: Mariana Gurza, 2019