Memoriile medicului Fabian Savu în „La pas cu amintirile”
Cred
că cele mai citite, mai practice și mai educative cărți sunt
romanele autobiografice, jurnalele, colecțiile de scrisori și
amintirile. Îmi vine în minte bine cunoscutul „Jurnal al Annei
Frank”, tradus în peste 65 de limbi și vândut în întreaga lume
în peste 30 de milioane de exemplare.
Din
cauza vremurilor tot mai complicate, astăzi oamenii nu mai au
timp de reevaluări, de poziționări în societate și-n viața de zi
cu zi. Asemenea cărți sunt un fel de ușă deschisă către
universul interior în care chiar autorii ne poftesc. Din
asemenea lucrări extragem niște esențe pe care le stocăm în
mintea noastră, ca să putem lua când avem nevoie răsfoindu-le în
tihnă, în momentele de răgaz, rămânând cu lecții de viață.
Valoarea lor rezultă, în primul rând, din bogăția informațiilor,
dar găsim și inițieri în tainele zilnice și adesea aflăm ce se
întâmplă în spatele cortinelor. Valoroasă este și morala care se
desprinde din conținutul lor. Când omul construiește ceva, când
pune piatră pe piatră, atunci pune și un mesaj pentru semenii
săi.
„La
pas cu amintirile”, cartea medicului stomatolog Fabian Savu
(Fabi, cum îi spuneau prietenii) e o refacere din temelii a
vieții sale și, în bună măsură, și a societății în mijlocul
căreia s-a desfășurat firul vieții sale. Așadar, este o carte și
despre viața noastră, a tuturor celor contemporani cu el.
Astfel, volumul său este o adevărată oglindă a unei epoci trăite
și prezentate cu multiplele ei fațete. El este rod al
participării autorului în mod direct sau prin observație asupra
evenimentelor relatate. Sursa principală o constituie amintirile
păstrate în număr mare și cu o deosebită acuratețe. Amintirile
din timpul războiului, de la vârsta de cinci ani, ori canonul
intrării în învățământul superior sunt doar câteva exemple. Deși
premiantul întâi, rareori pe al doilea loc, până la terminarea
liceului, era ajutat de o memorie prodigioasă, la examenele
pentru intrare la facultate a reușit numai a șaptea oară, ceea
ce face ca jocul întâmplării să ridice mari nedumeriri.
Volumul acoperă o mare suprafaţă de informare, dar, cum se știe,
niciodată îndeajuns, căci omul este o ființă nemărginită în
complexitatea sa. Lectura cărții dezvăluie efortul făcut în
toate etapele de viață, inclusiv în cel al devenirii sale ca om
pe traseul vieții sale trăite frumos, cu împliniri, dar cu mare
efort și stăruință. E un traseu în care ne putem recunoaşte
oricare dintre noi, desigur, fiecare în felul nostru, desluşind
şi ceea ce ne-a diferenţiat.
Discursul narativ al autorului se desfășoară pe mai multe
niveluri, însumând 508 pagini, grupate în două părți mari. În
prima parte prezintă drumul vieții sale de la începutul ei
(kilometrul 0), care se desfășoară în sânul familiei ce l-a adus
pe lume, iar a doua parte (kilometrul 50), viața petrecută în
propria familie, la Cluj, mergând, pas cu pas, pe firul
amintirilor până în pragul trecerii în universul veșniciei
(kilometrul 100).
Vorbind de scopul pentru care s-a aplecat asupra scrisului, ne
spune: „Am relatat unele momente din activitatea și experiența
mea, poate se va găsi cineva să beneficieze de aceste sfaturi,
în cazul în care va avea răbdarea să le citească. Acum sunt cu
totul alte mijloace de informație și poate cei tineri se gândesc
că oricum metodele noastre sunt învechite, dar sunt întotdeauna
și experiențe care dăinuie peste ani. Mai știu oare studenții
din ziua de azi cum învățam noi din cursuri litografiate, scrise
întâi la mașină de către secretară, apoi corectate și, în final,
litografiate? Cât eram intern la CMF, pe mine mă trimitea proful
la secretara de la Prorectoratul Științific să corectez cursul
pentru studenți. Era și asta o activitate.” (Pag. 265)
Fascinația scrisului l-a stăpânit de mulți ani, dar a prins
viață târziu și a reușit să recupereze cu bine această
întârziere. Ba mai mult, se dovedește a fi un explorator exigent
al vieții aflate în desfășurarea ei, prezentate de pe pozițiile
unei înțelepciuni specifice celor cu rădăcini adânci în
frământatul ținut al Ardealului. Ultimele pagini ale acestui
fruct rumenit în toamna vieții au fost așternute cu pixul pe
hârtie cu ultimele resurse ale vieții sale. Când a pus punct
volumului, a pus punct și vieții pe care a trăit-o așa cum a
descris-o, lăsând cuvintele să vorbească în suspansul netrăirii.
Efortul său poate fi luat model, pentru că nu este un fapt
oarecare să faci debutul după ce ai păşit în vârsta a treia. Nu
i-a mai rămas timp să o vadă tipărită. Dana, soția sa, cu
ajutorul fiului lor, Paul Tiberius, i-au transcris cartea pe
computer, au trimis-o la editura clujeană „Napoca Star” și a
apărut în anul 2021.
Prin
specificul ei, ne face să ne gândim la felul în care ne trăim
viața. Cartea oglindește trăirile zilelor noastre din care
desprindem soluții și perspective noi la unele dintre cele mai
arzătoare și dureroase probleme ale vieții. Presărate cu suișuri
și coborâșuri, marcate de momente de glorie și de decădere care
i-au pus la încercare viața lui sau a societății românești, sunt
o valoroasă sursă de informare și pentru că putem face conexiuni
pe care nu le bănuiam. E remarcabil modul cum privește printr-o
optică proprie viața în scurgerea ei și resorturile pe care se
sprijină de-a lungul timpului. Nu neglijează nici efortul de a
crea spații în care meditația este ca la ea acasă.
Medicul Fabian Savu a prezentat evenimentele din viața sa și din
diferite etape ale societății pe un fundal istoric. A surprins
și ce era comun în comportamentul oamenilor într-o anumită epocă
și a dat o dovadă de bună cumpănire a stării generale.
Societatea este privită ca într-o apă limpede, relevând uneori o
lume cu un chip frumos, alteori cu un chip cu riduri ascunse sau
cu masca ce oferă surpriza ascunzișurilor. E o carte care
îndeamnă cititorul să reflecteze după propria experiență de
viață la frumuseți înălțătoare, dărâmări interioare, dar și la
aspectele obișnuite ale fiecărei zile trecătoare. E o carte cu o
caligrafie ordonată, calmă, o carte care îți impune să nu pui la
îndoială adevărul cuvântului său.
Cartea ne cucereşte de la primele pagini, pentru că autorul ne
vorbeşte cu simplitate şi deosebită claritate despre felul cum a
modelat timpul după chipul şi spiritul său, aşa cum, la rândul
său, timpul l-a modelat în direcţia adaptării la noi împrejurări
de viaţă. E o carte în care introspecția pune în valoare
educația și moralitatea autorului.
Cum
era și firesc, pasiunea și dăruirea sa pentru profesia de doctor
se desfășoară pe multe pagini. Uneori, autorul se întoarce la
partea nevăzută a lucrurilor, la fațetele lor tainice, la urma
vagă asemenea unui vis, pe care o lasă efortul doctorului după
ce pleacă de sub ochii pacientului. Pătrunzi mai adânc cuvintele
autorului privind câteva aspecte ale profesiei de medic:
„Medicii fac parte dintr-o categorie socială specială, în
momentul în care ei vin la serviciu trebuie să lase afară toate
celelalte probleme extra-profesionale legate de familie,
sănătate, probleme materiale și altele, care nu au legătură cu
profesiunea lor. În discuțiile cu pacienții medicul trebuie să
fie în stare să coboare la nivelul omului de rând, dacă acela îi
este pacient sau să poarte o discuție elevată cu un om de
cultură, să posede cunoștințe în cât mai multe domenii de
activitate, să fie un bun psiholog, astfel încât între medic și
pacient să se poată stabili o relație armonioasă, bazată pe
încredere, acest lucru fiind o garanție în plus pentru obținerea
unor rezultate pozitive ale tratamentului. Toate acestea se
obțin prin multă muncă și sacrificii, printr-o documentare
permanentă, o viață echilibrată și dăruire totală meseriei
alese”.
Își
amintește cu căldură și reverență despre cei care s-au remarcat
în mod deosebit: „Prof. Dr. Kauffman era un mare sufletist, atât
în relațiile cu pacienții, cât și cu colaboratorii. Era un mare
specialist în patologia glandei tiroide, dar mai ales în
patologia vasculară, domeniu în care clinica a devenit o
adevărată școală, meritul fiind al dr. Kauffman, care a știut să
stimuleze interesul colaboratorilor, astăzi, demni urmași ai
săi, dintre care îi menționez pe profesorii Andercou, Ciuce,
Galea, Rădulescu și mulți alții. Cu toții au devenit, și ei la
rândul lor, modele demne de urmat, cu conștiință și simț al
datoriei la cel mai înalt nivel profesional, respectând motto-ul
profesorului Hațieganu: „Medicina este știință și conștiință”
(p.187). În mai multe pagini amintește elogios de medicul
oftalmolog Emil Bozac. Am citit cu emoție rândurile dedicate
acestui minunat om și medic a cărui pacientă i-am fost de-a
lungul mai multor ani, ochii mei având probleme deosebite. Când
am plecat din Cluj, am luat cu mine amintirea unor persoane
remarcabile, printre care se află, și până în zilele de astăzi,
figura luminoasă a medicului Emil Bozac. Îi mulțumesc peste ani
lui Fabi că mi-a oferit retrăirea acelor momente prea repede
trecătoare în scurta noastră ședere pe acest tărâm.
Nu de
puține ori întâlnim în cartea sa umorul, adesea unul subtil:
„Profesorul Vasilescu avea un subtil simț al umorului, pe care
îl etala discret în anumite ocazii. La un curs mai puțin
atractiv, colegii sporovăiau cam tare și proful s-a oprit din
predat și a scris pe tablă o formulă matematică: 4+8+6-7=0, la
care unii au comentat că nu este corectă egalitatea. Atunci ne-a
explicat cum că patru clase elementare plus opt clase de liceu
și șase ani de facultate fără cei șapte ani de acasă este egal
cu 0. A fost cu adevărat o lecție de bună purtare, după care a
urmat o liniște mormântală”. (Pag. 192)
Ca un
bun receptor atent al faptelor de viaţă, autorul a urmărit să
prezinte chipuri de oameni care să rezulte nu din analize, ci
din fapte. Oamenii amintiți trăiesc cu intensitate în paginile
cărţii. Sunt vii și fiecare cu individualitatea sa. Cu o privire
ageră surprinde particularitățile unui mare număr de persoane
devenite personaje cu cele bune, dar și cu metehnele lor.
Uneori, oamenii pe care i-a întâlnit se identifică cu o anumită
tipologie a unui personaj literar. Sunt întâmplări și personaje
veridice care pot fi găsite în presa vremii, în istoria ce s-a
scris în cea de a doua parte a secolul al XX-lea și începutul
celui de al XXI-lea.
Când
am citit paginile despre climatul din apartamentul Esterei,
soacra sa, (Bubu, cum o strigau nepoțeii) și a persoanelor pe
care le-a cunoscut acolo, pentru mine a fost o atingere de
suflet. Am tresărit cu bucurie citind numele persoanelor care
veneau în casa lor, printre care se află și numele meu. Am
retrăit cu bucurie momente care mi-au înflorit viața în acel
timp și pe care le-am păstrat în amintire oriunde m-am aflat.
Estera avea vocația prieteniei în forma cea mai nobilă. În
largul și frumosul ei apartament din clădirea aflată în centrul
orașului, nelipsită din ilustratele care reprezentau Clujul, o
dată sau chiar de două ori pe săptămâna, Estera primea musafiri.
Cel mai adesea erau doamne, în înțelesul cel mai fericit al
cuvântului. Dăinuia acolo un climat ce amintea de epoca
interbelică, pe când România avea o identitate și un bun renume
în lume. Respectul reciproc, buna-cuviință, optimismul, ținuta
demnă și corectitudinea erau valori pe care Estera le impunea cu
un firesc și o deosebită simplitate acestor întâlniri,
ținându-le la înălțime. Am apreciat-o pe Estera și pentru că,
blândă și bună, dar fermă, avea darul să-ți atragă atenția
într-un mod prietenesc când ceva nu făceai bine, fără să te
judece sau să te trimită în zona umilinței. Estera ne umplea
spațiul lăuntric cu un aer încărcat de liniște, de seninătate,
de încredere în sine care ne dădeau un sentiment de împlinire.
Darurile acestea le-a moștenit și fiica sa, Dana, soția lui
Fabi. Acest climat fericit și de încredere în viață i-a dat
aripi și lui Fabi, căci s-au pliat cu darurile din zestrea cu
care a intrat în această familie.
Ca
martor ocular pe timp îndelungat, mărturisesc cu deplină
sinceritate că am fost atrasă în mod deosebit de noblețea
caracterului lui Fabi și a universului celor două familii, cea
în care s-a născut și cea din timpul căsătoriei. Astfel se
explică și continuarea prieteniei mele cu Dana până în zilele de
astăzi, deși ne despart 8.000 kilometri și diferența mai multor
ani de viață.
Autorul se dovedește a
fi un receptor atent al faptelor de viaţă, al mișcărilor în
societate. E un autor care, în maniera clasică a prozei
româneşti, poate oferi o lectură plăcută, prezentând aspecte ale
specificului românesc, obiceiuri și tradiții păstrate din
vremuri imemoriale. Localitatea Vălișoara, locul nașterii sale,
pare ruptă din viața sa, care l-a înzestrat cu multe frumuseți
și daruri spirituale ale regiunii din preajma Apusenilor.
Vălișoara e „una dintre frumusețile naturii care mai păstrează
nealterată imaginea vechimii și tradiția satului ardelean
moștenite din timpuri străvechi, unde cei ce se încumetă să-și
scalde ochii în clipele libere ce le au la dispoziție cu
peisajele unice de la câmpia nu prea întinsă până la dealurile
împădurite și majestuoasele stânci golașe implantate parcă anume
să străjuiască așezarea au parte de o experiență de neuitat.”
(Pag. 485)
Prin
remarcabila sa gândire analitică şi obiectivă, medicul Fabian
Savu s-a dovedit a fi un analist fin al acelor ani care s-au
transformat într-o perioadă de luptă pentru supravieţuire.
Romanul ne atrage prin autenticitate. Stilul concis, fără
sofisticări şi detalii greoaie, relevă ce e expresiv. Frazarea
are claritate care dă forţă de expresie şi frumuseţe textului și
îl fac agreabil. Totul este spus limpede şi răspicat, în această
carte, pe înţelesul tuturor. Chiar dacă sunt și pagini de
specialitate, cu termeni specifici, înțelesul se deduce din
context. E cuceritor acel firesc al simplităţii, chiar şi atunci
când prezintă retrăirea unui timp damnat. Nimic distorsionat,
orice decupaj ai lua oferă imagini dintr-o lume care pare a se
desfăşura acum sub ochii noştri. Simţi aerul proaspăt în fiecare
pagină, deşi unele întâmplări s-au petrecut acum aproape trei
sferturi de veac. Întâmplările îmbracă forma unor povestioare
desfăşurându-se în frumoasa și armonioasa noastră limbă română,
încărcată de autenticitate expresivă. Autorul se remarcă și prin
ştiinţa de a crea atmosfera prin notaţii ale amănuntului,
aparent nesemnificativ, dar expresiv, în sugestia unui sentiment
de evadare, de relaxare, de pace, când e cerut de o tensiune
prea încărcată. Valoros este şi faptul că autorul, deşi este
înzestrat cu ochi critic şi o fermitate remarcabilă în
aprecierea adevărului, nu intervine în desfăşurarea
evenimentelor, lăsându-i cititorului libertatea de a-şi forma
propriile păreri.
Ajuns
la finalul volumului, autorul își ia rămas-bun de la cititori în
mod deosebit, cu emoție de o subtilă noblețe. Cititorii sunt
priviți ca niște oaspeți de seamă pe care i-a tratat cu ce a
avut mai bun și, dacă nu a putut mai mult, își cere iertare. O
face reluând o strofă din romanța populară „De ți-am greșit, îți
cer iertare”, interpretată de rapsodul popular, Ion Luican:
„Fără să vreau te-am supărat/ Dar tu ai milă și-ndurare/ Când mă
consideri vinovat/ De ți-am greșit, îți cer iertare.” În felul
acesta, autorul ne trimitere cu gândul la un gest al țăranului
nostru ca semn de aleasă prețuire pentru omul din popor. Când
acesta primește un om mai de seamă la masa lui, pune pe masă tot
ce are mai bun, apoi își exprimă părerea de rău că n-a putut
face mai mult pentru a-i arăta cinstirea pe care i-o acordă,
spunându-i în mod învăluit: „Să ne iertați, că noi, la țară, așa
trăim și numai așa bucate avem și de aceea zic din inimă, să ne
iertați.”
Înainte de a pune punct acestor note de lectură, ca o concluzie,
subliniez câteva idei: „La pas cu amintirile” e o carte de
autentică substanță. Cu acest volum al memoriilor, ca un bun și
înțelept mărturisitor de viață, autorul a mai adăugat o pagină
la întregirea unei largi panoplii a scrierilor autobiografice în
limba română. Volumul te cucereşte prin spiritul liber cu care
autorul valorifică ideile. El provoacă și incită, prin aerul de
imensitate a lumii şi acuratețea scrisului cernut de sentimentul
responsabilităţii în faţa istoriei. Este lăudabilă fermitatea în
credinţa invincibilității adevărului, încrederea în triumful
omului asupra tuturor vicisitudinilor. Poate fi considerat un
document de epocă.
Conținutul ei ne face să gândim optimist. Cu toate încercările
prin care trecem, se poate trăi viața în esența ei, în mod
natural și cu un conținut real, și putem să avem și noi o viață
împlinită și frumos trăită, așa cum a dovedit medicul Fabian
Savu.