- DANIEL CORBU - CIORAN. BIBLIILE NIHILISMULUI
- SAU FILOSOFUL DE LA CAPĂTUL FRÂNGHIEI (PORTRET CRITIC)
- Considerat astăzi unul dintre marii filosofi ai nihilismului, dintre marii eseişti al secolului douăzeci, un mare stilist şi unul dintre cei mai importanţi gânditori ai modernităţii, Emil Cioran a pornit încă de la început, asemenea lui Flaubert, împotriva locului comun. Dacă cel dintâi a avut geniala idee de a strânge toate locurile comune într-un ,,Dicţionar de idei primite de-a gata”, Cioran are o revoltă funciară, detectabilă în fiecare rând scris, în faţa a tot ceea ce e loc comun. Gândire cu adevărat modernă, Cioran dezice modul de gândire liniar cu care ne obişnuiseră un Seneca, Montesquieu, un Montaigne sau chiar Gide. Acţionând à rebours (e uşor de observat că şi-a făcut o tehnică din acest „în răspăr”), el este mereu pe picior de război cu sine, cu lumea şi ideile. Astfel, pe acest socratic dezabuzat şi atroce, apostol al unui nihilism agresiv care încearcă să pună lucrurile la punct, nu ţi-l închipui decât mergând pe dunga prăpastiei. Amăgire, amărăciune, disperare, totul în interiorul unui fast stilistic original care dă un farmec aparte filosofiei sale lirice, apărută în plină epocă de cinism.
- În Schimbarea la faţă a României (1936), Emil Cioran spunea despre Eminescu: „Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea pe care ne-a vărsat-o în suflet. Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar fi gelos?” Prin urmare, şi pentru filosoful Cioran, Mihai Eminescu este modelul în absolut de gândire?! Să nu ignorăm în acest sens o surprinzătoare frază dintr-o scrisoare trimisă fratelui său Aurel Cioran şi datată 24 martie 1975: „... într-un anume sens eu descind din Rugăciunea unui dac, al cărei ton violent, rostit ca un blestem şi nu ca o iertare, mi-a plăcut întotdeauna”. Aceste cuvinte. Şi altele! Când Emil Cioran a spus, în 1990, „Eminescu este sursa României. România poate să facă toate prostiile şi Eminescu le compensează”, m-am liniştit. Spiritul românismului, cel profund, nu cel exhibiţionist şi ludic al unor Tristan Tzara, Braun, Roll sau Gherasim Luca, suprarealişti, privitorii deasuprăi, era în buna sa regulă: a unui determinism specific românesc. Cioran nu este un sistem filosofic (după Hegel se pare că nu mai sunt la modă sistemele!), este un stil şi un ton inconfundabil.
- Primit cu reticenţe la început în Franţa, Cioran este astăzi tradus aproape în toate limbile Europei, studenţii îl citează şi-i poartă cărţile în buzunare ca pe biblii ale modernităţii. Syllogismes de l’amertume, Histoire et utopie, La tentation d’exister, La chute dans le temps, De l’inconvenient d’être né, Exercices d’admiration sunt cărţi ale amărăciunii, disperării şi incovenienţelor de-a exista, scrise de cel pe care l-am numit în mai multe rânduri filosoful de la capătul frânghiei.
- În ultimii ani de viaţă, Cioran a ieşit din claustrarea sa de călugăr benedictin sau budhist, a acordat interviuri, a apărut la televiziune. Grea povară trebuie să fi fost gloria pentru un astfel de om născut cu vocaţia singurătăţii. Şi, parafrazând ceea ce însuşi spunea evocându-l pe Borges în Exercices d’admiration, spun şi eu că mă simt stingherit să vorbesc despre românul Cioran (împrumutat de noi culturii franceze), acum, când îl sărbătoresc până şi universităţile.
Daniel Corbu
