« Revista ASLRQ
 
Liliana Badea-Cârstea - Se-adună ceasu-n veacuri


Se-adună ceasu-n veacuri

Mi-e sufletul oglindă în noaptea fără sunet,
Mi-e gândul zvon de aripi în tumult de furtună.
Mă-ntorc către lumină și zbaterea de pleoape
Adună mii de raze ce se întorc în noapte.

Mi-adună norul negru întreaga răsuflare
În fulgerul din ‘nalturi ce mă aruncă-n vis.
E tot mai rece clipa ce vine-n depărtare
Și tot mai depărtată e viața ce s-a scris.

Se scurge fără sunet și fără milă-n cale,
Acoperă cu ceață și vrere, dorinți noi,
Se-adună ceasu-n veacuri, secunda se dilată
Pe-un petec de țărână pe care-l spală ploi.


Cei ce nu aud

Îmi voi desena vorbele
să le poată vedea cel ce nu aude,
cei ce nu aud...
Să le poată înțelege
și cei ce nu vor să asculte tăcând,
cei ce se ascultă în gând.

Îmi voi colora gândurile
să le aștern în pânză și-n lut,
să le poată simți și cuprinde
cel ce nu poate auzi și vedea,
refuzând.

Îmi voi întoarce privirile
de la toți cei ce nu văd și nu aud
decât vorbele lor
și gândurile pe care le macină
și le transformă
în scrum și în nor.


Visam

Visam, trecând pe căi necunoscute,
Cu gândul către tine, către noi,
Visam la frunzele căzute
Pe drumuri de-ntuneric și de ploi.

Visam, și visul fără sunet
S-a spart în cioburi de culori,
Plutind pe cerul de tăcere
În toamna rece, fără flori.

Mi-e frig și-n visul meu albastru
De ceață, apă și de nori,
Mă tem că frunza sus uitată
Pe ramul gol, dispare-n zori.


Copacul albastru

A mai căzut o frunză din pomul meu albastru
Și ramul vechi se-apleacă cu gândul tremurat.
Sunt multe zile-n urmă și multe anotimpuri
Trecute prin coroana albită peste veac.

Mai are frunze încă, dar fără încetare
Foșnește crângul verde în zare, fără vânt.
El stă deoparte, singur, tăcută așteptare,
Cu rădăcina-nfiptă puternic, în pământ.

Au fost furtuni prin veacuri; vifornițe și geruri
L-au biciuit prin vremuri demult și mai acum.
El stă fără clintire și brațele spre ceruri
Înalță cu credința iubirii de pământ.

În ramul lui puternic, copacul meu albastru
Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt.
În frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic
Ce-l cheamă peste timpuri de sus și din adânc.


Sunet de pian

Muzica, visul sunt ale inimii căi
De-a readuce dorul, iubirea, înapoi.
Ş-atunci când ani se-adună și amintirea piere
Și-n sufletul de toamnă e seară și-i durere,

O armonie lină de sunet de pian
Aduce amintirea, un chip uitat, un an
Lăsat de mult în urmă, uitat ca o părere
Ce-apare și deodată reînvie cu putere.

Și știi că-i doar o umbră care-ți apare iar
Și-ți răscolește viața și ți-ai dori în dar
Să mai rămână-o clipă, să nu se stingă încă,
Să mai trăiască-n tine doar un acord, adâncă,

Doar un acord, măcar.


 

Sursa: Liliana Badea-Cârstea, 2021