« Revista ASLRQ
 

Ionuţ Caragea: Nevoia de ludic şi transcendenţă prin Eu²

 

La început, Eul a însemnat nevoia de a iubi şi de a fi iubit. Această nevoie neînţeleasă şi neconcretizată a transformat Eul în poezie. Eul nu avea un bagaj poetic, nu avea modele şi nu copia pe nimeni. Eul era, în fond, un neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă. De cele mai multe ori, poezia curgea repede ca izvorul de munte sau erupea ca un vulcan furios, stârnind şi teamă, şi uimire. Şi totuşi, rima şi ritmul poeziei erau lucruri fireşti, ca şi când aşa fuseseră dintotdeauna.

Eul nu a respins propunerile amoroase ale vreunei nimfe şi nu a fost pedepsit să-şi vadă chipul de unul singur în oglinda unei ape. Eul s-a însingurat din cauza propriei sale neputinţe, din cauza neîncrederii în forţele proprii. A făcut şi unele greşeli, dar, până la urmă, a trecut şi de aceste bariere şi a început să iubească şi să primească iubire. O iubire care nu avea nevoie de cuvinte. Iar după iubire a urmat despărţirea, singurătatea (şi mai adâncă) şi suferinţa fizică.

În acest moment Eul a început să-şi pună tot felul de întrebări în cutia neagră a gândurilor sale, investigându-şi toate nevoile şi primind răspunsuri tot prin intermediul poeziei. Eul avea nevoia de a da un nou sens vieţii, nevoia de adevăr, nevoia de joc şi de imaginaţie, nevoia de identitate şi, mai presus decât toate, nevoia de transcendenţă.

 De ce avea Eul această nevoie de transcendenţă? Pentru că el simţea, la nivelul cel mai profund al alcătuirii sale, că este nemuritor şi că are origini divine. Din nevoia de transcendenţă s-a născut Eul la pătrat, şi nu din nevoia de a-l substitui pe Dumnezeu printr-o simplă ecuaţie matematică. Nevoia de transcendenţă a fost nevoia Eului de a înţelege divinitatea întru totul şi de a se întregi cu Ea prin ridicarea la pătrat pe calea graduală şi spirituală a poeziei.

Ridicarea la pătrat poate fi înţeleasă diferit de cei care nu cunosc istoricul Eului. Pe de-o parte, Eul poate fi considerat narcisiac, egocentric, orgolios, pentru că Eul nu a ales pe nimeni şi nu a obligat pe nimeni să practice, în tandem cu el, ridicarea la pătrat. Poate că şi-a dorit, la modul imaginar, dar calea fiecărui Eu este individuală. Şi poate că, uneori, a avut nevoie de măşti, pentru a-i ţine la distanţă pe cei care voiau să-l tragă în jos, atunci când încerca să treacă de limitele impuse de lumea în care se născuse.

Pe de altă parte, Eul poate fi acuzat de speculaţii ştiinţifico-fantastice, deoarece i-a plăcut mereu să se joace şi să facă înconjurul lumii cu imaginaţia sa. Însă poezia şi ficţiunea ştiinţifico-fantastică sunt două lucruri diferite. Poezia este o cale spirituală în care este esenţială sinceritatea cu Eul însuşi, iar ficţiunea ştiinţifico-fantastică este un joc de puzzle în care sunt inserate multe adevăruri şi neadevăruri, multe mesaje simple sau criptate. Într-o lume complet virtuală, Dumnezeu poate fi înlocuit de entităţi precum Netus şi Democles, păstrându-se o relaţie fragilă de fidelitate cu realitatea cunoscută, doar pentru sublinierea pericolelor care pot duce la dispariţia  omului. Dar într-o lume în care omul încă mai există aşa cum a fost el creat, poezia poate deveni religia unor fiinţe care aspiră la absolut prin sublimarea propriei suferinţe. Unii au considerat că „poezia este o religie fără speranţă”, alţii că este „instrumentul unui funebru narcisism”. Pot avea dreptate în cazul în care Eul nu este raportat la Dumnezeu, atunci când nu există dorinţa lăuntrică de îndumnezeire.

Eul poate fi acuzat şi de nebunie. Într-o lume decăzută spiritual sau într-o lume dogmatică, să aspiri la divinitate prin ridicare la pătrat poate fi considerată o blasfemie. Dar „caută şi vei găsi”, nu poate fi şi indiciul către transcendent? Căutarea trebuie să se rezume doar la lumea aceasta? Cine ne opreşte să explorăm necunoscutul? Atât de mare ne este frica, încât nu avem curajul să aflăm cine suntem?

    Uneori, nevoia de joc a Eului pune în Stand-by nevoia de transcendenţă. Între Eu şi Eu² există un joc în care singura regulă este să crezi, să fii liber şi să iubeşti. Ipostazierile Eului vor continua. Eul se va teme şi se va uimi de propria poezie. Va fi fericit, dar şi va suferi. Eul va simţi şi va presimţi Dumnezeirea...

Sursa: Ionuţ Caragea, 2017