-
Petruța Spânu: Catherine Safonoff –
Distanța de fugă (fragmente)
-
La 12 noiembrie 2020 s-au
acordat on-line premiile Uniunii Scriitorilor din România, filiala
din Iași. Cu această ocazie li s-a cerut premiaților să spună câteva
cuvinte care să nu depășească două minute. Iată intervenția mea:
„Mulțumesc conducerii
Uniunii Scriitorilor din România, filiala din Iași, și juriului care
mi-au acordat premiul pentru traducere 2020: Distanța de fugă de
scriitoarea elvețiană Catherine Safonoff.
Pasiunea mea pentru
traducere a venit firesc din meseria mea de profesor de franceză,
astfel încât am acum 80 de traduceri publicate [83 la 21 august
2021].
Catherine Safonoff este
scriitoarea mea preferată. Am transpus în românește volumul său
pseudoautobiografic Despre mama, apoi Minerul și canarul. I-am
trimis aceste traduceri autoarei care, citindu-le, ajutată de o
prietenă româncă, mi-a scris că speră că voi traduce și Distanța de
fugă.
Catherine Safonoff scrie:
« Expresia distanța de fugă vine din studiul animalelor. Această
distanță desemnează spațiul protector pe care are grijă să-l
păstreze în jurul său animalul a cărui singură apărare este viteza
fugii ». Distanța de fugă este de fapt o metaforă a ceea ce
reprezintă pentru ea scrisul: în același timp fugă și refugiu.
Toate cărțile Catherinei
Safonoff sunt scrise la persoana întâi, sub formă de « jurnal în
fărîme » (ar spune Eugène Ionesco) cvasi-autobiografic. De fiecare
dată când vrea să scrie ficțiune, renunță, inspirându-se din
realitate; ultima sa carte prelungește o operă consacrată în
întregime scriiturii personale. Regăsim în ea temele recurente,
precum relația cu ceilalți, iubirea, bătrânețea, dispariția,
întâlnim personajele cunoscute din celelalte romane sub alte
inițiale.
Iată ce am avut de spus
despre Distanța de fugă, premiată în 2020 de Uniunea Scriitorilor
din România, filiala din Iași, căreia îi mulțumesc încă o dată ca și
juriului”.
Catherine Safonoff a
publicat opt romane și două culegeri de nuvele. Aproape toate
cărțile sale sunt premiate: premiul Georges-Nicole 1977, pentru
romanul La part d’Esmé, premiul Schiller 1984, pentru romanul
Retour, retour, premiul Pittard de l’Andelyn 1995, pentru romanul
Comme avant Galilée, premiul Schiller 2003, pentru romanul Au nord
du Capitaine, premiul Michel-Dentan 2007 pentru romanul Autour de ma
mère, premiul federal elvețian de literatură 2012 pentru romanul Le
Mineur et le canari, precum și trei premii pentru întreaga sa operă:
premiul Leenaards (2003), premiul cvadrienal al orașului Geneva în
domeniul literaturii (2007) și marele premiu Ramuz (2015).
Am selectat din cele trei
cărți traduse de mine fragmentele care mi s au părut reprezentative:
Nu mă gândesc la mama mea,
doar când trec prin fața cocioabei în care trăiește această umbră.
Noaptea se zărește în interior o siluetă așezată în fața unui
castronaș pus pe un taburet. Umbra mănâncă, ținându-și fața foarte
aproape de castronaș. Ca lumină, nu este decât o lampă cu ulei în
fața unei icoane într-o nișă din fundul încăperii. Cine-i dă
bătrânei cu ce să-și facă supă? Își face oare nevoile într-o
găleată? În cocioabă este apă? După una, două sau trei nopți, lampa
nu se va mai aprinde. N-am văzut-o pe bătrână decât o singură dată,
ziua, în curticica din pământ bătătorit, o mică formă nemișcată în
șalurile sale negre. (Despre mama, Editura Fides, Iași, 2016, p.
274, ISBN 978-606-691-022-4)
…pun radioul. Un glas
masculin, grav, spart, vorbește despre experiența sa într-un lagăr
comunist de reeducare din România. Bărbatul vorbește lent în
românește, cu intervalele de traducere suficient de îndepărtate
pentru ca să se audă bine glasul original. Ceea ce aud nu este
posibil. El vorbește, se oprește: „Asta nu pot să povestesc…
Cuvintele refuză să spună astfel de lucruri… Am supraviețuit, acum
trebuie să supraviețuiesc amintirilor mele…” Rămân înlemnită lângă
aparat. Există în glasul bărbatului bătrân ceva mai puternic decât
insuportabilul pe care îl spune. Este faptul că articulează, că lasă
pauze pentru că reflectează, că găsește un mijloc de a o cruța pe
persoana care îl ascultă, cu o umilință nemaipomenită. Îndurase
inumanul, rămăsese uman. Grație lui Dumnezeu, grație credinței sale
în Dumnezeu. Vederea unei cruci sus pe o clopotniță, zărită din
localul torturilor, îl menținuse în viață. Mi-a fost rușine de
preocupările mele frivole, apoi a biruit recunoștința, aș fi vrut să
mă înclin în fața acelui bărbat. (Minerul și canarul, Editura Fides,
Iași, 2017, p. 46, ISBN 978-606-691-037-8)
A trecut un an de când a
murit pisica gri. Minunată făptură, de neînlocuit. Pe moment, n-am
manifestat nici o durere. Este adevărat că era bolnavă, foarte
bătrână, atât de bătrână încât nu mi-o mai închipuiam murind
înaintea mea. Probabil că încercarea mea din toamna trecută de a
îmblânzi un vulpoi a fost un mod de a prelungi viața pisicii.
Vulpoiul s-a dovedit a fi o vulpe, deci din același gen cu ea, care
nu putea avea pui, vulpea, da. Mi-a prezentat progenitura la 1 mai,
anul trecut, patru vulpișori care se mușcau și se jucau în colțul
pajiștei. Apoi a dispărut; am hrănit vulpișorii câtăva vreme, apoi
nu mai erau decât trei, apoi doi, pe care-i întrezăream noaptea. Fie
au fost otrăviți, fie erau bolnavi, sau amândouă. L-am găsit pe
ultimul vulpișor mort, în magazia de unelte. Cât voi trăi eu, nu va
mai fi altă vietate în această casă în afara fantomei pisicii gri,
umbră întunecată lângă bara verticală a ușii coridorului, pe care o
lăsam întredeschisă pentru ca ea să iasă devreme dimineața.
Politețea sa perfectă, faptul că mă înțelegea, suspiciunea sa,
distanța pe care știa s-o păstreze. Ochii săi paietați, când o
chemam din grădină și când binevoia să se apropie. Blana sa gri
albastră, ondulând la soare, pe fondul de gard viu verde întunecat,
când dădea ocol domeniului său (Distanța de fugă, Editura Fides,
Iași, 2019, p. 12, ISBN 978-606-691-045-3).
Voi povesti acel vis
pentru că acum l-am traversat. L-am avut pe la douăzeci de ani și
l-am desenat cu tuș negru. Trebuie să mai am acel desen. Se făcea că
sunt în deșert. Se cară un sicriu pe două bețe; îl urmează niște
figuri cu văluri negre. Eu sunt din profil, încovoiată, țin un
buchet de pene de păun. Continui să adun pene, presărate pe nisip în
spatele sicriului. Soarele este mare și alb. Visul nu m-a
înspăimântat; pesemne că am simțit că este deosebit de semnificativ
și de frumos, de vreme ce am vrut să-l fixez. Sicriul nu este
personal, este Moartea.
Totul este în negru și alb
foarte contrastat; pană cu vârful ascuțit, trăsături foarte clare,
mai mult scris decât imagine. Dar se văd albul deșertului și
culorile vii ale penelor de păun. Nimeni nu are chip. Nu există
vegetație. Cercul soarelui, umbrele purtate de siluetele negre.
Mi-ar plăcea să regăsesc acel desen.
Este o viziune. Ceea ce
este foarte vizibil, este opoziția, dar mai ales legătura dintre
moarte și recolta penelor de păun. Pe atunci nu văzusem păuni și nu
voi vedea deșertul decât în fotografii. Și nici nu urmasem convoaie
mortuare. Culegătoarea de pene n-are decât o grijă: să adune penele
cele vii. Într-un loc atât de arid nu cresc flori.
Se spune că „te
împăunezi”, dar citesc în dicționarul de simboluri că această pasăre
este de bună calitate; coada sa ornamentată este o emblemă solară.
N-am văzut păuni decât
câțiva ani mai târziu, la Eghina, într-o seară de iarnă, pe un zid
al acelei biserici stranii, pe jumătate subterane, numită Revelata.
Lunga trenă a cozii lor pe coama zidului, micile zguduituri ale
gâtului lor moarat, capul mic cu egretă pe un cer pal, ca pe o
miniatură. Și altă dată, pe înălțimile insulei, în curtea unei
mănăstiri al cărei nume l-am uitat. Locul, ascuns într-o vâlcea, îmi
apăruse în ultima clipă. Era foarte liniștit, probabil nelocuit, în
afară de cei doi păuni ciugulind în curte (ibid, pp. 12-13).
Ștergerea urmelor scrise
nu suprimă memoria pe care o ai despre fapte. Am distrus o mulțime
de pagini care dezvăluiau aspecte detestabile, rușinoase, ridicole
despre mine, ar trebui să înțeleg demersul lui Léon. Autodafeul
jurnalului său mi-a fost mult timp indiferent, iar curiozitatea mea
prezentă mă incomodează; n-aș avea nici o curiozitate dacă Léon n-ar
reveni în persoană, purtând înscrise în adâncul lui caietele
distruse. S-ar spune că mărturia scrisă a greșelilor este mai
blamabilă decât acestea, că scrisul ca semn este lovit de
interdicție, că această expresie umană specifică, urma personală
scrisă este condamnabilă. Barbă-Albastră își sugrumă nevestele din
cauza curiozității lor: le păstrează rămășițele sub cheie, face o
adevărată colecție din trofeele sale, este un recidivist care ține
să fie prins. Dintre cele opt neveste ale sale, șapte sunt efectiv
prea curioase, dar care este vina celei dintâi? De a fi nevasta lui
Barbă-Albastră? De a fi femeie? (ibid, p. 29)
Îmi împing bicicleta pe
strada Fontaine, intersectez o tânără pereche de autostopiști. Vin
din Poznań și se îndreaptă spre sud, vizează Mediterana. Au dormit
afară, dar, din cauza ploii, sperau să petreacă noaptea la hotelul
pentru tineret, în care nu mai este loc. Nu mai au nici un ban. Le
ofer ospitalitate. Am încredere în ei de la prima vedere, sunt
foarte tineri și sunt epuizați. Câteva ore mai înainte, am crezut că
simt din partea lui Z., și nu era pentru prima dată, o zeflemea
pentru sporadicele mele elanuri caritabile. Pe el îl caută oamenii,
eu îi am pe oamenii de pe stradă.
Vorbim în engleză și puțin în germană. Am pus pe masa de la
bucătărie o gustare; ceai cald și aspirină pentru fată, care este
foarte răcită. Băiatul m-a întrebat unde suntem. A scos telefonul cu
GPS, iar eu o hartă de geografie. Fantastică, această planisferă în
scobitura mâinii, care ajustează scara cu un clic! Nu mai ai nevoie
de mormanul de hârtie pe care să-l desfaci. Suprafața cea mare de
hârtie încă mai semnifica pământul și că suntem cu picioarele pe
pământ. Dar aceste aparate mici și puternice nu îndepărtează oare
din călătorie o dimensiune, amploarea sa necunoscută, marja sa de
eroare? Ei au apreciat totuși că s-au reperat pe hartă. Au urcat la
etaj să doarmă și n-am mai auzit nici un zgomot. Dormeam când au
plecat. Pe masă, o scrisoare frumoasă în engleză, semnată Małgorzata
și Łukasz. Morala: cui știe să scrie o asemenea scrisoare îi poți
oferi ospitalitatea fără nici o ezitare (ibid, pp. 6-37).
„Dacă nu te deranjează,
îți vom ocupa grădina”. Este spus cu umor, nu mi se cere nimic,
numai să fac act de prezență. De ce sunt momente și locuri în care
îți este mai greu să fii, cum să spun, tu însuți? Ești fiica sau
fiul lui, fratele sau sora lui, mama, tatăl, vărul, verișoara etc.,
ești întotdeauna cineva al cuiva. Legăturile directe de sânge, fiica
sau fiul, mama sau tatăl, pentru a fi direcți, sunt cele mai
enigmatice. Doar este vară, există această grădină, o vom ocupa.
Nu mai sunt fetița de
patru sau de cinci ani și nu sunt încă bătrâna din fotoliu. Trebuie
găsită o postură între cele două. Chiar dacă nu am de făcut
cumpărături, de învârtit sosuri, de bătut creme, vor lipsi farfurii,
pahare, scaune, masa va fi prea mică și nici acum nu va fi lumină
deasupra scării din lemn.
Au sosit, sunt aici. Dacă
ar fi la altcineva acasă, m-aș descurca foarte bine. Cu copiii, de
exemplu, am succes. Dar nu sunt într-o altă grădină, nu mai beau
alcool, nu sunt copii cu care să merg să mă joc.
…Te deranjăm, dar e spre
binele tău. Ne place să ne întâlnim, iar grădina ta este și a
noastră, nu uita. Ce frumos e afară, te iubim, venim la tine
încărcați cu băuturi, cu merinde, cu bună dispoziție. Intră-n joc,
ia loc printre noi, intră-n reprezentație! Avem nevoie de tine,
arată-ți și tu nevoia ta de noi, bea, vorbește, râzi, de ce nu mai
bei? Vrem să fii veselă, vorbăreață, mulțumită, recunoscătoare.
Piesa noastră nu-ți place? Nu-ți place cum ne jucăm rolurile? Este
și piesa ta, suntem ai tăi, n-ai pe nimeni altcineva în afară de
noi. Ai fi preferat pe nimeni, ai fi preferat nimic? Nu-i bine.
Mănâncă, bea, bucură-te cu noi. Suntem împreună, am venit cu mâinile
pline. Ia, vorbește, participă, nu mai face ochii ăștia mari și
ciudați, spune-ți părerea, intervino în discuție, este o piesă
ușoară, ți-ai pierdut limba? Spune-ți replicile, de ce nu-ți știi
replicile? O lungă piesă veche, pe care toată lumea o cunoaște pe de
rost – dar ce ai de ne privești așa?
Au adus un cadou, doi
pitici de grădină puși în iarbă. Când s-a înserat, cei doi omuleți
au început să lumineze, roz, roșu, verde, albastru. Unul are o
tichie ascuțită, celălalt ține un coș. Așezat la capătul băncii,
Jerry este absorbit de jocurile telefonului său mobil. Doisprezece
ani, cât trebuie ca să se plictisească. Concentrat asupra micii sale
mașinării, cel puțin ignoră grupul de adulți. Comesenii vorbesc
tare, fiecare adresându-se celui de vizavi, de partea cealaltă a
mesei. Ea este rotundă, fiecare dialog face o diagonală asurzitoare.
Mă așez pe bancă, lângă Jerry. Piticul cu tichie ascuțită poartă o
lanternă, celălalt se uită cruciș la buburuza de pe vârful nasului
său. Jerry bate cu degetul mare în jocurile sale video. Vocile sunt
zgomotoase, râsetele îngroșate de alcool. Mi-ar plăcea ca băiatul să
mă ajute să găsesc nume celor doi pitici. Nu-l interesează. Găsesc
câteva, Tura și Vura, Cali și Gula, Moby și Dick, Târâș și Grăpiș,
Ambi și Valența, Cata și Strofa – et caetera. Cel cu lanterna va fi
bărbatul, cel cu buburuza, femeia. Ei sunt stăpânul și stăpâna
casei. Invitații au adus ceea ce lipsește aici, o pereche (ibid, pp.
41-44).
Litera A este la etaj, în
camera de oaspeți, Z, la parter. Linia se frânge în mai multe
locuri. Casa este un craniu, în care alfabetul spiralează. Un pitic
urcă și coboară scara și vizualizează o lungă dreaptă ideală, o
singură scândură, aș căuta cărțile mergând. Din fericire este
această scară de lemn. Treptele sale devin rafturi. Stivuiesc
cărțile culcate, o grămadă bună pe fiecare treaptă lângă zid, cele
groase dedesubt, cele subțiri pe deasupra. Nu-i urât, dimpotrivă,
iar pe scară pot să mă așez (ibid, p. 51).
La un moment dat mă găsesc
încolțită de acel tip în cămașă mao, care mă plictisește cu Michel
Foucault, ceea ce tocmai am căutat, iar tânăra mi-a venit foarte
abil în ajutor. Adevăratul subiect al romanului său este dublul,
contradictoriul magnetism care emană din ea. Reușește o senzualitate
difuză, dar acțiunea riscă să scape prin tangentă. Mă gândesc din
nou la prima mea încercare, prea scrisă pentru a nu spune lucrurile
clar. Problema literară acoperea o alta, mult mai crudă. N-am găsit
soluția între învăluit și dezvăluit, este imediat prea, prea învelit
sau prea îndrăzneț. Ce face, trează, Frumoasa din Pădurea adormită?
Iubește sau scrie? Două desfătări foarte diferite (sau adoarme din
nou, ca în romanele Margueritei Duras). O întrebare (dincolo de
drepturile și de avantajele sociale dobândite de femei) este cea a
compatibilității femininului cu scrisul. Cred într-o esențială
incompatibilitate între cele două și că de aceea o femeie scrie,
poate scrie și altceva, altceva decât despre război și despre
pornografie (ibid, pp. 55-56).
Am avut nevoie de zile
întregi ca să încropesc o scrisoare și să găsesc un cadou pentru
idolul meu de la France Culture. De treizeci de ani sunt nedezlipită
de emisiunea „De pe o zi pe alta”. Alain V. își părăsește postul.
Simt această plecare ca pe aceea a unui prieten. Nu mai am reperul
meu de la miezul nopții. Îmi pregăteam masa lângă radio, cu un
creion și un bloc de hârtie pregătite pe masă. Convorbirile sale,
sarea vieții mele zilnice, o conversație intimă. Datorită timpului
și fidelității, îi cunoșteam inflexiunile, știam dacă-i place de
invitat (în ultima vreme nu mai primea decât prieteni). Îi descifram
aluziile, emisiunea era întotdeauna prea scurtă. Neavând televizor,
necitind ziare, radioul este singura mea legătură cu exteriorul.
A.V. îmi ghida lecturile, în fiecare seară îmi spunea o poveste,
vocea sa, ale cărei schimbări de timbru le-am perceput de-a lungul
anilor, îmi părea nemuritoare, ea nu se va stinge decât cu mult după
mine.
Am făcut cinci sau șase
ciorne patetice, apoi altele mai moderate. Acest om nu mă cunoaște,
n-are nicidecum nevoie de simpatia mea. Dar nu va ști niciodată
orele bogate petrecute în compania sa, nici cât de mult îi captează
undele o necunoscută în fundul provinciei sale, cât de mult era ea
complice cu el – în fine, pe când retușam a zecea ciornă, laptopul
meu a tranșat. Arătătorul meu stâng a alunecat mișelește, textul s-a
dislocat, jumătate prea la dreapta, cealaltă prea la stânga.
Imposibil să l rectific. L-am imprimat în starea în care era.
Scrisoarea unei persoane căreia îi lipsește o doagă (și, în pachet,
micul bibelou alb care, dacă va ajunge, va ajunge probabil spart)
(ibid, pp. 57-58).
Disfuncții continue ale
instrumentului meu. După o săptămână de demersuri îngrozite, mă
hotărăsc să mă reîntorc la scrisul de mână. Se pare că nu mai pot
scrie nici de mână. Nu mai știu să-mi transmit gândul din minte până
la hârtie prin intermediul mâinii și al creionului. N-am reumatism
articular, îmi plăcea să scriu cu mâna, ce se întâmplă? Este posibil
ca facultatea corectoare a programelor de editare de texte să
fluidizeze tranzitul creierului spre notația lizibilă, dar a
fluidiza nu înseamnă a ameliora și, în afară de asta, mă tulbură
faptul că unealta modifică procesul la sursă și schimbă cursul
călătoriei.
Desigur, necesitatea de a-mi neutraliza grafia a coincis cu gândul,
chiar îndepărtat, de a face o carte: va trebui să descotorosesc
filele de intimitatea biografică a mâinii. Am bătut mai întâi într-o
mică Helvetia gri, apoi în fidela și indestructibila mea Lettera 22
verde spălăcit, cu autocolantul de vrăjitoare (ochi verzui, față
lividă, gură roșie ca sângele: scriitura vrăjitoare pitită în
centrul mașinii amabile). Dar aceste mașini nu corectau, transvazam
ultima copie manuscrisă bună, trebuia să lovesc aproape imediat.
Partea plăcută era să înțeleg cum este făcut (demontam, montam din
nou) și să nu depind deloc de curentul electric. Sunt propriul meu
motor de căutare.
Am scris din nou cu mâna
vreo zece zile. Vreo zece zile am bifat, am rupt, am reînceput, am
bifat din nou. Creion cu mină după gustul meu, hârtie albastră
plăcută pentru ochi, dar ceea ce nu mai mergea și nu mai suportam,
era vederea deșeului. Nu mai mergea să văd de zece ori pe aceeași
pagină aceeași frază întortocheată ici, descâlcită colea, să simt
grosimile hârtiei înnegrite, rezistența paginilor când le rup câte
patru deodată, să am șase pagini numerotate de la 1 la 6 purtând
fiecare același embrion de idee neizbutită. Prea multă materie, prea
multă încurcătură, prea multă dezordine. Nu mai pot scrie cu mâna.
Din această regresie imposibilă, deduc că unealta laptop, pentru
elementara folosință pe care i-o dau eu, este un progres – nu atât
de repede. Textul este corectat, dar gândul meu nu este mai vioi,
mai fin, mai spontan sau eficace. Iar scrisul meu, chiar dacă este
traficat și metamorfozat interminabil, nu este mai personal sau mai
bun. Pentru motivul că pot elimina mai mult și mai discret, scriu
mai mult, mai multe lucruri inutile, pentru că ușurința dată de
mașină îmi permite să strecor lungimi pe care scrisul de mână le-ar
fi împiedicat. Pe de altă parte, claritatea vizuală a ecranului mă
manipulează, mă urmărește; textul redactat atât de bine pare că se
scrie singur, nu simt efortul, continui să funcționez fără să
gândesc, fără sens, fără a simți oboseala; numai a doua zi, după ce
creierul a dormit, văd că, fascinată de ecran, am adunat neant, am
înlănțuit semne electrice, fără să-mi dau seama că nu mai erau
scântei în mintea mea (pp. 58-60).
Spune câteva cuvinte
despre iubita lui, iar eu am ochii în lacrimi. Nemaivăzând multă
lume, sunt repede emoționată. Îmi spune că, de ceva vreme, citește.
Înainte nu citea niciodată. Înțelege un pic mai bine de ce-i atât de
greu între bărbați și femei.
Scuzați-mă dacă întrebarea
este indiscretă, dar nu vă simțiți singură în această casă izolată?
Fac un gest larg spre arbori – nu, sunt cu grădina. Mă întreabă
care-i subiectul cărții pe care o scriu. Din nou arăt arborii,
cerul: despre sfârșitul vieții… (ibid, pp. 61-62)
…violenta amintire a mamei
mele în această grădină, când sosea duminica după-amiază, o, atâtea
și atâtea dintre aceste duminici de pioasă datorie reciprocă, fără
entuziasm, îngrijorându-ne una pe cealaltă fără să ne dăm altceva
decât îngrijorare. Singurul lucru care ar fi putut s-o bucure,
grădina, nu era la înălțimea grădinilor de zarzavat și ale
straturilor înflorite din copilăria sa. Se întrista că n-am
trandafiri, trandafirii sunt totuși atât de ușor de cultivat, îmi
spunea ea. Când era vreme frumoasă, se așeza pe un scăunel pliant și
smulgea buruienile, o complimentam și, la sfârșitul zilei, ne
regăseam amândouă buna dispoziție, pentru că era străbătută încă o
duminică; eram aproape vesele și afectuoase când o însoțeam la
stația de autobuz (ibid, p. 66).
Nu-l voi recunoaște pe
bărbatul înalt și blond cu ochi albaștri prezis de cărți decât
câțiva ani mai târziu. Nu-mi mai amintesc de conversația noastră, ci
de un sentiment agreabil de încredere, de un fel de blândețe, de
lumina unui sfârșit de zi de vară. Un apartament vechi și strâmt,
bucătăria și două camere vagon în formă de L, podele uzate,
aplecate, ferestre înguste, vedere spre acoperiș. Era mobilat cu te
miri ce și ciudat de primitor. „Tipul foarte bine”, înalt, subțire,
plăcut, în cămașă albastru deschis și pantaloni închiși la culoare.
Léon nu încerca să placă, el plăcea. Cred că mi-a plăcut vocea sa și
ușorul său accent un pic melodios, deloc germanic. Cred de asemenea
că mi-a plăcut mirosul său, miros de vară al cămășii de bumbac (cred
cu prudență, pentru a reține curtoazia, timiditatea acelei prime
ore). Revăd o cuvertură albastră, un lampadar cu picior cromat, un
covor din lemn de cocos roșu întunecat; revăd mai ales, ar fi
trebuit să le menționez imediat, două pisicuțe negru cu alb slăbuțe,
sperioase, emoționante (adică tânărul student la medicină cu pisici
era emoționant).
Aveam întâlnire nu știu
unde în afara orașului, Léon îmi dă cheile mașinii sale Citroën 2
CV, generozitate cu care nu sunt obișnuită. N-are nevoie de
vehiculul său două sau trei zile. Aduc mașina 2 CV, gri, cu capota
ondulată. În acea vreme parcai liber pe promenada Treille. Aș fi
putut pune cheile în cutia de scrisori. Dar am urcat scara, iar,
câteva luni mai târziu, vezi vaporul din cărțile poștale, Léon și cu
mine ne îmbarcam pe Queen Elisabeth înspre America (ibid, pp.
75-76).
Astăzi mama mea ar fi avut
o sută de ani. Oare ea și cu mine ne-am ratat? Ne-am regăsit numai o
săptămână sau două înaintea morții sale, când i-am vorbit, când m-a
auzit, de-o parte și de cealaltă a zăbrelelor patului său. Eu
plângeam, ea plângea, dar fața sa era atât de frumoasă, atât de
blindă. Acel moment suprem trebuie să fi avut antecedente. E
adevărat că am dezamăgit-o cumplit, că i-am sporit cumplit propriile
decepții. A crezut atât de pătimaș în mine. Am atât de puține
amintiri despre ea, despre amândouă, despre noi două calme și
liniștite și împreună. Deunăzi, o femeie mi-a spus că faptul de a
trăi în cuplu îi face viața mai liniștită. Este cea mai bună
definiție pe care am auzit-o despre viața în doi sub același
acoperiș. Liniștea, lipsa curiozității, a indiscreției, mai multă
tăcere decât cuvinte (ibid, pp. 85-86).
Revin la remarca pe care
mi-o adresa V.: Dar tu scrii numai și numai despre tine! Evitasem
(dar pentru a vorbi despre ceilalți), în loc de a replica: Da și cu
ce te deranjează asta pe tine? Iar V. care mă asigură că scrisul meu
la persoana întâi nu-l deranjează personal, că totuși, cu timpul,
câmpul meu nu este oare cam limitat, cam strâmt, cam repetitiv,
n-aveam oare chef să mă deschid spre poem, spre imaginar, pe scurt
să mă interesez de altceva decât de buricul meu. Remarca lui V. îmi
amintește de alta, a unui critic literar, mai deschisă: Femeile,
când scriu, trebuie să facă praf pe cineva, altfel, nu merită
osteneala… (ibid, p. 121)
Atelierele în închisoare
se precizează, primele două vor fi în ianuarie. Revine panica mea
surdă. Habar n-am despre ce voi face, motivarea mea inițială (N.)
rânjește în depărtare. Îmi repet inaugurări, scene, îmi imaginez
scenarii, actori. Opt sau zece, bărbați ori femei, nu știu, dar va
trebui să mă prezint. De ei nu mă tem mai mult decât de alții (mai
degrabă mai puțin), dar, brusc, obiectul prezenței mele în fața lor
dispare, un miraj și totodată eventualul meu material. Un muzician
pe scenă care și-ar fi uitat vioara, instrumentul care mai rămâne nu
mai este decât persoana mea fizică. Adică nimeni. De aici
necesitatea de a relata o poveste. De a insista pe viața obișnuită,
mediu modest, fără mari aventuri, fără mari călătorii. Starea
civilă, două copile, chiar doi nepoți, fără formație precisă, mici
slujbe. Și dacă ei n-o văd decât pe bunicuța cea bătrână care sunt
eu? Scrisul. Bineînțeles scrisul. Cărțile, bineînțeles. Vin în
calitate de scriitor, ca scriitor. Un ca umplut plin ochi. Nu-mi dau
niciodată acest titlu, în afară. Aceste persoane nu vor fi ținut
poate o carte în mână de luni, de ani de zile, nu vor fi citit poate
niciodată o carte.
Merg în lung și în lat în
bucătărie, încerc să mă gândesc cu voce tare. Am avut întotdeauna
îndoieli cu atelierele de scris. Ateliere de tâmplărie, de ceramică,
de mecanică, de caligrafie, de legătorie, este evident, dar scrisul,
nu văd deloc. Mai ales când el este creativ (eu neavând în ceea ce
mă privește sentimentul de a crea ceva). Mi s-a spus că voi avea de
a face cu persoane cel puțin alfabetizate (ibid, pp. 136-137).
Cartea deschisă este pusă
în partea stângă lângă lampă (un obiect lung, puțin cam greu,
capsator sau riglă de metal, este comod pentru a menține cartea
deschisă). Ce nu s-a spus despre lectura hrană a sufletului:
văzând-o pe această persoană care citește mâncând, mănâncă în timp
ce citește, îți spui că sufletul său este foarte, foarte material.
Ea mănâncă lent, face să dureze plăcerea. Ai ochii mai mari ca
burta, am auzit asta în copilărie și cine la multe năzuiește, nici
una nu isprăvește. Cel puțin pentru primul dicton, m-am cumințit,
m-am adaptat. Se operează metamorfoze, nasul adulmecă, limba
palpează, saliva umezește, maxilarul mestecă, nervii freamătă,
sângele aleargă, galopează pe căiuții săi roșii și albaștri. Marea
poștă centrală a creierului distribuie mesaje. Cartea colac peste
pupăză? Marele lux, lumina, imaginile, imaginile pătrunzătoare,
nenumărate, care desăvârșesc acest banchet. Și ce nu s-a spus despre
tristețea de a mânca singur. Încercați cartea. Dar nu uitați foamea,
chiar dacă o numiți politicos poftă de mâncare. Această femeie, nu
cu mult timp în urmă un pachet de nervi, iat-o acum în pace cu ea
însăși, satisfăcută. Nici un dușman la orizont. Și la această oră,
nimeni nu va telefona sau va bate la ușă (ibid, pp. 169-170).
„Sunt aici cu voi în
principiu pentru atelierele de scris. N-am mai făcut niciodată acest
lucru, să predau ateliere de scris. Atunci de ce am răspuns da, când
mi s-a vorbit despre proiect? În primul rând, din cauza unui motiv
personal; am avut un prieten care a făcut ani de închisoare; am
corespondat mult prin scrisori. Și, în al doilea rând, deoarece,
pentru a scrie, chiar când ești liber, te așezi într-un colț,
singură, departe de ceilalți. Scrii pentru a te lega de ceilalți,
dar în singurătate, la distanță. Scrisul este o activitate ciudată,
o faci în tăcere, poate pentru a-ți asculta mai bine gândurile. Se
spune că scrisul este o evadare. Și este adevărat; în ceea ce mă
privește, el mi-a permis să ies din unele probleme care mă chinuiau.
Scrisul cărților m-a făcut puțin mai sigură pe mine, mai curajoasă”
(ibid, pp. 201-202).
Încerc să vorbesc despre
ceea ce înseamnă a te adresa cuiva, unei persoane în același timp
ideale care ar reuni mai multe persoane, inclusiv pe sine. Îmi
închipui că femeile pe care le am în fața mea sunt atât de izolate,
atât de reținute, încât nici una nu scrie nici o scrisoare reală,
neavând pe nimeni cui să i-o trimită. Presupunere stupidă, care vine
din faptul că tot ceea ce scriu eu de la început, ceea ce critica a
clasat ca autobiografie, este înainte de toate o lungă epistolă
către cititor. Să scrii nu-i greu: în schimb, să te adresezi într
adevăr cuiva este o operație foarte complexă. În același timp
infinit de complexă și posibilă. Dar care nu se poate explica, nu se
poate învăța. Se învață literatura, dar nu scrisul. Să-i semnalezi
unele tehnici mai eficace decât altele este ca educația sexuală,
poate nu inutilă, dar care n-are nimic comun cu ciudățenia iubirii.)
(ibid, p. 203)
(În zilele următoare îmi
revine în minte o bizarerie a străvechilor mele legături cu cărțile.
Câteva, care îmi plăceau îndeosebi, le-am desenat, le-am deteriorat,
în parte le-am rupt, spre marele prejudiciu al mamei, când a
descoperit ravagiile comise pe ascuns. În copilărie, n-aș fi strivit
nici o furnică, de aceea maltratarea cărților pe care le îndrăgeam
este un sacrilegiu ciudat. Probabil că îmi apăreau ca niște creaturi
adevărate. Dar de ce să le fac să sufere, de vreme ce-mi plăceau
atât de mult? Tocmai pentru că-mi plăceau, deci le-am degradat și
le-am distrus din sadism infantil. Țapii mei ispășitori nu strigau.
Ironia este că tocmai Sade, dacă nu el, atunci cortegiul său de
exegeți, mă conduce la această operație de scris în închisoare.
Revăd expresia mamei, brusc palidă, mâhnită, mută în fața micii
vandale. Ce icoană desfigurasem? Ce prime pagini devastasem pe care
mai târziu va trebui să le refac și să le rescriu la nesfârșit, să
le reîncep interminabil, ca și cum fața stupefiată a mamei ar fi
prima pagină albă?) (ibid, pp. 208-209)
Am găsit o grămadă de
cărți de Colette la librăria Barone. Întoarcerea la Colette, beția
Colette. Aveam șaisprezece sau șaptesprezece ani, când Liliane B.
mi-a dat vreo zece Colette în ediția de buzunar. Descoperirea mea de
atunci durează și astăzi: din când în când fericirea era posibilă.
Cu cât cunosc intriga fiecărui roman, cu atât ea contează mai puțin,
cu atât disting maniera, scamatoria. Nu citesc și recitesc
peripeția, ci o limbă franceză care la fiecare relectură mă învață
din nou propria mea limbă. Ea repeta amicilor și criticilor literari
că nu-i place să scrie. A scris cu o asemenea acuitate pentru că,
atât cât a putut, s-a opus otrăvii de a scrie frivolități necesare
și vii. Durerea de a scrie? Nimic romantic, imobilitatea infernală
la care te constrânge această activitate. La sfârșitul vieții,
Colette nu mai poate să meargă, suferind de artroză: dar cel mai
remarcabil aspect al scrisului său este tocmai articularea frazei,
surprinzătoarea suplețe a încheieturilor, a punerii în frază.
Într-un interviu din 1935
– are șaptezeci și patru de ani –, spune: „Nu mi place să scriu. Nu
numai că nu-mi place să scriu, dar îmi place mai ales să nu scriu.”
De trei ori aceleași două
verbe, a plăcea și a scrie. Prima propoziție este simplă. A doua
întărește afirmația negativă, având drept consecință volta
concluziei, dar îmi place mai ales să nu scriu.
Minunatul dar îmi place
mai ales să nu, minunată logică, care relativizează lucrul neiubit,
nu-l respinge decât pentru a-l face mai inevitabil.
O recitesc pe Colette ca
pe un contrapunct la Charles Ferdinand Ramuz. Acolo unde ea fuge, în
aparență delicată, sprintenă, ușoară, el insistă, consolidează,
apasă. Nu mă opresc. Probabil citesc prea repede, dar e tot ceea ce
pot; citesc urmărită de masă și de volum, citesc fugind. Dacă mă
opresc, mă înfund. Și el fuge de ceva. Figură a lecturii mele: îmi
lipesc urechea de pământ, care tremură de trecerea unei turme de
bizoni. La Ramuz, hoarda de bizoni. Sau îl văd în călăreț cu
animalul său, tăbărând cu coiful coborât, cu scutul strâns, cu
lancea îndreptată contra – dar contra cărui inamic real, de vreme ce
Ramuz are toți demonii în interiorul lui? (ibid, pp. 244-246)
Ce căutam să spun? Poate
să confrunt două acte de importanță esențială pentru mine: să am
copii și să scriu. Imaginea de a da naștere unui text este valabilă
pentru cele două sexe, dar numai femeile îl fac literalmente. Da,
cred că voiam să apropii cele două fapte incomparabile, banale,
nemaiauzite: să aduci pe lume un copil, să scrii o carte. Personal,
n-am putut cumula. Și unul și celălalt angajament sunt cu normă
întreagă. Ori cartea, ori copilul. Rarele mele cărți au fost scrise
departe de copii și, paradox notabil, primele două datorită a două
concedii acordate de Léon. Dacă a scrie, a scrie gratuit, a scrie
din pură obsesie, fără a aduna un ban, este timp furat, furat
clanului, furat celor apropiați, atunci autoarea este cu siguranță o
hoață foarte mare. Iată ce ar fi trebuit să-i spun lui A. în loc să
fac efecte de discurs sociologic. O hoață mult mai mare, autoarea,
este conștiința sa în calitate de hoață, de autoare a unui delict
care ar putea fi discutat în grădină (ibid, p. 261).
Conștiința de a scrie în
calitate de femeie revine pe tapet. Nu-i o întrebare insidioasă sau
metafizică, iar aspectul său politic este o capcană; este o
întrebare foarte intimă și personală. Dat fiind că scrisul este
sexualitate deviată, că obiectul sexual cel mai fantastic inventat
vreodată rămâne femeia, ce se întâmplă când sus-numitul obiect
devine trestie gânditoare. Nu sunt comică, prostiile mele nu mă scot
din oboseală, văd o trestie mare aplecată spre oglindirea sa. Mă
gândesc la o plimbare spre iazurile Ronului pe care n-am mai făcut-o
de multă vreme. Scriu pentru că nu știu să fac nimic altceva, îi
spun din nou lui A. fără ironie, asta te face vinovat. Și tricotez
din nou conștiința de femeie care scrie și culpabilitatea (ibid, p.
272).
…m-am gândit mult la mama
mea care locuise șaizeci de ani la câțiva pași, chiar după
intersecție, pe aceeași stradă și nu se plânsese niciodată,
dimpotrivă, îi plăcea apartamentul cu două camere și bucătărie. Am
privit și am tot privit oamenii trecând, încetiniți de căldura care
făcea chipurile moleșite, puțin rătăcite. Era bine să-i privesc pe
trecători, noi toți egalizați de caniculă.
Eram într-un fel de
stupoare nu dezagreabilă, zăpăcită, distrată, dar nu era rău. […]
Unde citisem recent ceva impresionant despre fugă? Mai exact despre
distanța de fugă. Voi căuta acea pagină. Distanța de fugă este o
necesitate vitală pentru animalul fără colți și fără gheare, care nu
poate conta decât pe goană. Distanța de fugă este a doua sa piele.
Această frază mi-a venit din nou în minte: Distanța de fugă este mai
vastă ca distanța de atac. Animalul care n-are ca apărare decât
viteza labelor sale trebuie să păstreze constantă distanța dintre el
și inamic. Așezată la capătul meu de trotuar, am văzut gazelele
păscând în savana galbenă. Am văzut fiara cu pete mici cotind în
iarbă. Să spunem șapte gazele într-un spațiu acoperit. Între ele și
leopard să punem o sută de metri. Alertate de o fremătare a
ierburilor, de un iz carnivor, deodată cele șapte gazele o iau la
fugă cu salturi mari. Salvarea este în cei o sută de metri de avans.
Momentul în care gazelele sunt aproape prinse este și momentul în
care fiara împestrițată începe să-și piardă viteza, gâfâie, slăbește
vânătoarea, pe când grațioasele continuă să galopeze la fel de
repede. (Viziunea mea nu socotește data când una dintre cele șapte
gazele aleargă mai puțin repede și asigură de la sine înțeles
celorlalte șase viața salvată.) (ibid, pp. 292-293).