Alexandru-Eusebiu Ciobanu - Interviu cu Ionuţ Caragea
1. Alexandru-Eusebiu Ciobanu: în volumul de debut vă autodefiniţi un
„poet”; un „suflet mare” care „trăiește într-o inimă”. Cine este și cum este
omul dinăuntru?
Ionuţ Caragea:
În primul rând, mulţumesc pentru întrebări şi felicitări pentru rolul de
promotor literar pe care ţi l-ai asumat! Este rar să vezi tineri preocupați
de literatură în această eră tehnologizată, iar revista Solitudinea aduce un
plus de frumuseţe spirituală şi speranţă. Referitor la întrebare, primul pas
al oricărui scriitor îl reprezintă comunicarea cu sinele, cu eul superior,
cu sufletul. Spaţiul intim, generator de idei, de sentimente ce se vor
descătuşate, este cel care ne ajută să dăm viaţă cuvintelor. Omul dinăuntru
este pasărea care iese din colivie şi zboară cu aripi de cuvinte, pe drumul
transcendental al relaţionării cu universul, cu divinitatea.
2. A.E.C.:
Cum aţi început să scrieţi și care au fost primele visuri/ intenții?
I.C.:
Primele poeme datează din perioada adolescenţei. Atunci eram timid cu fetele
şi prindeam curaj numai cu ajutorul poeziilor. Cu adevărat am început să
scriu în Canada, a doua mea patrie, din nevoia de a afla cine sunt şi ce
trebuie să fac cu viaţa mea. Voiam, totodată, să las ceva important în urmă,
să simt că nu trăiesc degeaba pe Pământ. Simţeam, în adâncul meu, că am ceva
important de spus, ceva care poate schimba lumea în bine. Probabil şi
fiindcă treceam printr-o perioadă grea şi eram dezamăgit din multe puncte de
vedere. Astfel mi-am luat soarta în mâini şi am început să scormonesc în
mine după cele mai bune răspunsuri. Visurile mele se rezumau şi la persoana
pe care o iubeam. Voiam să mă vadă altfel, aşa cum nu mă cunoscuse
niciodată. Dar pe măsura ce ea a dispărut din peisaj, visul meu a fost să mă
ridic pe noi culmi, să ajung un nume important în lumea literară.
3. A.E.C.:
Ce anume vă inspiră? Care sunt temele predominante în scrierile
dumneavoastră?
I.C.:
Inspiraţia este o stare care mă ia mereu prin surprindere. Nu ştiu de unde
vine şi cât va dura. Pot spune, totuşi, că am fost inspirat în momentele de
frământare sufletească, în momentele de suferinţă provocate de boli sau de
absenţa fiinţelor iubite. Sau de şocul pe care mi l-a produs experienţa
emigrării. Deci, vorbim de o conjunctură favorabilă scrisului, chiar dacă,
aparent, poate părea nefavorabilă omului. Dar am şi reuşit să-mi induc
inspiraţia prin lectură, să intru în transa hipnotică a versurilor unor
autori care erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, apoi să văd dincolo de
cuvinte lor, să generez noi idei, să creez noi universuri. Temele vin din
viaţă, viaţa noastră, a tuturora.
3. A.E.C.:
Care sunt autorii de la care aţi învățat cel mai mult?
I.C.:
Nu am învăţat poezie de la nimeni. Am scris aşa cum am simţit eu, fără să mă
gândesc la canoane. De fapt, nici nu aveam un bagaj consistent de lectură la
început. Era un proces spontan, aproape inconştient, iar atunci când
conştientizam că scriu, ori mă simţeam ca o unealtă a divinităţii, ori ca un
zeu al cuvintelor. Ori eram dominat de cuvinte, ori le dominam eu pe ele.
Când primul meu manuscris a ajuns pe mâna unui poet cu experienţă (George
Filip), au existat câteva mici corecţii şi propuneri de modificare, lucruri
care ţineau de regulile metricii (la versul clasic) sau de anumite
combinaţii de cuvinte care puteau avea o altă fonetică. Sfaturi am primit şi
de la Adrian Erbiceanu, dânsul sugerându-mi să renunţ la unele pasaje care
erau mai redundante sau vulgare. L-am ascultat şi bine am făcut…
4. A.E.C.:
Cum v-aţi schimbat stilul de a scrie după ce aţi publicat prima carte?
I.C.:
Nu m-am gândit niciodată să-mi schimb stilul, cred că s-a întâmplat de la
sine. Am scris când în vers alb, când în vers clasic, când concentrat, când
torenţial, în funcţie de starea în care mă aflam. Totuşi, atent la reacţiile
critice şi începând să citesc şi alţi poeţi, m-am confruntat cu felul lor de
percepe poezia. Şi mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai prejos, din
contră, mă simţeam ca într-o familie. Nu există poet care să mă complexeze,
nu există vreun anumit gen de poezie care să mă determine să scriu altfel.
Pot experimenta, de dragul jocului, dar nu sunt dependent de joc. Cred că
vârsta şi suferinţele m-au făcut să mă schimb cel mai mult în scris. Am
devenit mai răbdător, mai economicos, mai intrinsec. Îmi dozez altfel
energiile, interacţionez altfel cu lucrurile din jur, privesc lumea cu alţi
ochi.
5. A.E.C.:
Care este întrebarea pe care aţi dori ca cineva să v-o adreseze? Ce aţi
răspunde? Există vreo întrebare la care nu aţi vrea să răspundeţi?
I.C.:
Nu ştiu, sunt deschis la orice, atâta timp cât există decenţă şi interes
pentru lucruri care îi pot ajuta pe oameni. Aş spune mereu ceea ce cred şi
ce simt. Poate că ar fi mai uşor dacă oamenii ar citi cărţile mele, ar găsi
răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă…
6. A.E.C.:
Din zecile de volume pe care le-aţi publicat, aţi putea alege unul „de
suflet”?
I.C.:
Nu. E ca şi cum ai avea mai mulţi copii, iar cineva te-ar întreba pe care îl
iubeşti cel mai mult…
7. A.E.C.:
Din punctul de vedere al unui critic literar, care consideraţi că este cea
mai bună carte publicată de dumneavoastră?
I.C.:
Nu sunt un critic de meserie, cu studii filologice. Reperele mele ţin de
atitudini proprii combinate cu lecturi masive. Nu folosesc şabloane tehnice
cu obstinaţie (poate de aceea nu scriu sonete, fiindcă nu îmi place să mă
conformez regulilor). Îmi place să ajung la esenţe, prin judecata proprie,
prin felul meu de a recepta, asimila şi trăi poezia. Cea mai bună carte este
un termen atât de rudimentar şi atât de relativ... Tot ca un părinte mi-aş
privi cărţile, dar aş putea spune că romanul meu S.F., “Discipolii zeilor de
altădată”, este cartea cea mai complexă şi imaginativă, iar romanul meu
memorialistic, „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, este cartea cea
mai spirituală, cu cele mai multe lecţii de viaţă, dar şi cu lecţii despre
ce a însemnat poezia pentru mine, cum am descoperit-o şi cum m-am dedicat
ei.
8. A.E.C.:
Ce înseamnă poezia și, implicit, poetul în ziua de azi (în spațiul românesc
și cel universal)?
I.C.:
Poezia este şi va rămâne mereu aceeaşi. Creare, facere... Toate-s vechi şi
nouă toate, ar spune Eminescu. Poetul? Slujitor al cuvântului sau zeu al
lui, depinde de moment, de stare, de conştientizare. Adevărata poezie şi
adevăraţii poeţi trec de graniţele lingvistice şi culturale... Totul este
universalitate, fiindcă sentimentul este universal... Autohtone sunt doar
interesele mărunte care denaturează poezia, care o tăvălesc în mizerie, care
o tratează ca pe un instrument al perversităţii, al denigrării sau al
profitului imediat...
9. A.E.C.:
Unde vă pot cititorii urmări activitatea?
I.C.:
Cărţile mele pot fi găsite în librării, dar mai multe dintre ele pot fi
citite şi pe site-ul meu oficial,
www.ionutcaragea.ro.
Activez şi pe reţelele sociale, mai ales pe
Facebook,
unde îmi postez, deseori, cele mai noi creaţii, înainte de a fi publicate pe
hârtie. Mă voi baza pe gustul tău dacă doreşti să selectezi ceva pentru
revistă, indiferent de locul din care vei culege creaţiile mele. Voi
încheia, mulţumindu-ţi pentru interes şi dorindu-ţi mult succes în
activităţile literare!