- Marius
Chelaru – Sat părăsit
Sat părăsit
României de azi,
în care veşnicia moare puţin cîte puţin sat după sat
copacii au plecat în pribegie
ţinîndu-se ca nişte căţei legaţi cu umbra după oameni
unii chiar au murit
tîrîndu-se pînă la marginea cimitirului
anotimpuri fără nume au curs prin colbul drumului
straturi de singurătate tot mai groase
printre urmele tălpilor celor cari au fost
ţesîndu-şi amintirile între copilăriile
flori cu miresmele-n suflet şi rădăcinile-n cer
părăsite de copii
la malul bălţii din care orăcăitul broaştelor a plecat
zilele
cenuşii sau ameţite de lumină
descalecă seară de seară
lăsîndu-se furate de nopţile care îmbracă satul
în care nu mai e nimeni să viseze
printre case
un drum cu suflet împietrit se petrece grăbit
doar el mai ţine minte
că veşnicia s-a născut de mult de tot la sat
călătorie
de departe câte un sat locuit de singurătăţi
curge pe lângă drum
de acum văd
păsări negre smulgându-se din carnea zilei
caii din umbre de tăceri ale înserării răzbat în calea mea
de departe
văd casele atârnând ca nişte lacrimi
de şoaptele serii
la ferestrele unora
creşte lumina
aidoma unei flori a vieţii
de pe acoperişul altora
uitate parcă de toţi şi de nimeni
zbucnesc câteva amintiri ruginite
păstrătoare de chipuri de demult
îmbrăcate în voaluri de zbor de timp
casele bătrâneşti
texte scrise cu litere pustii
locuite de singurătate
se usucă încet
flori neudate de viaţă
nebăgate în seamă
apăsate de penele norilor
care trec tot mai mulţi şi mai grei
tot mai reci
casele
mor de singurătate
strigăte întunecate mă ajung
de dincolo de uitare
pe marginea drumului
amintiri
în haine albe şi negre
părăsite de proprietari
drumul curge mai departe spre oraş
ieri, pe la sud în mine
ieri
pe la sud în mine
Sfântul Gheorghe a coborît din icoană
a cules un măr din grădina plină de poveşti a mamaiei
de când eram eu copil
a muşcat cu sete
apoi a privit lung către cer
a şters geamurile din casa aceea uitată în timp
de colbul nevoilor adunate
a cules fructele care adăstau prin amintiri
uitate aşa
neculese
a arat prin grădină şi a semănat drumuri
care doar începeau
a îmbrăcat un schelet de copac
cu mângâieri lăsate de mine mai ani
pe urmă
a privit lung către satul
ca o cutie
în care înmuguriseră oameni de care habar nu avea
toţi aveau trupurile cât bujorii
doar că în loc de petale aveau mâini
cu care vorbeau unii către alţii
fără să se audă şi fără să se simtă
năuc
Sfântul Gheorghe
s-a lăsat obosit
la loc în icoană
aşteptând
să-mi vină prin cap să mai trec
ieri
pe la sud în mine
ca orice fapt divers
mai ieri
s-a dat la televizor
ca orice fapt divers
moartea altui sat
îmi părea senin
ca o icoană de demult
culcată a veşnicie
între frunzele moarte
deşi
părea mai vară ca niciodată
ultimii bătrâni se culcaseră
printre amintirile satului de odinioară
din vremea când soarele răsărea peste zâmbete de copii
dintr-o fotografie în haine ridate în sepia
mă priveau de dincolo de tăcere
casele înconjurate de grupuri de oameni
de dinainte de război
am închis ochii
gardurile din cuvinte lungi
prinse în cuiele din sufletele oamenilor
înconjurau satul copilăriei
îl pusesem la păstrare
într-o frunză din gutuiul mamaiei
presată între degetele liniştii care cobora
duminica
printre noi
………..
apoi băteau clopotele
umbrele celor de altădată
grele de pământ şi uitare
ieşeau din micul ţintirim
se aşezau să asculte slujba
ascultau vocile care coborau
parcă dinspre cer
din biserica
cu picioarele în ţărâna ca o colivie
cu gratii din lucruri simple şi uşă de tăcere
undeva
sub mărul pe care mi-l imaginez
lângă sora mea
pe iarba cu uşa deschisă spre cer
şedea şi Dumnezeu
mângâia absent umbrele-amintiri
foşneau ca nişte frunze presate
între multele zile pe care le-am lăsat
departe
lângă icoana veche din copilărie
din liniştea căruntă care îmi umplea sufletul
curgeau păsări
stele fructe îngeri
miresmele florilor pururea proaspete
râul fără de sfârşit al copilăriei
am lăsat satul să se culce
înapoi
în stratul semănat cu stele
din lacrima mea
Dumnezeu
e atâta linişte
Maria
Mariei,
după ce i-am citit spaima şi suferinţa din inimă
cum ai smulge lumina din suflet
Maria îşi scotea suferinţa
noapte de noapte
din lada veche cu lucruri de demult
pentru fata cu chip de însingurare
pe care poate o născuse
nu mai venea pe acasă
o ţinea strâns sădită în piept
ca pe un cuvânt de zestre
întunericul curgea ca o ploaie de paşi ropotind pe uliţă
clipocind în bălţi
simţea mersul celor care veneau de la gară
trosnind în liniştea cu chip de singurătate
tot mai puţini
tot mereu pentru alţii
frigul singurătăţii îi învelea lumină de gheaţă inima
aprindea lampa
se rezema cu privirea de rama veche
în care se putea întâlni cu cei dragi
icoana
în care putea să se lase ocrotită
ea şi Sfântul numărau în tăcere
anii care geruiseră peste inima ei
acum ofilită de viaţă
de prea multele plecări
acoperise oglinda cu poze
când şi când
îşi lepăda chipul şi sufletul în oglindă
prin ochii celor dragi care plecaseră
prin ochii mamei
floare mirosind a primăvară
prin ochii bunei
mereu promisiune atât de vie şi caldă
apoi venea noaptea
îşi legăna pe picioare suferinţa
ca să nu doarmă singură
Casa
dincolo de uşa de lumină
am pătruns în casă
miresmele trecutului
se amestecau cu amintirile
mergând şi sporovăind
despre câte şi mai toate
zidurile văruite cu zile şi nopţi
cărau secole de oameni în spate
umbrele lor treceau prin inima mea
pe unele le recunoşteam cu sufletul
pe altele doar le simţeam aproape
în dansul miresmelor florilor din grădinuţă
nu puteam să o simt decât cu mamaia acolo
fără ea
casa aceea nu avea viaţă pentru mine
am adus-o
din clipa aceea dinainte de plecare
înapoi
acum
acasă
când Dumnezeu s-aşază-n mine
faţă în faţă cu mamaia
pe jilţul vechi din casa ei de altădată
ea îşi ţinea viaţa în braţe
despletea câte o zi mai aproape de inima ei
mai împăturea vreuna pe care voia să o uite
scotea câte o mireasmă de flori
din vreo amintire din tinereţe
ori năştea vreun copil de demult
îi povesti Domnului
despre o masă întinsă
pe care o păstra în suflet
când toţi ai ei erau întrupaţi
vorbeau de-ale casei şi de-ale vieţii
îi povesti şi despre război
cum îşi cărase copiii cu căruţa
din calea ruşilor care prădau şi ucideau
le gătea din buruienile pentru porci
le spunea poveşti cu zâne şi stele
în şuierul gloanţelor
îi povesti despre cum i-au luat pământul
soţul
cum au făcut gard de spini
în jurul zilelor
viselor ei
despre copii nepoţi strănepot visuri
zile şi nopţi
rădăcinile clipelor
negre ca iadul
ori înmuiate în lumina fericirii
despre singurătate
dragoste împlinire părăsire
despre toate astea îi povesti
cu limbă de suflet
Dumnezeu a ascultat-o răbdător
luându-i fiecare vorbă ca pe un dar
pe care l-a pus bine lângă Dânsul
apoi
după ce clipa aceea lungă a trecut
i-a şoptit blând
„Marie
lasă toate astea pe jilţul acela
din amintirile tale
dezbracă-te de lume
hai cu Mine”
am păşit dincolo de mine din tindă
din casa aceea
în care miresmele trecutului
se amestecau cu amintirile
care sporovăiau despre rai şi viaţă
despre câte şi mai toate
între zidurile văruite cu zile şi nopţi
umbrele celor care o locuiseră
treceau prin inima mea
pe unele
le recunoşteam cu sufletul
altele
doar le simţeam aproape
din uşă
ferind perdeaua de lumină
am mai privit o dată icoana veche
la care îmi închinam dorinţele de copil cu ea
am lepădat clipa aceea
cu Dumnezeu faţă în faţă cu mamaia
pe jilţul vechi din casa ei de altădată
casa aceea
era atâta rai pentru mine
(din volumul Marius Chelaru, sat părăsit, Editura Timpul, Iași,
2020)