-
Constantin Cubleșan
Istoria politică a literaturii române postbelice - Petre Anghel
-
După două decenii și
mai bine de la despărțirea revoluționară de regimul totalitar
comunist, se simte nevoia unor priviri retrospective asupra
împlinirilor și eșecurilor acestei perioade, comparativ, evident, cu
trecutul istoric din care s-a ieșit, dar și cu realitatea diurnă a
țărilor, a evoluției sociale din țările vecine, îngemănate oarecum
datorită unui parcurs istoric obligat comun după cel de al doilea
război mondial. Un atare bilanț se impunea (se impune) și în
privința fenomenului cultural, literar în speță. Iar asemenea
exegeze au și apărut, fie cuprinzând istoria literaturii române de
la începuturi până la zi (N. Manolescu, Ion Rotaru, D. Micu), fie
concentrată exegeza strict asupra perioadei postbelice (Alex.
Ștefănescu, Marian Popa), fie urmărindu-se tematic un fir pe care a
evoluat literatura română dintr-un început încoace (avem astfel o
istorie secretă, datorată lui Cornel Ungureanu, o alta, carcerală,
oferită de Mircea Anghelescu, una mai picantă privind prezența
tematică a narcoticelor în literatura noastră, realizată de Andrei
Oișteanu ș.a.), lipsind însă una orientată tranșant asupra
angajamentelor ei politice de-a lungul acestei ultime jumătăți de
veac douăzeci și începutul celui de al douăzeci și unulea. Iată însă
că o asemenea realizare se împlinește acum într-un amplu studiu
conceput de Petre Anghel, Istoria politică a literaturii române
postbelice (Editura RAO, București, 2014, Colecția Rao-Class). E o
întreprindere ambițioasă, condusă din perspectiva analizei
sociologice („literatura română nu a fost studiată din punct de
vedere sociologic”) bine documentată și temeinică în demersul ei
descriptiv-analitic, excelând în înfățișarea relațiilor „dintre
puterea politică și creatorii de literatură”, a relației dintre
literatură și societate, literatura reprezentând „viața” iar „«
viața » este, în mare măsură, o realitate socială, cu toate că atât
lumea naturală, cât și lumea interioară, subiectivă a individului au
format și ele obiectul unor «imitații» literare”.
Întregul demers poartă cu evidență pecetea personalității
scriitoricești (artistice) a lui Petre Anghel, care este un prozator
important (autor al câtorva romane bine primite la vremea lor –
Fratele nostru Emanuel a fost distins cu Premiul Asociației
Scriitorilor din București), un teoretician literar reputat (a
publicat volume de articole consacrate stilisticii și teoriei
literare, fiind profesor emerit al Universității din București),
poet, dar și doctor în teologie, în sociologie, conducător de
doctorate în domeniul Științelor Comunicării. Așa se face că o primă
parte a acestui tratat, să zicem, introductivă, abordează relația
Literatură și politică, dintr-o perspectivă teoretică, centrată însă
cu totul pe ideea că „o operă de artă nu este izolată și pentru a o
«recunoaște», este nevoie de o cercetare de ansamblu a cauzelor și
motivelor de care depinde și care o explică”, întrucât scriitorul
„trăiește într-un timp anume, societatea din jurul lui funcționează
după reguli sau cutume care nu sunt eterne și nici general valabile,
contemporan cu el sunt mai mulți creatori, formați la școli diferit.
Apoi, opera lui având o destinație, autorul va fi cu gândul la
posibilitățile și voința de interpretare a receptorilor”. Aici
definește conceptul de politică, punctează rostul și sensurile
cuvântului ca materie cu care lucrează scriitorul, atrage atenția și
argumentează necesitatea practicării sociologiei literaturii.
Într-un alt capitol, amplu și el, face apel la diverse Teorii
sociologice asupra literaturii și artei (fixându-se asupra
înțelegerii ideii de artist), rezumând și comentând intervențiile în
domeniu ale unor teoreticieni (filosofi, sociologi) de notorietate
din orizontul universal, ca Tomas Munro, pe concepțiile căruia își
fixează compasul aprecierilor rolului și condiției criticului, ce
trebuie să fie în măsură a judeca valoarea operei literare (fapt de
reținut, pentru că Petre Anghel va urmări în exegeza sa, cu
prioritate, implicarea criticilor în formarea și menținerea
climatului de creație, conform, în prima perioadă postbelică la noi,
a programului ideologic al clasei politice conducătoare); Edward O.
Wilson (de la care preia ideea că scrisul este „o reprezentare
ideografică a limbajului”, factor determinant al „originii artei la
om”); Northrop Frye („critica arhetipală”); Hippolyte Taine
(reținând din concepția acestuia că „artistului nu-i rămâne decât să
fie cu ochii fixați asupra naturii pentru a o imita cât se poate de
exact, întrucât arta nu ar fi decât o exactă și completă imitație”);
Georg Lukács, esteticianul marxist, în demonstrațiile căruia se află
„rădăcini ale realismului socialist”; R. M. Albérès (care pune
accentul pe misiunea romanului în lumea modernă); Mihai Ralea
(teoretician al spiritului național și al artei ca „instituție”) și,
în fine, Edgar Papu, comparatistul asupra căruia se va opri și mai
târziu, când va lua în dezbatere chestiunea protocronismului. Tot
acest excurs teoretic, are calitatea unui preambul la care se va
referi, chiar dacă nu într-o nominalizare referențială expresă, de
fiecare dată, el reprezentând în fapt un sprijin și o placă
turnantă, de bază, a judecăților de valoare.
Cu al treilea capitol – Două decenii sub conducerea
partidului biruitor – se intră propriu-zis, în desfășurarea
evenimențială a istoriei literare. Interesant de observat este
faptul că domnia sa nu practică o manieră discursivă academică, să
zicem, demersul urmând traiectoria unui soi de relatare narativă,
construcția având ceva din structura conflictuală a unui roman („o
poveste tristă”, zice autorul), tonul fiind adesea evocator, dublând
exegeza în sine, aceasta mereu polemică și dezvăluitoare de
dedesubturi îndeobște puțin accesibile (cunoscute) publicului,
eseistic, desigur analitic, emițând opinii critice incisive,
pertinente totuși, menite a pune într-o mai dreaptă balanță
interpretativă valori – opere și scriitori – care în epocă au
beneficiat de o falsă aură sau dimpotrivă au fost pe nedrept
minimalizate, marginalizate, chiar anulate: „Istoria literaturii
române de sub ocupația comunistă instaurată în august 1944 este o
poveste tristă. Poveste tristă fiindcă au curs lacrimi și, nu de
puține ori, sânge. Poveste cu final fericit, ca mai toate poveștile,
fiindcă au existat supraviețuitori, după regula eternă a basmelor:
binele învinge răul. Și mai este și veselă povestea, fiindcă este
scrisă de oameni inteligenți, iar inteligența luminează precum
scânteia sărită din amnar în negura nopții. Este veselă și când e
spusă de proști, aceștia stârnesc râsul fără efort. Când e scrisă de
oameni inteligenți și fără caracter, povestea devine spectacol, iar
zâmbetul ei se transformă în rânjet”. Generalitățile pe care le
prezintă, privitoare la istoria și limba națională („Redusă la
esență, harta României are conturul peștelui, aidoma semnului de
recunoaștere a primilor creștini”, observație de luat în seamă
întrucât linia religioasă a scrisului românesc va fi urmărită cu
consecvență), la condiția și calitatea scrisului, a climatului
general în care s-a mișcat scriitorul român ș.a.m.d., îl conduc pe
Petre Anghel la concluzia că în toată această perioadă „creația
beletristică a fost influențată de ideologie”, dar că „în ciuda
realității opresive, au existat scriitori și curente care s-au
dezvoltat în afara indicațiilor prețioase ale politrucilor”. Sunt
cele două coordonate esențiale pe care se așează diagnoza ce o face.
Punctând, evident schematic, „harta literaturii române la 1944”, cu
virtuțile și neajunsurile ei, în esența lucrurilor („generația de
după războiul din 1916-1918 a fost «generația reformatorilor»”),
sensul de perspectivă pe care o oferă soluția instaurării unei noi
puteri politice este perfect denunțată astfel: „Ocupantul sovietic
avea să lovească după al Doilea Război Mondial în chiar temelia
acestei puternice construcții filosofice și ideologice, care
modificase radical viziunea asupra culturii și civilizației române”.
Se referă astfel la începutul „demolării” literaturii române prin
eliminarea din circuitul discuțiilor și a vieții însăși a tuturor
scriitorilor și operelor care depuneau mărturie asupra scării
valorilor ratificate într-o Românie modernă și europenizată: Este
desființată Academia (iunie 1948), se publică liste cu scriitori și
opere „suprimate” din biblioteci și din librării, numeroși
intelectuali, ai elitei, sunt trimiși în închisoare și în locul lor
apare o pleiadă de noi scriitori numiți de Petru Groza ca fiind
„proletariatul muncii cerebrale”. Viața culturală/literară este
organizară în instituții aservite ideologiei (sindicatul oamenilor
de artă și a ziariștilor, USAZ, organizează presa în așa fel încât
să fie „un uriaș organism pentru mobilizarea maselor largi
populare”); în contextul politic general apar scriitori care s-au
pus „la cheremul noului învingător”, apar proletcultiștii devotați,
scriitorii care mai înainte avuseseră legături cu Moscova,
alăturându-li-se oportuniștii (lista pe care o dă este partea lungă
pentru a o reproduce, dar între „teoreticienii proletcultismului” se
evidențiază cu prisosință: Silvian Iosifescu, Paul Cornea, Mihai
Novicov, Sorin Toma, Ion Vitner, Nicolae Moraru, Paul Georgescu sau
istoricul Mihail Roller, ideologul Leonte Răutu etc, cărora li se
fac succinte, dar relevante fișe bio-bibliografice), lansându-se o
„campanie de rusificare a culturii” prin apariția unor publicații ca
Veac Nou (1944), Vestea Nouă (1946) ș.a., instituții ca „Institutul
de studii româno-sovietic” (1947), „Institutul de limbă rusă Maxim
Gorki” (1948) etc., țara însăși e condusă de „foști cominterniști”
(Ana Pauker, / Vasile / Luca Laszlo, Valter Roman, Alexandru
Bârlădeanu, Constantin Doncea, Leonte Tismăneanu, Gheorghe Stoica)
alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej (cazangiu-electrician), Emil
Botnăraș (ofițer de carieră), I. Gh. Maurer (jurist) etc, etc. În
literatură se impun scriitori profitori de ocazie (Petru Dumitriu,
Maria Banuș, Nina Cassian, Marcel Breslașu), iar din generațiile mai
tinere, „niște intruși în literatură”. Pe lângă aceștia există și
„scriitori rămași în afara zidurilor închisorilor, dar care nu vor
să se înregimenteze curentului proletcultist” (Pentru toate aceste
categorii sunt date liste cu nume de scriitori care, fiecare în
parte, își află caracterizări, dacă nu individuale, de grup,
negreșit). Sunt urmărite, în derularea lor, etapele prin care trece
scrisul românesc în toți acești ani. Generația '60 este
caracterizată prin „întoarcerea artei la rosturile ei”, detaliind
„cazul A. E. Baconky” și contextualizând discuțiile prilejuite de
Conferința Scriitorilor din 1962 („dezghețul”), după ce Primul
Congres al Scriitorilor, din 1956, fusese și el tribuna unor
„nonconformiști”. Se stăruie asupra urmărilor din plan politic, după
evenimentele din Ungaria anului 1956, menționându-se numeroase nume
de tineri simpatizanți ai contrarevoluției, întemnițați. O secvență
specială acordă istoricul literar momentului în care este readus în
actualitate Titu Maiorescu, de către profesorul clujean Liviu Rusu,
cu toate amendările făcute de către „echipa comisarilor ideologici”.
După moartea lui Stalin se simte o relaxare în întregul lagăr
socialist, la noi deopotrivă, și unul dintre cei care vor marca
abandonarea limbajului lozincard („limbajul de lemn”) în ciuda
faptului că „face poezie militantă”, este Nicolae Labiș, căruia
Petru Anghel îi consacră spații largi de prezentare, subliniind
faptul că versurile lui Labiș „sunt semne că sub cenușa pârjolului
de stepă a proletcultismului mai mocneau, dacă nu jăraticul, cel
puțin câțiva tăciuni, care puteau reaprinde focul culturii
autentice”, fapt ce se va petrece în deceniul următor, când exegetul
se oprește asupra cărților și autorilor care „salvează literatura
într-un deceniu al deșertului cultural”. Cărțile excepții le numește
în Primele iubiri de N. Labiș, Moromeții de Marin Preda, Groapa de
Eugen Barbu și Bietul Ioanide, împreună cu Scrinul negru de G.
Călinescu, ele făcând dovada că „în ciuda celor mai negre vremuri
pentru creație, în vremuri de aspră secetă, pământul are forța de a
împinge firul de iarbă să străbată la lumină prin betonul
socialismului”.
Într-un capitol aparte este urmărită, pe coordonatele ei
esențiale, promoția '70 („o generație fără complexe”), caracterizând
„noul climat politic” ce favorizează apariția lui Nichita Stănescu
și a generației sale (cu susținerea criticilor congeneri: Matei
Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici ș.a.)
apoi ia la rând generația optzeciștilor („mai tineri, ascultători și
iubitori de bășcălie”, „nu mai sunt constrânși de atotputernicia
doctrinei ideologice, deși cenzura funcționează încă”), făcând un
tur panoramic printre revistele de literatură, cenacluri, cercuri
literare, dar și „cafenele” și „bodegi”.
Aparte este tratată Insurecția națională și literatura
protocronismului (amplul Capitol 6), cu polii discuțiilor la România
literară și Luceafărul, dar analizând totul într-un larg orizont
universal (este abordată, în pandant, problema sincronismului
lovinescian), în orizont istoric și deopotrivă semnalează apariția
„moderniștilor”, dar și a criticilor „pocăiți”: Ion Ianoși, Paul
Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu ș.a. „Ceea ce-i unea pe
acești oameni – atrage atenția Petre Anghel – atât de diferiți din
punctul de vedere al biografiei, al formației și al concepției
despre literatură era ideea deschiderii spre lume și spre
modernitate, ideea modernizării prin (re)racordarea la reperele
europene și universale”. Și așa, mergând la pas pe firul „poveștii”
istoriei literare postbelice, ajunge la momentul revoluționar '89 –
Capitolul 7: Libertate te iubim, chiar dacă te siluim! (Un titlu pe
măsura multor libertăți de exprimare, colorată, în notă pamfletară –
ce nu-i e străină – de genul: „încet-încet, tovarășii se
regrupează”, sau: „scheleticul cominternist M.R. Paraschivescu”,
sau: „taraful de lăutari care au cântat regimul”, dar și: „toate
bune și frumoase dar..” etc., etc.). În contextul frământărilor unui
nou început, reperele de evoluție literară sunt altele, cum și
grupările scriitoricești se reorganizează, se împart în „cei care
susțineau fățiș ideologia comunistă și cei care, în diverse forme o
respingeau”. Importanță primește Grupul de Dialog Social; Uniunea
Scriitorilor își alege un nou comitet de conducere; se înființează
„Societatea de mâine” (după denumirea revistei interbelice a lui Ion
Clopoțel); apare revista Avanpost (în 1990) în jurul căreia se
grupează scriitorii deschiși spre occident (impresia este că i se
acordă acesteia o atenție exagerată); se reține Piața Universității,
în mișcarea căreia scriitorii joacă un rol important; publicistica
îi solicită pe mulți dintre scriitorii aliniați pe baricadele
revoluției, care semnează în noile organe de presă: Dreptatea, Azi,
Baricada, Adevărul, Dimineața, Expres, Memoria, dar și România Mare,
Tricolorul, Cotidianul, Academia Cațavencu.
Cu totul interesant se dovedește a fi capitolul intitulat Un
vector al rezistenței: stilul. Perspectiva discuției este una de
ansamblu, privind ființa literaturii române în modernitatea ei
(„stilul limbii române”), scriitorii autentici salvându-se de sub
teroarea ideologicului printr-o bătălie statornică pentru „păstrarea
purității limbii”. Este prilejul de a vorbi despre Tudor Arghezi,
analizându-i opera în coordonatele ei religioase, asemenea despre
poezia lui Vasile Voiculescu („ortodoxist”), despre Dimitrie
Stelaru. Dar, exegeza noului limbaj poetic impus în literatura nouă,
se revelează în comentariul analitic la poezia lui Nichita Stănescu
(„obsesia cuvintelor, a necuvintelor”). Urmează o suită de profiluri
scriitoricești, toate înșirate în salba unei tradiții religioase:
Mircea Ciobanu („un cunoscător profund al Bibliei”), Ileana
Mălăncioiu („martiră modernă a cuvintelor”), Ioanid Romanescu („un
mesager al cuvântului sfânt”), Ioan Alexandru („drumul parcurs de
poet alături de Iov”), Eugenia Miulescu („trimiteri la vocabule
biblice”), Dan Verona („profund religios”), Daniel Turcea („poezia
se spiritualizează până a deveni mistică”), Florin Laiu („poemele
sunt impregnate de lectura evangheliilor”), Mihai Ursachi, Nicolae
Ionel, Nichita Danilov, Virgil Mazilescu, Alexandru Miran, Miron
Georgescu ș.a., pe care îi consideră a fi contribuit la schimbarea
la față a poeziei românești de azi. Un capitol aparte îi este
consacrat operei lui Marin Preda, scriitorului însuși, apoi lui
Mircea Eliade, gânditorilor Petre Țuțea, Constantin Noica, Mircea
Zaciu ș.a. (Selecția mi se pare destul de părtinitoare și prea
direcționată pe linie religioasă, căutând a recompensa omisiunile
din Istoria lui N. Manolescu). Încărcate memorialistic (pagini
frumos caligrafiate, de altfel) sunt evocările unora dintre aceștia,
ceea ce face astfel a fi prea lax textul comentariului exegetic
propriu-zis. Oricum, e un studiu ce-și găsește locul între cele mai
importante retrospective de istorie literară scrise în ultimii ani
la noi. Și este, netăgăduit, o pledoarie pătimașă în favoarea
tăriei, vitalității și purității limbii române, care a reușit „să
navigheze printre stâncile colțuroase ale cenzurii /…/ limba română,
delicată ca o fecioară, puternică precum brațul haiducului,
melodioasă ca o doină de jale, veche ca o monedă romană”.
-
-
Petre Anghel, Istoria politică a
literaturii române postbelice
RAO, București, 2014, 448 p., ISBN 9786066096362