« Revista ASLRQ
 
Lidia Popa - Concert mental
 


Concert mental

Picturi psihologice
identificări disonante
cu suflul abisal al mării,
printre corali, ecoul fanteziilor.

Oglinda celor o sută de chipuri
reflectă îndrăzneala decadentă,
cuvinte care emană vrăjile
unui somnambul pe firul magic.

Un dispreț de vis diamantat,
o simfonie a vântului se eliberează
în neliniștea contrastelor anaforice
într-un vibrant monolog interior.

Alunecarea anestezică a inconștientului,
între labirintul din vis și efemerul prezentului,
plutind în întuneric, în beție și exaltare,
cântecul – acordul antic născut deodată.

În ciuda a tot, avem de a face
cu un scenariu palpitant, în esență
vizual și obsesiv, care pătrunde
în câmpul de grâu în fiecare seară.

Imaginează-ți o pânză pictată de Van Gogh,
cu izotopi din ochii lui Circe absenți
în fața privirii sale pătrunzătoare, totul se
transformă într-o seară sublimă de dragoste.


Dubii existențiale

Într-o zi ne vom scrie,
tu aici, eu dincolo,
două existențe ambigue,
două lumini diverse în intensitate.

Într-o zi ne vom scrie,
epistole de păstrat în sipete,
relicve ale unei societăți
de litere și creații spontane.

Doar că atunci nimeni nu va ști
că am existat, tu și eu, eu și tu
martori ai timpului ce doar
prin noi trăiește clipa ca pe o binecuvântare.

E trist, nu-i așa, să știm
că aparținem uitării, îndoielii
și imposibilității acestei lumi
ce se desface atât de ușor de taina facerii?

Mă întreb ce rost a avut întâlnirea?
De ce sipetul are balamale aurite,
deși este din lemn de salcâm și curge,
precum mierea dintr-o felie de pâine găurită.


Calea nu este scurtă

Oamenii sunt ușor uituci, chiar
când iau înapoi cuvinte într-un timp scurt,
devin un semn de întrebare prin care
se poate reporni, trecând calea sub tăcere.

Fără așteptări! Din fericire nu mă simt
scandalizată de cei care mă pun la îndoială.
Sunt străină, doar timpul mă va afla.
Niciodată oamenii! Ei trăiesc din interese.

Rămân o enigmă în viață și urc mereu
pe cărări unde lumina va deveni ternă,
luna mea eternă. Muza mea, susține
rătăcirea eternă în pădurile adânci.


Gânduri de pașaport verde

Marea, albatroșii, oamenii tuciurii
o curgere albastră anticipată, răsturnată
pe lângă sirene de marmură de Thassos
ca o reverență liniștită de piatră,
vara asta sculptată în alabastru.

Tempo-ul fluid al sunetului unui oboi,
când trenul gândului pleacă lent
spre răsăritul din noi, ca un cârd
de gâște sălbatice spre țările calde,
într-un octombrie cu vin și cu sfințenie.

Încă nu am plecat din Roma și nostalgia
întoarcerii îmi arată un pașaport verde.
Mă întorc acasă de ziua ta mamă!
Să nu îmi pregătești colac și ștergar,
doar un surâs larg cât casa, în prag.


Nu putem întoarce fața

Limbi de foc devoră verdele.
Arde tămâia, ne usucă respirația.
Doamne, mântuiește-ne de orice rană provocată de om!

Viața este un dar pe care îl pierdem,
Îl acoperim cu cenușă și noroi.
Nu suntem conștienți! Era tot binele care ne-a rămas!

O, Pământule, iartă-ne păcatele!

 

Sursa: Lidia Popa, 2021