« Revista ASLRQ
 
Arşaluis Gurău desprea cartea "Basarabia, poduri de dor", de Vasilica Mitrea
 
 
    Există cărți – foarte rare - care par a se fi scris singure. Autorul pare el însuși o instanță, care a observat, selectat și reținut esențialul dintr-un eveniment memorabil, de covârșitoare importanță, dar în care - și tocmai de aceea - nu a cutezat să intervină cu propria-i subiectivitate. În general, e vorba de evocări, unde fluxul memoriei nu este întrerupt, decât uneori și imperceptibil, de aprecieri și interpretări personale, ce și acestea par a a-și fi găsit locul printr-o înregistrare obiectivă; astfel cititorul este chemat să asiste incidental la întâmplări, fapte, pe care el însuși le poate evalua. Intenționat sau nu, acest procedeu face textul credibil, dincolo de orice dubiu, îndeosebi fiindcă și scriitura - în aceste situații - este adaptată conținutului, scriitorul neuzând de mijloacele stilistice, pe care, îndeobște, orice text literar le are în vedere. Înregistrarea la modul sec, fotografic, devine astfel chiar ea, o tehnică specială de stil.

    Încercarea, ca pentru orice comentariu critic, de a încadra cartea într-un tipar de construcție literară, s-a dovedit o întreprindere dificlă, căci nu se lasă manevrată și etichetată: un roman, desigur nu este, căci, deși are personaje – termenul mai potrivit aici, ar fi „eroi” -, ele nu sunt antrenate într-un conflict , nici nu dau naștere unei intrigi; să fie eseu? O temă există, dar intenția autoarei nu este a o trata teoretic. Constatând că nu se potrivea niciunei încadrări, am avut revelația că, de fapt, nu am de-a face cu o carte în sensul clasic al cuvântului; scrierea Vasilicăi Mitrea nu este o carte; este pur și simplu, o declarație de dragoste, iar ca formă, cel mai mult se apropie de un jurnal. Pe lângă titlul sugestiv pe care îl are, i s-ar fi potrivit, poate și subtitlul de Jurnalul unei îndrăgostite, unde iubitul ar fi fost desigur pământul Basarabiei, dureros smuls din trupul țării.

    Autoarea este într-o perpetuă activitate; nu-și permite niciun moment de relaxare: ochiul este continuu atent, iar condeiul nu este lăsat din mână. Indiferent unde se află: instituții publice, ca școală, primărie, biserici, mănăstiri, case particulare, ea are un singur cuvânt de ordine: consemnarea esențialului și totul i se pare esențial, pentru că trăiește atmosfera momentului și reușește s-o și transmită: ca cititor, simți că parcă un fluid ca o energie aproape materială te învăluie și te face să iei parte la evenimente.

    Cuvintele participanților nu sunt simple vorbe; ele constituie stări de fapt din prezent, dar și evocări din trecut, precum și idealuri de viitor. Aceste cuvinte vor rămâne peste ani, după ce Unirea se va înfăptui, așa cum ne-au rămas întipărite în memorie și-n suflet cuvintele pașoptiștilor, dinainte de Unire. (Mă gândesc cu emoție la cuvintele lui Nicolae Bălcescu. Ex.: printre ultimele:„ (. . .) Vai, nu voi avea noroc a vedea această zi, deși eu asemeni am muncit și am pătimit pentru dreptate, iar cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ție, țara mea mult dragă.”

    Cuvintele acestor oameni sunt, de fapt, proiectul care anticipează lucrarea, lucrarea Unirii, ca orice proiect. Chiar Biblia rostește: „La început, a fost cuvântul . . .” și într-adevăr,constatăm că abia apoi a venit fapta, creația. Așa va fi și cu Unirea, căci aceste cuvinte nu au în vedere o relație pasageră, de agrement, de petrecere și o „masă”, ci una serioasă, solidă, pentru eternitate. Locul unde se aud aceste cuvinte poate fi oriunde: la Adunarea Festivă din Parlament, la una din numeroasele Asociații culturale, la mânăstire, ori la cimitirul eroilor, de ziua orașului Chișinău, la Sărbătoarea vinului de la Căușeni, ori, pur și simplu, într-o casă de basarabean, după cum afirma „profesorul Valeriu Ostaș, un român sadea- cum îl califică autoarea -, care ne adună și întreține mereu flacăra frăției românești, urându-ne de fiecare dată”: „Să ne ținem de neamuri!”. Peste tot, patriotismul, ospitalitatea, umanitatea sunt la ele acasă. Sunt citați sau sunt parafrazate intervențiile unor români basarabeni, „oameni inimoși”, cum îi numește autoarea: Grigore Repesciuc, Nicolae Gorban, Valeriu Ostaș, Aurelia Repesciuc, Svetlana Dintiu, Olga Ostaș, Ilie Gluh, Petre Rânbu, Ion Iovcev, Diana Zlatan Ciugureau, Veronica Pârlea-Conovali, Ana Onica, Gheorge Stratan, și lista rămâne deschisă pentru mulți alții.

    Șederea în Basarabia nu a fost, de fapt, o ședere, ci un periplu, fiecare acțiune fiind un eveniment încărcat de emoție: „Întreaga delegație a mers (. . .) la Feștelița – notează autoarea – pentru a depune flori la mormintele eroilor români, morți în cele două războaie mondiale și pentru o cauză dreaptă a României. A fost ca o lecție deschisă de istorie, în special, pentru elevii veniți din România, ca un legământ de a nu ne uita eroii și înaintașii care au făurit România Mare.”

    „Cu doi ani în urmă – își amintește scriitoarea – domnul Valeriu Ostaș ne-a dus să vizităm Cimitirul Armenesc, unde sunt îngropați mari oameni de cultură: Grigore Vieru, Leonida Lari, Doina și Aldea Teodorovici.”

    La sărbătoarea Centenarului au fost momente de o intensă emoție. S-au rostit versuri, precum: „Basarabia și România, frate și soră, mamă și tată, scumpă icoană purtată, mereu trădată.”; „ Basarabie, nu plânge,/ Nu-ți înăbuși dorința,/ Luptă pentru libertate!”; „Suntem liberi și totuși ocupați.”; „De la Nistru mai departe, dorul merge lin pe ambele maluri. Între noi curge Prutul și plânge, pentru că și lui îi este greu.”; „De la Dunăre-n aval/ Stă de strajă Decebal.!; „Sus pe creasta muntelui/ Pintea și haiducii lui/ Țin în mână un pumnal/ Stă de strajă-n codrii deși/Ștefan și ai lui răzeși.”; „Noi aicea ne-am născut, țara noastră-i un loc sfânt.”

    Scriitoarea constată că „în toate cântecele noastre se vorbește despre dreptate, patriotism, adevăr”; adresează îndemnul: „Hai să ne-adunăm la vatra părintească, amintiri să depănăm, dorul de părinți să-l alinăm.” Sau „Sculați voi, patrioți, e timpul la viață, nu-i timp de pierdut.” Haide să ne strângem, să ne-amintim cine am fost și cine suntem. Să ne scoatem istoria din umbră!”

    Profesorul Mihai Țurcanu din comuna Tocuz, reușește să ridice tot auditoriul în picioare printr-o poezie scrisă și recitată de el.

    Este felicitat primarul comunei Tocuz pentru demersurile ce le-a făcut în vederea Unirii.

    Aflăm din cartea Vasilicăi Mitrea lucruri noi, pe care nu le știam până acum și, poate, ar fi trebuit. Iată, am o vecină, pe Liliana Vasiliev. Știam că este vicepreședinta Asociației „Pro Basarabia și Bucovina” și că are activitate în acest sens, dar nu știam cât de pasionată este, câte eforturi a făcut și face, îndeosebi, ajutând școlile, adunând și donând cărți pentru bibliotecile sătești din Basarabia, cât de dedicată și neobosită este proiectului Unirii. Acum o admir și o respect și mai mult. Bravo, Liliana!

    Aflăm și unele care ne indignează și ne revoltă, cum ar fi „planul de fondare a Israelului European, cu capitala la Lemberg (Lvov), prin anexarea ținuturilor învecinate” , adică Galilția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova.” A fost planul președintelui Americii , Woodrow Wilson. Până la urmă s-a convenit să se facă Israelul European în Basarabia. Brătianu a fost obligat să accepte ca România să plătească – să despăgubească - băncile Occidentului cu cota parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestora făcute de Rusia Țaristă. Să vezi și să nu crezi!!! Și totuși așa a fost. Cei puternici au întotdeauna dreptate. Istoria o scriu învingătorii. Dezarmantă constatare. Este aceasta trista filosofie a istoriei. Autoarea face tentativa de a explica –dar o face cu măsură – (Oricum istoria nu se inventează, nu e ficțiune, ci crudă realitate), de a desluși fapte, a interpreta hărți. Se înțelege astfel ce interese obscure stau la baza unor tratate, armistiții încheieri de pace, trădări, modificări de hotare, măcar că oamenii sunt tot aceiași, în ciuda strămutărilor și deportărilor; ei sunt mișcați pe hartă ca pe planșeta unui joc cu soldăței de plumb. Târguiala e mai rea decât la piață.

    Reînvierea trecutului alternează cu înregistrarea unor momente marcante din prezent; de altfel scriitoarea știe - și nu doar aici, în această carte - să îmbine trecutul cu prezentul, utilul cu plăcutul și să facă din acest „jurnal de călătorie” o lectură antrenantă și agreabilă.

    În capitolul Surâsul Limbii Române, autoarea aduce în prim plan personalități de pe ambele maluri ale Prutului – profesori, elevi, părinți, oameni de cultură – onorând ziua Limbii Române, 100 de ani de la apriția poemului„Limba noastră” a preotului-poet Alexei Mateevici, cântec ce a devenit și imn: 100 de ani de la moartea sa , 100 de ani de la Primul Război Mondial – Mărăști, Mărășești și Oituz. Emoții, discursuri, flori și coroane la statuia lui Mateevici. Delegația din România – parlamentari, profesori universitari, scriitori, ziariști, oameni de cultură așteaptă cu înfrigurare să depună flori la monumentul lui Mateevici.

    Emoția plutește în aer. Președintele Consiliului Raional Căușeni urează încă o dată – a câta oară? – compatrioților săi: „Bine ați venit pentru a sărbători limba română! Mă bucur că putem arăta tinerilor adevărata istorie a țării noastre!”

    Paul-Mircea Iordache, redactor șef, la revista VATRA ROMÂNEASCĂ, Botoșani, felicită călduros pe organizatori pentru modul cum au pus la cale această sărbătoare.

    Toți cei care au avut discursuri sau alocuțiuni sunt trecuți în revistă de către scriitoare, care-și valorifică astfel din plin și experiența de jurnalistă, dănd citate semnificative din cuvântul lor: Ion Găină, scriitor și director al Muzeului din Zaim, Ștefan Andronache, revenit în Moldova după 23 de ani, istoricul Ion Negrei, profesorul Valeriu Ostaș, director al Casei Limbii Române, deputatul Constantin Codreanu, scriitorul Vlad Sărătilă, Alexandru Bantoș, director al Casei Limbii Române din Chișinău, Diana Ciugureanu Zlatan, președinte al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, din cuvântul căreia cităm: „Mă înclin cu dragostea de neam și țară, pe care o port în suflet, cu convingerea nestrămutată, că Unirea există, că este eternă - și noi, la fiecare întrunire, la fiecare îmbrățișare frățească confirmăm acest adevăr axiomatic. Unirea românilor este eternă! Nici o graniță politică nu ne poate rupe de România, de Țara mamă, iar Prutul cu fiorii unei renașteri,nu este hotar care să ne despartă, ci vad care poate să fie trecut de pe un mal al său pe celălalt; ne-am bucurat de primirea colegilor de la Constanța, a căror ospitalitate ne-a permis să desfășurăm un adevărat maraton cultural, fapt pentru care îi mulțumim doamnei Vasilica Mitrea, care s-a ocupat (și) de cazarea și masa oaspeților.

    „Am sentimentul că, oricât de mult aș vorbi de anumiți oameni, tot ar fi puțin” sunt cuvintele cu care Vasilica Mitrea închide capitolul Anul Centenar 2018 – Centenarul Marii Uniri”. La fel cred și eu, că oricât aș comenta ori cita această carte, ea trebuie citită și păstrată în suflet ca pe un document spiritual al nației românești.
 

Sursa: Vasilica Mitrea, 2019