« Revista ASLRQ
Lucian Blaga - Problema religiosului în "Cugetări"
 
         
            Prezenţa elementului religios în opera lui Lucian Blaga este una complexă şi sensibilă.Problema a făcut obiectul multor pagini de exegeză de la 1919 (anul debutului) pînă azi, fără să se ajungă la un verdict univoc şi definitiv, spre fericirea operei.
            În rîndurile de faţă voi încerca să urmăresc prezenţa problemei în cugetările şi însemnările blagiene de la Pietre pentru templul meu (1919) la Din duhul eresului [“o selecţie, largă, dintr-un număr mare de aforisme şi însemnări dictate de Blaga în ultimii ani de viaţă” – Notă la vol. Lucian Blaga Elanul insulei – aforisme şi însemnări – prefaţă, text şi note de George Gană, Ed. Dacia, col. Restituiri, Cluj Napoca, 1977].
            Mai întîi, să poposim puţin în preajma unui moment din biografia scriitorului, care poate fi pus în relaţie cu tema propusă discuţiei. După cum se ştie, între 1914-1917 Blaga a urmat seminarul teologic pentru a evita chemarea sub arme de către Împărat. Studiile teologice au fost benefice pentru setea de cunoaştere şi apetenţa lui pentru metafizică, au fost benefice în măsura în care l-au pus în contact cu o nouă dimensiune a spiritului uman. Însă, studiile teologice n-au făcut din tînărul Lucian Blaga un teolog. În Hronicul şi cîntecul vîrstelor Blaga mărturiseşte: “Între mine şi teologie am pus o tablă de azbest –izolator. Cu toate acestea contactul cu diversele materii imponderabile şi abstracte, ca substanţa fictivă a Cerului, a izbutit să deştepte în mine o seamă de înterese de aceeaşi natură, dar degajate de orice criterii dogmatice. Dacă bunăoară catehismul budist mă vrăjise cîndva, cînd eram prin clasa a IV-a a Liceului Şaguna, acum aceeaşi aplecare, multiplicîndu-şi volumul, îmbrăţişa în conul său de lumină, întreaga istorie a religiilor şi filozofia religiei ca atare. De la biblioteca Bruckenthal din Sibiu îmi procuram diferitele cărţi, ce răspundeau nesaţiului meu, începînd cu imnurile rigvedice, în traducerea lui Max Muller, şi sfîrşind cu istoria dogmelor a lui Harnak”. În expierenţa studiilor teologice îşi are originea o cugetare ca aceasta: “Despre cultura teologică – cultura teologică poate deveni foarte fertilă. Dar numai după ce ieşi din ea. Întocmai ca şi copilăria.”
            În repetate rînduri autorul eseului “Despre conştiinţa filosofică” a afirmat că el este filosof şi în nici un caz adeptul vreuneireligii. Aşa că, nu întîmplător în cugetări şi însemnări filosofia şi teologia sunt puse într-o relaţie de opoziţie punctîndu-se deosebirea de subiect şi metodă dintre ele.
            Pentru a înţelege corect poziţia lui Blaga faţă de religie/teologie trebuie pornit de la cîteva idei-nucleu ale gîndirii sale. Una din ele o exprimă aforismul următor: “Creaţia este singurul surîs al tragediei noastre.” Stîrnind revolta apărătorilor dogmei teologice, filosoful dinLancrăm afirmă: “Nu cerul este promisiunea ce ni s-a făcut, ci creaţia.” şi “Cel care creează nu simte nevoia mîntuirii.” Ideea destinului creator al omului, sub diferite formulări, este omniprezentă în opera filosofului. Chiar dacă este mai amplă, cităm şi următoarea “însemnare”: “Cei mai mulţi oameni se trezesc la un moment dat cu sentimentul că «există»; acest sentiment este, pentru cei mai mulţi suficient să le comunice şi sentimentul sănătos că au un drept la existenţă sau chiar toate drepturile. Sentimentul meu, în această privinţă a fost din păcate cu  totul altul. Încă din adolescenţă am fost purtat de sentimentul că «exist», dar că numai «creaţia» îmi dă dreptul la existenţă.” Pentru cel care a scris Censura transcendentă  “judecata de apoi” înseamnă cu totul altceva decît postulatul bisericii: “Un alibi – Prin operele sale artistul [creatorul] îşi creează un alibi în vederea judecăţii de apoi.” Pe creator îl judecă posteritatea.
            Secole la rînd Biserica Creştină a jucat un rol important în evoluţia creaţiei spirituale a omului (arta cu toate ramurile ei). Chiar dacă relaţia este istorică şi complexă acest lucru nu justifică gestul Bisericii/Teologiei de a-şi aroga hegemonia.În limbajul metaforic blagian putem spune că religiosul [sacrul, în terminologia lui Mircea Eliade] poate fi sarea şi piperul din operă – actul creator materializat: “Religiozitatea posibilă – Religiozitatea poate fi un element de dozaj cuprins în toate manifestările omului, chiar şi în păcatele sale. Sunt un adept al acestei religiozităţi.” Status-quo-ul relaţiei teologie – cultură este subtil definit de cel ce a scris Religie şi spirit: “Distincţie – Picurul de rouă împrospătează agreabil o floare, dar nu o fecundează.” La fel şi sentimentul religios creştin înprospătează, dar nu fecundează creaţia.Acest “meridian ceresc” devine “împrospătare” numai dacă conlucrează cu “rădăcinile” [“meridianul pămîntesc”] care te leagă de-un anumit pămînt.” Cugetarea Rădăcini şi meridiane trimite spre matricea stilistică, nu spre harul divin. Spre acelaşi înţeles ne orientează şi metafora “Cînd cauţi comori nu sapi în nori, ci în pămînt”.
            Cîte religii atîţia Dumnezei.Dar problema nu este muţimea lor, ci faptul, real şi trist, că religiile nu au găsit calea ecumenismului. În stilul său metaforic expresiv tocmai această situaţie o constată Blaga în următoarea însemnare: “Între religii – Religiile nu-şi recunosc cu reciprocitate Dumnezeii, cum statele îşi recunosc guvernele. Între diversele religii relaţiile diplomatice sunt deci prin definiţie rupte.” În alt text este mai dur în constatare: “Isus: fariseii l-au răstignit numai o dată, dar creştinii de nenumărate ori.”
            Filosoful Blaga s-a apropiat de teologieşi religie pentru a le căuta rădăcinile spirituale şi culturale, nu pentru aderarea la doctrina şi dogma lor.Cînd feţele bisericeşti şi-au dat seama de acest adevăr au fos foarte dezamăgite şi au pornit o campnie împotriva operei filosofului. Intuim în ce umori s-au scăldat înalţii prelaţi şi ucenicii lor cînd or fi citit unele din cugetările filosofului. Dogma este “tărîţa” cu care a rămas Dumnezeu după ce “şi-a cernut îngerii pe pămînt […] Ce-a fost bun a căzut.” Omul, susţine teologia creştină, a fost făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Blaga comentează: asta nu înseamnă că Dumnezeu e om în cer, ci că omul e Dumnezeu pe pămînt. O altă cugetare spune: “omul, dacă are un rost pe pămînt, trebuie să şi-l realizeze prin sine însuşi.”
            Spiritual omul este liber, consideră filosoful, tocmai de aceea se află în opoziţie cu biserica în ceea ce priveşte îngerii: “Îngerii sunt un fel de automate ale moralei şi sfinţeniei. Din punctul de vedere al spiritului omenesccu totul neinteresanţi ca tot ce e automat.” Şi “Îngerii aşa cum ni-i descrie teologia, nu pot să fie fiinţe superioare omului.Cum poate să fie îngerul, care are o perfectă conştiinţă de slugă, superior omului care are conştiinţa unei fiinţe libere şi creatoare.” Prin tonul polemic la adresa teologiei şi bisericii, filosoful de la Lancrăm pune în lumină fundamentul fiinţei umane: creaţia şi libertatea.Fiind fiinţă liberă şi creatoare, în structura sa spirituală între inteligenţă şi credinţă se instaurează o anume incompatibilitate.Acest aspectl-a preocupat constant pe autorul Trilogiei valorilor. În antologia de cugetări,Elanul insulei, din care cităm, la pagina 218 sunt patru aforisme succesive referitoare la relaţia inteligenţă – credinţă. Primul enunţă problema, iar celelalte punctează acţiunea negativă a credinţei asupra inteligenţei: punînd stăpînire pe inteligenţă credinţa o anulează; prin natura ei inteligenţa înclină spre necredinţă, tocmai de aceea credinţa urmăreşte “să scoată din funcţiune inteligenţa”.Una din cugetările la care facem referire glăsuieşte: “Din inteligenţă vine toleranţa, din credinţă fanatismul.” Nu trebuie să surprindă frecvenţa însemnările în care Blaga este critic pînă la polemic cu dogma şi fanatismul religios. Un prim semn, aparent banal, al căderii în dogmă şi fanatism, de pierderea libertăţii şi demnităţii este rugăciunea: “Capitulări – O formulă cu care te încredinţezi puterilor şi ordinii care lucrează dincolo de conştiinţa ta şi pe care nu le mai poţi dirija – ce este ea? – O capitulare. Atunci rugăciunea este o capitulare.”
            Dogmatismul şi fanatismul nu sunt prielnice creaţiei.Ele admit doar reproducerea revelaţiei divine interzicînd realitatea în care de iure şi de facto “comentariile sînt cu putinţă la plural, totdeauna.” Mereu, autorul cugetărilor găseşte expresia cea mai potrivită, şi profundă, pentru respingerea închistării în dogmă. De aceea îţi rămîne în memorie o frază ca aceasta: “Sens unic –Cu sensuri unice se poate reglementa circulaţia mecanică pe străzi, dar nu circulaţia sevelor într-un organism şi nici circulaţia aromelor şi elementelor inefabile într-un peisaj al spiritului.” Spiritul, libertatea şi creaţia mor cînd sunt supuse “sensului unic”.
            Fanatismul este o manifestare a prostiei şi pentru cea mai înaltă inteligenţă (Fanatismul). Altă însemnare glăsuieşte: “Sunt doctrinari, care după ce zăresc lumina mîntuitoare a învăţăturilor, îşi ard ochii ca uniimahomedani fanatici şi absurzi după ce văd piatra sfîntă: ca viaţa întreagă să nu mai vadă nimic altceva.” După cum menţionam, metafizicianulBlaga respinge revelaţia divină. Numai oamenii care au disperat de toate argumentele pot să mai recurgăla asemenea «evidenţă».” De asemenea nu admite postulatul teologic conform căruia “paradoxurile divine [alias, revelaţia divină] nu pot fi născociri ale minţii omeneşti. O definire plastică a fanatismului şi a caracterului său steril şi malefic oferă următoarea cugetare: “O piatră care stăruie în mişcare în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză îşi are oarecum fanatismul ei. Fanatismul de orice natură nu este oare un simptom al unei mecanicităţi?” Răspunsul dat pune în evidenţă deosebirea esenţială dintre gîndirea filosofică (metafizică) şi cea teologică: “Tăria gîndirii filosofice o face problematica ei, nu soluţiile.” Teologia reduce totul la o singură soluţie – dogma, revelaţia divină. În procesul de dogmatizare intervin totdeauna interese exterioare spiritului. Teologia nu e inocentă la aceste interese exterioare (Spiritul). Spre deosebire de teologie, filosofia este o “ştiinţă” a întrebărilor. De aceea, mai zice filosoful nostru, “Lumina naşte vina.”Totdeauna dogma şi fanatismul pun limite (Criticismul). Ele stipulează “crede şi nu cerceta”. Teologia suţine că logosul este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.” Raportată la acest postulat teologic, filosofia este erezie: “Despre filosofie se poate spune că este erezie din erezie, dar aceasta este onoarea şi salvarea ei.” Filosofiile sunt:lumi posibile” pe care Dumnezeu nu le-a creat. În limbajul metaforic blagian supunerea la dogmă şi fanatism înseamnă “castrare” (Regretul lui Origene).
            Filosoful Blaga este refractar sfinţeniei, misticiişi ascezei pentru că ele “sfarmă orice tratat de morală”, şi nu tind “spre armonizarea tuturor virtuţilor omului.” În aceeaşi măsură nu agrează ateismul care se opune, tot dogmatic, şi divinului şi filosofiei sub specia metafizicului.
            Un aspect al cugetărilor şi însemnărilor care nu trebuie trecut cu vederea este acela că în multe din ele elementul religios e folosit ca material de construcţie a imaginii  în acord cu gîndirea sa mitico-poetică. Putem susţine afirmaţia cu aforisme cum ar fi: Cina cea de taină, Căderea înlume, Urare.
            Rămînînd în perimetrul cugetărilor şi al însemnărilor constatăm că Lucian Blaga face distincţie între sentimentul religios (sacrul) care este intinsec fiinţei umane şi credinţa în formularea teologiei şi propovăduită de biserică.Unele din cugetări şi însemnări formulează idei care vor fi dezvoltate în lucrările filosofice, altele extrag şi concentrează idei din textele filosofice.

sursa: Ionel Popa, 13 mai 2015