-
A.I.Brumaru - Rostirile fiinţei
-
Un volum compozit (poeme, citate, aforisme), intitulat
Infectat cu iubire, semnează astăzi (în epoca microbului roşu de la
Wuhan), deja cunoscutul, prodigiosul, aş spune, vârf al promoţiei
2000, Ionuţ Caragea. Scriitorul nu e, aşadar, la prima izbutire de
acest fel, numărătoarea e, în caz, totuşi riscantă, ar fi probabil
în inventar 50 de titluri, omul e va să zică prolific şi performant:
deşi tânăr, a obţinut aplauze deopotrivă în sport (rugby) – unde
urnirea şi străpungerea de praguri ferme şi ispititoare cer nu doar
incitaţie, ci şi socoteală, temeritate şi forţă - dar şi în lucrarea
de fineţuri ale gândului şi vorbei: în literatură deci, Ionuţ
Caragea, cum aflu, adunând şi aci lauri de pretutindeni – în ţară şi
pe meridiane, fiind prins încă de pe acum în dicţionare selecte şi
în florilegii prestigioase.
Aforismul (ca să ne oprim mai întâi la această parte a
cărţii) e, amintindu-ne de un vers celebru al lui Lucian Blaga, ca o
retragere spre schiţă, adică spre esenţe ale cunoaşterii (,,acolo
unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas şi încă
unul/înapoi spre schiţă,,), fiind, cu alte cuvinte, o înţelepciune
deschizătoare de drum şi orizonturi. Aforismul are în literatura
română o frumoasă, binemeritată tradiţie. Au fost în scrisul
românesc (mai sunt încă, precum în lucrarea literară a lui Ionuţ
Caragea) momente privilegiate când apoftegmatica împlineşte o
cuminţenie, o filosofare, o sapienţă, cum ar spune latinizantul de
demult; poate chiar o filosofie –, ori numai va fi deschis acesteia
alte spornice zări, căi noi (se va fi întrezărind acum, cu
aforismul, ca dintr-un cristal scăpărător – aci partea cuprinzând
întregul –, un orizont de aşteptare; un orizont însă ce ţine
gândirea şi construirea la un loc, ca să ascultăm gândul
heideggerian). Aşa, ca să dau un exemplu (pentru că puţină istorie
nu strică), chiar la Lucian Blaga. Marele filosof şi poet, autor al
mai multor volume de maxime (nu e defel întâmplător că aforismele se
numesc şi în chipul acesta), de la Pietre pentru templul meu, la
Discobolul ori la Elanul insulei, va simţi la un moment dat (ca şi
Fr. Nietzsche) nevoia de a explicita lucrarea întru spirit a
aforismului, a sentenţei, fiind convins (deodată cu renascentistul
Pico della Mirandola) că „numai în acest domeniu este cazul să se
vorbească despre tot ce se poate şti şi despre alte câteva lucruri”.
Apropiindu-se de încheierea sistemului său filozofic (unul dintre
cele mai întemeiate în românește, însă cu deschidere, ne
încredinţează Mircea Eliade, în universal) sau doar bănuind că-l va
încheia într-un fel, Lucian Blaga îşi îngăduie să profite de
aforisme (aşa cum făcuse şi la debut, în Pietre pentru templul meu)
spre a vesti unele înfăţişări ale gândului ce n-ar fi încăput (ori
la începutul auctorial nu erau încă dovedite) în casetele severe ale
sistemului constituit; îşi lua în felul acesta libertatea de a-l
reface, de a-l relua pe alte linii. Încă în Discobolul, o plachetă
în care Blaga aşează maxime în forma definiţiilor (o regulă pe care
Ionuţ Caragea şi-a apropriat-o fără de reţinere), prin urmare în
sensul etimologic al termenului (aphorismos însemnând în greaca
veche tocmai definiţie), filosoful ar caracteriza aforismul drept o
structură scriiturală suficientă sieşi, neiertătoare cu adaosurile.
El scrie: „Când formulezi un aforism trebuie să-l aduci în situaţia
de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva organic,
încheiat, ca Biblia”.
Cum stă în faţa acestei exigenţe fundamentale aforismul lui
Ionuţ Caragea. Undeva el aşterne această definiţie – în duhul
tehnologic al secolului, al mentalului să-i zicem (vezi A.
Lesenciuc, Th. Codreanu) transmodern: „Aforismul – selfie fără
mască”, mai departe el schimbând însă registrul la o chemare lirică,
iscodind deja, ca să zic aşa, iscusirile limbii : „Dacă vrei să
miroşi floarea din spatele pânzei ai două soluţii. Să distrugi pânza
sau să-ţi strângi aripile. Majoritatea o vor alege pe prima”. Nu
lipseşte, iată, nota polemică, ironia fină, aproape inaudibilă,
intertextualitatea, acestea neabsentând nici mai departe, de pildă
în sentenţele pe care i le inspiră scriitorului epoca I.T., pe care
noi o locuim astăzi nesiliţi de nimeni: „Selfie. Măreţia omului
eclipsând istoria din spatele lui”; „Biblia noilor internauţi: La
început era Giff-ul şi Giff-ul era la Internaut şi Internautul era
Giff-ul”; ,,Să nu te-nchini la chip cioplit. Vino pe facebook!
Chipurile sunt prelucrate mai soft”. (Inspirat de o altă demonie a
veacului, de unde şi titlul volumului, e vorba de molima
chinezească, de, cum spuneam mai sus, infecţia pandemică, scriitorul
îi va dedica aceleia nu puţine meditaţii, una dintre ele, ca să
anticipăm, referindu-se şi la răvăşeala măsurilor de prevenţie; una,
discutabilă, ar fi, de pildă, iniţiativa suedeză, ce poate fi, ne
încredinţează într-o notă contondentă poetul nostru, extinsă la
atitudinea şi elaborarea civilizaţiei contemporane: „Înţelepţii
trebuie să se adapteze noilor vremuri. Ca să scape de prostia lumii,
mai întâi trebuie să treacă prin imunizarea de turmă”).
Multe dintre aforismele din carte ale lui Ionuţ Caragea,
făcând trecerea (deşi nu sunt în linia întâi) spre poemele
cuprinzătoare şi fabuloase ale volumului, au înfăţişarea unor
fermecătoare haiku-uri. Francezul Roland Barthes, autorul
Discursului amoros, numea haiku-ul, această rostire sibilinică şi
graţioasă, invenţie probabil a doamnelor din înalta curte niponă sau
a gheişelor, aceste hierodule misterioase, fără însă de truculenţa
putanelor cunoscute, „o viziune fără comentariu”. Ca să glosăm pe
marginea acestei spuse, lapidarele poeme de ceremonial sunt aidoma
unor crestături efemere pe lumina de lună, bucle uşoare şi mătăsoase
ce se înfăşoară pe o emoţie, pe câte un frison tandru şi despovărat,
precum fluturele ieşit, încă nesbicit, din roua dimineţii. Iată,
despăturind cartea lui Caragea, această împachetare metaforică:
„Lacrima, o cărare pe câmpul cu flori ofilite”. Şi tot aşa, această
superbă rostire: „Tristeţea, o salcie care plânge pe malul sângelui.
Din ramurile ei, poetul îşi împleteşte cununa”. Veritabile poeme,
aforismele lui Ionuţ Caragea sunt metafore fulgurante: „Scânteia din
care cuvântul se naşte va arde cândva toate poemele. Va rămâne doar
sentimentul, ca un vânt călătorind printre stele”. Unele dintre ele
ar fi, fără exagerare, în spiritul lui Emil Cioran, magistrul
imbatabil în contemporaneitate al speciei: „O lacrimă îngropată în
inimă. Un cuvânt ce renaşte când înfloresc stelele”; „Râul poartă şi
lacrima pietrei,,. Şi mai ales: ,,Dumnezeu, ambasadorul lacrimii
mele pe lângă inima ta”; „Învierea, un zbor ce trece peste toate
căderile, prefăcându-se în lumină şi-n cântec”; ,,Luciditatea,
autosadism fără visul fericirii”. Şi acestea, cu mesaj thanatic,
însă fără de disperare: „Viaţa, o ceaţă ce se destramă la ivirea
nesfârşitului vis”; „Sunt un cheag de cuvinte pe rana supremei
absenţe”; „Continuitate. Oasele mă vor povesti unui alt trup”.
Unele aforisme sunt veritabile poeme, seducătoare prin
rafinament: „Când vorbesc cu marea, e suficientă o lacrimă./Când
vorbesc cu pământul, e suficientă o atingere./Când vorbesc cu cerul,
e suficientă o respiraţie./Când vorbesc cu tine, e suficient că te
privesc” şi: „Poezia, lacrimă înflorită la marginea uitării”.
Metafore subţiri, stilate, aceste haiku-uri infidele, aforisme
într-un cristal metaforic, ocupă în marile poeme din volumul lui
Ionuţ Caragea stihul, strofa aşa-zicând tradiţionale, contingente
manualului, închipuind în schimb discrete, tandre spectacole – ca să
le numesc cumva – ideatico-lirice. Ca în poema Pot fi: „Pot fi un
gând ascuns/de umbrelă sub ploaie//pot fi un nor alergând/după un
soare speriat/de propria-i vârstă//pot fi o umbră expatriată/de
întuneric//pot fi o fisură în marea minciună//pot fi un nimic
/înfrumuseţat de speranţă//pot fi o crimă/de dragul unei
atingeri/răvăşitoare//pot fi o muşcătură adâncă//în nevinovata
inimă/…/pot fi în starea de graţie/a neprihănirii/pot fi
semnătura/pe certificatul iubirii//şi tu, şi tu, şi tu/nu vei şti
niciodată”. Ispita tratării în regim ideistic a aspectului cotidian,
o plimbare amoroasă pe ţărmuri, cu marea îngânând poveşti la ureche,
de pildă, dă câte unui poem (ca Val după val, de exemplu) o notă
rezonând metafizic: „se scaldă cuvântul în eternitate/pun cochilia
timpului la ureche/şi ascult glasul/valurilor//fără grabă/în numele
tuturor/aşteptărilor/între zorii speranţei/şi ultima lacrimă/ascult
glasul valurilor//şi simt/cum dragostea mea/se scaldă/în muzica
nenăscută/a sângelui/şi pleacă un mare val/de cuvinte către lume”.
În Uroborus (simbologia îl recunoaşte – Uroboros, Ouroboros – ca
şarpele ce-şi mănâncă singur coada, imaginând astfel unitatea
lumilor, necontenirea temporală, deodată cu imortalitatea
suflet-spiritului), Ionuţ Caragea reface cvasiepic – pentru că şi
aci predomină imaginea abstrusă - simbolul, izbutind, iată, fără o
retorică fastidioasă, un succint, însă sugestiv tablou al unei
cosmogonii interioare: „Ca Moise/trec prin amintirile mele/căutând
începutul//tinereţe/copilărie/primul strigăt/naşterea, exilul într-o
lume/pentru care nu am fost pregătit/mama mea, pământul promis/prima
bătaie de inimă/zigot, ovul, spermatozoid/o înlănţuire de
trupuri/dorindu-mă/chemându-mă/ de undeva de foarte departe//aş vrea
să ştiu mai mult de atât/închid ochii/respir profund/apoi,
liniştit/călătoresc pe aripi de gând//văd cerul, planete,
sori/galaxii, găuri negre/o mare explozie//Singularitate//un
punct/sub pixul unui poet/ce scrie această poezie//nu se poate!//nu,
nu, nu se poate!//nu vreau să uit!//despre ce era vorba?//Ca
Moise/trec prin amintirile mele/căutând începutul”.
Dedicat lui Nichita Stănescu – semn că promoţia de după anul
2000, măcar prin singularul Ionuţ Caragea, s-a desprins de radicalii
(lansaţi de optzecism) ce se întreceau în repudierea necinstită a
marelui poet – poemul Prometeu dezlănţuit poate fi citit, de aceea,
ca un omagiu, dar şi mai mult, ca drama scriptorului; tiparul e,
iată, subtil nichitastănescian: „într-un vis/le-am furat zeilor
poezia/da, le-am furat zeilor poezia!//când am deschis ochii/mâna
mea a început să scrie singură/când m-am privit în oglindă/din
vechiul meu lanţ/purtam doar o brăţară//eram tânăr, frumos/şi
dezlănţuit/un înger blond/cu ochi albaştri/coborât de undeva
dintre/aştri//şi totuşi remuşcarea/îmi rodea sufletul/aşa cum
necuvintele/rod întunericul//să fi fost dragoste?/să fi fost
clemenţă?/totul se plăteşte, nu?/de ce am rămas nepedepsit?//şi-n
timp ce mâna dreaptă tot scria/mâna stângă îmi turna apă de foc/în
pahar//ia şi bea!/ia şi bea!//scriam şi beam//şi apa de foc/intra în
mine/ca un vultur/devorându-mi ficatul//lumea nu înţelegea/dar era
mai corect aşa/era mai corect”. Destinul scriptorului, lucrarea
acestuia de facere şi refacere, ori numai de trezire din latenţe, cu
cuvântul acela iniţial, a lumilor, e o temă recurentă a mai tuturor
pieselor din cuprinsul cărţii de faţă. Precum în poema
indimenticabilă La scăldat, unde gândirea, să-i zic abstractă, e
feminin învăluită, nu lipsesc deci nota lunecos senzuală, umiditatea
sentimentului erotic, erosul absorbant din care nu absentează
lăcrimarea: „Cuvintele sunt femei/de care mă îndrăgostesc/atunci
când sufletul plânge/de singurătate/femei care vor să se scalde/în
lacrima mea/.../cuvintele sunt femei/pe care nu le pot uita/bucuria
venirii lor/mă trezeşte la viaţă/gândul că vor pleca/mă înfioară//ce
pot face, ce pot face/să rămân cu aceste cuvinte?/.../lacrimă, te
rog întoarce-te/din ochiul din care ai curs/şi lasă cuvintele să
fie/stăpânele destinului lor”.
Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de
pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi
Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul
nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se
redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se
hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune,
la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii)
originalitate, autenticitate. Iată Infectat cu iubire (titlul însuşi
indicând că întreg volumul, botezat aidoma, a fost redactat sub
semnul urgenţei, al realităţii împrejmuitoare într-o necontenită,
tragică sfâşiere): „Un om, alţi oameni/şi umbrele lor/vorbind prin
semne/despre distanţele/ce ne separă/desăvârşind absenţa//o durere,
alte dureri/şi piroanele-nfipte/în inima împietrită de spaimă/pe
care sufletul se caţără/pentru a ajunge la Dumnezeu//o moarte, alte
morţi/şi toate lacrimile/scurgându-se tăcute/sub o mie şi una/de
măşti părăsite/de speranţe şi vise//o floare, alte flori/şi
amintirile cu petale de foc/sperând să mai fie/măcar o dată
privite/prin ferestrele/oarbe ale cărnii/pentru a resuscita/poezia
din noi//o lume, alte lumi/şi stelele lor căzătoare/făcându-ne cu
ochiul/înainte de dispariţia lor/în spitalul
obscurităţii/universale//o pâine, alte pâini/şi trupurile
aburinde/cu care întâmpinăm/îngerul foamei/fără de sfârşit//o
tăcere, alte tăceri/şi umbra care continuă/să-mi fie alături/ca un
câine care nu-şi mai trădează stăpânul/îndemnându-mă/să scriu, să
scriu...//un cuvânt, alte cuvinte/şi pixul meu care lasă/urme
albastre pe hârtie/de parcă cerul ar păşi/pe zăpada uitării//o zi,
alte zile/şi poemul acesta/limpede ca o lacrimă/prin care mă
priveşte/moartea cu masca pe faţă/neîndrăznind să mă
atingă//fiindcă/sunt infectat/cu iubire”.
Cenuşă vie, din partea a doua a volumului, trimite,
simbologic vorbind, la pteroid, la Pasărea Phoenix, adică la
renaştere (aci, cum vom vedea îndată într-un remarcabil poem, o
renaştere prin anamneză şi visare, prin scris; mai precis prin
poveste). Pasărea, cu alte cuvinte, zborul, apare (după G. Durand)
în microcosmul alchemic. Ar fi acum încoronarea operei şi Ionuţ
Caragea pare a fi avut în vedere această recomandare. Phoenixul ce
se iveşte din cenuşile combustiei ultime este o reînviere, va fi
fiind oare o finalizare transcendentă a capodoperei? Urcarea din
cenuşă, volatilitatea, zborul sunt o invitaţie la declararea
virtuţilor creatoare (poietice, dacă mergem la etimologie), cu alte
cuvinte, la elevaţia spirituală. Să citim, în încheiere, Zbor înalt:
,,Îmi înaripez cuvintele/le mulţumesc stelelor/pentru darul
lor/nepreţuit//zburaţi, zburaţi/fiţi zâmbetele care se-ntorc/la
colţul gurilor/luminoase//povestiţi-le viaţa/îmbrăţişarea,
sărutul/sufletul cântător/inima truditoare/ochii de
vultur/rugăciunile/din templele viselor//povestiţi-le gândul/ce
dospeşte-n tăceri/strigătul suspendat/într-o lacrimă/războiul
dintre/a fi şi a nu fi/a şti şi-a uita//zburaţi, zburaţi/precum
amintirile/ce-şi caută cuibul/copilăriei//povestiţi-le
moartea/renaşterea din albul hârtiei/muzele ca lalelele negre/zidite
în flăcări/pierderea, disperarea/abandonul şi drumul/regăsirii de
sine//conştiinţa valorii/într-o lume nepăsătoare/strălucirea
crescută ca ghiocelul/prin zăpada alienării//zburaţi,
zburaţi/povestiţi-le, povestiţi-le”.
-
