« Revista ASLRQ
 
Marius Chelaru – Sat părăsit

Sat părăsit

României de azi,
în care veşnicia moare puţin cîte puţin sat după sat


copacii au plecat în pribegie
ţinîndu-se ca nişte căţei legaţi cu umbra după oameni
unii chiar au murit
tîrîndu-se pînă la marginea cimitirului
anotimpuri fără nume au curs prin colbul drumului
straturi de singurătate tot mai groase

printre urmele tălpilor celor cari au fost
ţesîndu-şi amintirile între copilăriile
flori cu miresmele-n suflet şi rădăcinile-n cer
părăsite de copii

la malul bălţii din care orăcăitul broaştelor a plecat
zilele
cenuşii sau ameţite de lumină
descalecă seară de seară
lăsîndu-se furate de nopţile care îmbracă satul
în care nu mai e nimeni să viseze

printre case
un drum cu suflet împietrit se petrece grăbit
doar el mai ţine minte
că veşnicia s-a născut de mult de tot la sat


călătorie

de departe câte un sat locuit de singurătăţi
curge pe lângă drum

de acum văd
păsări negre smulgându-se din carnea zilei

caii din umbre de tăceri ale înserării răzbat în calea mea

de departe
văd casele atârnând ca nişte lacrimi
de şoaptele serii

la ferestrele unora
creşte lumina
aidoma unei flori a vieţii

de pe acoperişul altora
uitate parcă de toţi şi de nimeni
zbucnesc câteva amintiri ruginite
păstrătoare de chipuri de demult
îmbrăcate în voaluri de zbor de timp

casele bătrâneşti
texte scrise cu litere pustii
locuite de singurătate
se usucă încet

flori neudate de viaţă
nebăgate în seamă
apăsate de penele norilor
care trec tot mai mulţi şi mai grei
tot mai reci
casele
mor de singurătate

strigăte întunecate mă ajung
de dincolo de uitare

pe marginea drumului
amintiri
în haine albe şi negre
părăsite de proprietari

drumul curge mai departe spre oraş


ieri, pe la sud în mine

ieri
pe la sud în mine
Sfântul Gheorghe a coborît din icoană

a cules un măr din grădina plină de poveşti a mamaiei
de când eram eu copil
a muşcat cu sete
apoi a privit lung către cer

a şters geamurile din casa aceea uitată în timp
de colbul nevoilor adunate
a cules fructele care adăstau prin amintiri
uitate aşa
neculese

a arat prin grădină şi a semănat drumuri
care doar începeau

a îmbrăcat un schelet de copac
cu mângâieri lăsate de mine mai ani

pe urmă
a privit lung către satul
ca o cutie
în care înmuguriseră oameni de care habar nu avea

toţi aveau trupurile cât bujorii
doar că în loc de petale aveau mâini
cu care vorbeau unii către alţii
fără să se audă şi fără să se simtă

năuc
Sfântul Gheorghe
s-a lăsat obosit
la loc în icoană
aşteptând
să-mi vină prin cap să mai trec
ieri
pe la sud în mine


ca orice fapt divers

mai ieri
s-a dat la televizor
ca orice fapt divers
moartea altui sat

îmi părea senin
ca o icoană de demult
culcată a veşnicie
între frunzele moarte
deşi
părea mai vară ca niciodată

ultimii bătrâni se culcaseră
printre amintirile satului de odinioară
din vremea când soarele răsărea peste zâmbete de copii

dintr-o fotografie în haine ridate în sepia
mă priveau de dincolo de tăcere
casele înconjurate de grupuri de oameni
de dinainte de război

am închis ochii
gardurile din cuvinte lungi
prinse în cuiele din sufletele oamenilor
înconjurau satul copilăriei

îl pusesem la păstrare
într-o frunză din gutuiul mamaiei
presată între degetele liniştii care cobora
duminica
printre noi

………..

apoi băteau clopotele

umbrele celor de altădată
grele de pământ şi uitare
ieşeau din micul ţintirim
se aşezau să asculte slujba

ascultau vocile care coborau
parcă dinspre cer
din biserica
cu picioarele în ţărâna ca o colivie
cu gratii din lucruri simple şi uşă de tăcere

undeva
sub mărul pe care mi-l imaginez
lângă sora mea
pe iarba cu uşa deschisă spre cer
şedea şi Dumnezeu

mângâia absent umbrele-amintiri
foşneau ca nişte frunze presate
între multele zile pe care le-am lăsat
departe
lângă icoana veche din copilărie

din liniştea căruntă care îmi umplea sufletul
curgeau păsări
stele fructe îngeri
miresmele florilor pururea proaspete
râul fără de sfârşit al copilăriei

am lăsat satul să se culce
înapoi
în stratul semănat cu stele
din lacrima mea

Dumnezeu
e atâta linişte


Maria

Mariei,
după ce i-am citit spaima şi suferinţa din inimă


cum ai smulge lumina din suflet
Maria îşi scotea suferinţa
noapte de noapte
din lada veche cu lucruri de demult
pentru fata cu chip de însingurare
pe care poate o născuse

nu mai venea pe acasă

o ţinea strâns sădită în piept
ca pe un cuvânt de zestre

întunericul curgea ca o ploaie de paşi ropotind pe uliţă
clipocind în bălţi

simţea mersul celor care veneau de la gară
trosnind în liniştea cu chip de singurătate
tot mai puţini
tot mereu pentru alţii

frigul singurătăţii îi învelea lumină de gheaţă inima

aprindea lampa
se rezema cu privirea de rama veche
în care se putea întâlni cu cei dragi

icoana
în care putea să se lase ocrotită

ea şi Sfântul numărau în tăcere
anii care geruiseră peste inima ei
acum ofilită de viaţă
de prea multele plecări

acoperise oglinda cu poze

când şi când
îşi lepăda chipul şi sufletul în oglindă
prin ochii celor dragi care plecaseră

prin ochii mamei
floare mirosind a primăvară
prin ochii bunei
mereu promisiune atât de vie şi caldă

apoi venea noaptea
îşi legăna pe picioare suferinţa
ca să nu doarmă singură


Casa

dincolo de uşa de lumină
am pătruns în casă

miresmele trecutului
se amestecau cu amintirile
mergând şi sporovăind
despre câte şi mai toate

zidurile văruite cu zile şi nopţi
cărau secole de oameni în spate

umbrele lor treceau prin inima mea

pe unele le recunoşteam cu sufletul
pe altele doar le simţeam aproape

în dansul miresmelor florilor din grădinuţă
nu puteam să o simt decât cu mamaia acolo
fără ea
casa aceea nu avea viaţă pentru mine

am adus-o
din clipa aceea dinainte de plecare
înapoi
acum
acasă
când Dumnezeu s-aşază-n mine
faţă în faţă cu mamaia
pe jilţul vechi din casa ei de altădată

ea îşi ţinea viaţa în braţe
despletea câte o zi mai aproape de inima ei
mai împăturea vreuna pe care voia să o uite
scotea câte o mireasmă de flori
din vreo amintire din tinereţe
ori năştea vreun copil de demult

îi povesti Domnului
despre o masă întinsă
pe care o păstra în suflet
când toţi ai ei erau întrupaţi
vorbeau de-ale casei şi de-ale vieţii

îi povesti şi despre război
cum îşi cărase copiii cu căruţa
din calea ruşilor care prădau şi ucideau
le gătea din buruienile pentru porci
le spunea poveşti cu zâne şi stele
în şuierul gloanţelor

îi povesti despre cum i-au luat pământul
soţul
cum au făcut gard de spini
în jurul zilelor
viselor ei

despre copii nepoţi strănepot visuri
zile şi nopţi
rădăcinile clipelor
negre ca iadul
ori înmuiate în lumina fericirii
despre singurătate
dragoste împlinire părăsire

despre toate astea îi povesti
cu limbă de suflet

Dumnezeu a ascultat-o răbdător
luându-i fiecare vorbă ca pe un dar
pe care l-a pus bine lângă Dânsul

apoi
după ce clipa aceea lungă a trecut
i-a şoptit blând
„Marie
lasă toate astea pe jilţul acela
din amintirile tale

dezbracă-te de lume
hai cu Mine”

am păşit dincolo de mine din tindă
din casa aceea
în care miresmele trecutului
se amestecau cu amintirile
care sporovăiau despre rai şi viaţă
despre câte şi mai toate
între zidurile văruite cu zile şi nopţi

umbrele celor care o locuiseră
treceau prin inima mea
pe unele
le recunoşteam cu sufletul
altele
doar le simţeam aproape

din uşă
ferind perdeaua de lumină
am mai privit o dată icoana veche
la care îmi închinam dorinţele de copil cu ea

am lepădat clipa aceea
cu Dumnezeu faţă în faţă cu mamaia
pe jilţul vechi din casa ei de altădată

casa aceea
era atâta rai pentru mine

(din volumul Marius Chelaru, sat părăsit, Editura Timpul, Iași, 2020)


 

Sursa: Marius Chelaru, 3 dec. 2021