-
Gheorghe Andrei NEAGU -
CASCA
-
-
Am ajuns la aeroport cu mult înainte de timpul
stabilit. La postul de control m-au salutat şi mi-au ridicat bariera
fără a-mi controla autorizaţia. Eram aşteptat. Trebuia să zbor pe
ultimul tip de avion de vânătoare, speranţa tuturor constructorilor
noştri.
-
Se ştia de el, oricât
de mult se străduiră să-l ţină secret. Vigilenţa tuturor se canaliza
asupra păstrării procesului de fabricaţie şi a tuturor elementelor
ce ar fi putut interesa potenţialii noştri adversari. Am intrat în
hangar. Avionul minuscul strălucea în lumina reflectoarelor, ca
argintul. Multe din componentele lui erau din materiale absolut noi.
Aveam să zbor singur cu toate că din echipaj trebuiau să mai facă
parte încă două persoane. Cel puțin, așa se procedase la toate
simulările. Zburam numai eu. Decizia se luase în ultimul moment,
fără să fiu consultat. Nu-mi era teamă. Mă documentasem cu
seriozitate. Ştiam teoretic toţi parametrii de la antrenamentele
anterioare. De asta nu aveam emoții. M-am apropiat de el. L-am
mângâiat cu palma, lăsându-mi pielea să se-nfioare de răcoarea
materialului lipsit de orice asperitate. Era atât de lucios, atât de
şlefuit, încât rugozitatea tindea spre valori de domeniul
incredibilului. Motoarele, cu toate că fuseseră puse în funcţiune
în standardul de probă, păreau neatinse. Deodată am simţit că sunt
privit . M-am întors. Venea generalul şi suita de tehnicieni
pregătiţi pentru marea încercare. Îmi zâmbeau încurajator, plini de
speranţe. Ştiam cât de mult se muncise la acest proiect şi câte
speranţe se puseseră în valorificarea acestui tip de avion. S-au
apropiat de mine cu solemnitate . Mi-au strâns mâna şi mi-au urat
cele cuvenite. Apoi m-au urcat în carlinga mică, dar confortabilă.
Aşa am părăsit hangarul.
-
Întotdeauna procedam astfel. Mi se părea că-i dau ceva din sufletul
meu, că avionul se umaniza. Eram totdeauna cuprins de respect pentru
strădania zecilor şi sutelor de tehnicieni, de a da viaţă gândurilor
şi năzuinţelor atâtor suflete omeneşti. Când am ajuns pe pistă,
cablul de remorcare s-a desprins firesc şi am primit cale liberă. Am
decolat uşor, fără probleme. Acum puteam să mă avânt spre tăriile
cerului până la epuizarea parametrilor tehnici funcţionali pentru
care fusese construit aparatul. Ţineam legătura în permanenţă cu
turnul de control. Mi se făcuse încă o verificare. Aveam şi
automatul ca măsură suplimentară de conducere. Nimic nu se putea
întâmpla.
-
– Treci pe automat, am
auzit comanda turnului de control.
-
– Trec comanda pe
pilot automat, am repetat, executând manevra potrivită. Apoi am
început să privesc aparatura de bord şi să comunic datele cu voce
puternică şi clară, turnului. Ştiam cu ce rapiditate se analizau
datele comunicate.
-
– Nu concordă
altitudinea comunicată de dumneavoastră, cu cea măsurată de noi, am
auzit deodată în căştile mele.
-
Am repetat datele
indicate de aparatură şi din nou mi s-a comunicat că nu concordă. Am
început să mă agit. Ce putea fi?
-
– Trec pe comandă
manuală, am spus aşteptând aprobarea.
-
– Se aprobă. Treci pe
comanda manuală, am primit avizul de la sol şi am început să fac
manevra de cuplare. Dar spre stupoarea mea, n-am reuşit. Automatul
continua să funcţioneze.
-
– Nu se decuplează, am
comunicat.
-
– Am înţeles, nu se
decuplează. Mai încearcă o dată, mi s-a răspuns cu calm şi firesc de
la sol.
-
– Mai încerc o dată,
am răspuns, executând imediat comanda. Degeaba. Pilotul automat
continua să funcţioneze. Fără să mai cer aprobarea, am repetat
comanda. Zadarnic. Nu se deconecta.
-
– Nu reuşesc
deconectarea, am comunicat cuprins de îngrijorare.
-
– Fii calm! Vom
trimite noi comenzile de întoarcere. Vom pilota de la sol. Fii calm,
au fost ultimele instrucţiuni primite.
-
Aşa ceva nu mi se mai
întâmplase. Pilotul automat își făcea de cap de parcă ar fi căpătat
o viață a lui și numi a lui. Zburasem pe multe tipuri de avioane şi
de fiecare dată fusesem mulţumit de ele. „ Iar acum, să dau greş?
Niciodată !”.
-
– Atenţie,
atenţie! Nu răspunde nici la comenzile noastre. Va trebui să te
salvezi. În curând vei ieşi din raza noastră de control.
-
– Am
înţeles.
-
– Atenţie,
atenţie! Nu te auzim. Salvează-te!... Salvează-te!...
-
-
* * *
-
-
Gospodarul se opri
fără de veste. Gâfâia. Efortul aproape că îl epuizase. Își dăduse
căciuloiul pe spate,lăsând fruntea transpirată în bătaia vântului.
Adierea se dovedi a fi de ajutor.
-
- Îmi veni mintea de
pe urmă, zise el uitându-se pierdut spre înălțimi.
-
Dar nu se vedea ceva
anume. Era doar cerul vinețiu,din care coborau rar fulgii mari și
pufoși.
-
- Adă cheia de la
poartă! Se trezi rostind bărbatul în vreme ce-și murseca țigara din
colțul gurii. Femeia nu-i răspunse. Avea felul ei de a reacționa la
cererile bărbatului. Am coborât din mașină. Pentru mine se pregătea
de zor gospodarul. Tocmisem din vară un porc, pe care să-l iau
înainte de Crăciun
-
- Hai fă,mai vii
odată,zise bărbatul gata să se lase păgubaș.
-
Dar ea nu veni. Avea
altceva de făcut. Adusese deja câteva brațe de paie. I le așezase la
picioare,așteptând. Dacă mai era nevoie.
-
- Vezi de încălzește
apa aia cât mai bine. Să fie fierbinte, dictă el ca întotdeauna,
plecând singur după cheie. Ea se prelinse ca o umbră prin zăpadă
spre bucătărie. Mai apucă un snop de strujeni și-l îndesă sub
ceaunul de tuci de pe plită, în care apa sta gata să dea în clocot.
Își luă ibricul de tablă, și se îndreptă spre polobocul plin cu apa
care prinsese deja o inie evidentă. O sparse cu marginea smălțuită a
ibricului și-l umplu de câteva ori cu apă,pentru ca să-l golească
tot de atâtea ori în ceaun. Inia se topi și-și pierdu conținutul în
apa ce se încălzea tot mai mult.
-
Gospodarul își făcu o
cruce mare cu mâna din care abia schimbase cuțitul. Apoi se trezi
rostind cu voce tare:
-
- Adu cățuia cu
tămâie!
-
Femeia nu-l auzi. Era
prinsă cu încălzitul apei. Își luase grija că mai era nevoie de ea
la căpătâiul porcului. Asistat de încă doi bărbați din sat ,țăranul
se oțărî din nou spre tinda casei.
-
- Tu n-auzi? Adu
cățuia cu tămâie! , repetă el dorința poruncitoare.
-
- Dar s-a terminat
când am fost la cimitir. Alta nu mai am, veni într-un târziu
lămurirea.
-
Sătul de așteptare
,își îndemnă tovarășii să imobilizeze porcul, legat de un picior cu
o funie scurtă. Și când era gata să-i înfigă cuțitul în beregată,
țâșni vierul din coteț. Se repezi la ei cu un grohăit înfricoșător.
Luat prin surprindere,țăranul își pierdu cumpătul și se îndepărtă de
godacul pregătit de înjunghiere.
-
- Dacă aveam tămâie nu
se mi întâmpla așa ceva,zise el cu convingere, apucând un par ce
stătea la îndemână de prin bătătură.
-
Reuși să izgonească
vierul în cotețul ce rămăsese cu poarta deschisă și se întoarse iar
spre locul pregătit de sacrificiu. Guițatul purcelului transformat
într-un horcăit agonic sub lama cuțitului înfipt adânc în gât se
întrerupse. În același timp, în curte se prăbuși ceva fără veste,
din văzduh. Și în vreme sângele porcului se risipea în pământul
pudrat cu zăpadă, din faldurile albastre ale unei imense țesături
căzute din cer, se ivi zvârcolindu-se un om cu o cască lucitoare pe
cap . Avea fața acoperită cu o mască fumurie din care se iveau două
furtunuri argintii ce duceau undeva spre spate. Rămas cu lama
cuțitului însângerată în sus,țăranul dădu să se frece la ochi. Lama
cuțitului îi crestă ușor obrazul. Durerea îl trezi.
-
- Paștele mă-tii de
muiere, adu o cârpă și ligheanul cu apă, apucă el să mai răcnească
spre tinda bucătăriei de unde femeia chiar venea în fugă cu apa
încălzită și un ștergar pe umăr.
-
- Ce-ai pățit
bărbate!apucă ea să se mire, zărindu-i sângele de pe față.
-
El nu-i răspunse. Era
convins că dacă ar fi tămâiat ograda,cotețul și porcii, așa cum
făcea de obicei înainte de sacrificiu, nu s-ar fi întâmplat atâtea
ciudățenii. Iar când își îndreptă privirile spre ciudățenia ce
coborâse din văzduh, mai apucă să zărească silueta unui bărbat,
care strânsese rapid țesătura, fugind cu ea în brațe spre fundul
grădinii. Ar fi vrut să se ia după el,dar porcul încă mai dădea
semne că nu-și dăduse duhul iar femeia stătea cu ștergarul pregătit
să-i șteargă sângele de pe obraz. Se mulțumi să culeagă casca rămasă
în locul în care căzuse. I-o dădu femeii, după ce-i luă ștergarul
din mâini. Îl muie în apa călduță și se șterse cu ușurință pe
zgârietură.
-
- Ce să fac cu asta?
Întrebă femeia nedumerită. Ceilalți bărbați se traseră mai aproape
și se uitau plini de curiozitate la obiectul care semăna și nu prea
cu o cască de motociclist.
-
- Ia nu vă mai
zgâiți atâta la o tablă și treceți la treabă, că de asta v-am
chemat. Omul asta vine de departe și trebuie să plece cu porcul
tăiat și tranșat , să nu-l apuce noaptea până terminăm noi. Dacă era
ceva de valoare, o lua ala cu el când a fugit. Și nu –i treaba mea,
că nu iau eu bani să mă interesez cine este și ce face el pe aici.
De aia avem poliție. Și cred că-i mai bine să nu ne băgăm, ca să ne
cheme pe la nu știu ce anchete. Dă-i casca domnului poate are
motocicletă. Aveți? mai întrebă apoi, înainte să se apuce de treabă.
-
Nu aveam, dar am zis
că o dau unui prieten. Eram curios să văd obiectul pe îndelete, fără
să mă prefac interesat prea mult de el, să nu cumva să se
răzgândească. Apoi, după ce am luat carnea pe care o plătisem, am
plecat îngândurat spre casă.
-
Aproape se înnoptase
când am ajuns în parcarea din fața blocului. În portbagaj, pungile
de carne stăteau înghesuite printre lucrurile pe care le tot
adunam și nu aveam niciodată timp să le pun în ordine. Reviste,
ziare, cărți, raclete, lopățele, truse de scule, sanitare și nici nu
mai știu ce se afla acolo. Casca stătea cu deschizătura în sus,
peste toate celelalte. În câtă lumină mai era, am reușit să observ
ceva care mi s-a părut ireal. În cască migrau cu o viteză uluitoare,
râuri de litere din ziarele deja unsuroase, din reviste, din cărți.
Până să mă dumiresc, tot ce era hârtie scrisă, devenise albă, ca și
cum niciodată n-ar fi fost ceva tipărit pe ea. Casca se burdușise în
așa hal, încât părea gata să pleznească. Numai că nu ceda,se umfla
doar, ca un balon. Asemenea gospodarului mai devreme, m-am frecat la
ochi. Nu s-a schimbat nimic. Doar că nu mai curgeau litere. Casca
luase tot ce se putea lua. Terminase treaba. Mi s-a făcut puțin
teamă. Nu era nimeni prin jur și chiar dacă ar fi fost nu știu cât
eram dispus să dezvălui ce se întâmplă, până nu găseam eu o
explicație a fenomenului. Am luat pungile pline de carne, am prins
caca de o curea și am urcat cu ele mai mult târâș spre ușa locuinței
mele. Am apăsat îndelung cu un cot pe sonerie, până am auzit din
interior:
-
-Tu ești?De ce nu
deschizi, doar ai cheie….
-
Nu știu unde am pus-o
și nici nu pot s-o caut acum!
-
-Ce ai acolo? mă
întrebă ea zărindu-mi casca uriașă, după ce a deschis larg ușa.
-
- Cuvinte…Și carne de
porc.
-
- Cuvinte?repetă ea
nedumerită. Cum adică ai acolo cuvinte?
-
- Cuvinte… am repetat
moale.
-
- Te ții de glume, își
arătă ea îndoiala. Ești dus cu capul cred. De când nu mai dormi
nopțile și stai numai între cărți și scrierile tale, sau cum vrei să
le zici…
-
Nu-i nicio glumă. Ai
să vezi chir tu și atunci ai să crezi. Am să mi-o pun pe cap, și mă
apuc de lucru chir acum. Tu ocupă-te de carnea pe care ți-ai
dorit-o. De la țară direct. Bio. N-o lăsa să se strice, că a costat
destul.
-
Am luat casca. M-am
așezat la birou cu un top întreg de hârtie alături. Literele au
început să se aștearnă cu iuțeală pe coli. Nu reușeam să citesc
nimic din viteza cu care se derula textul. Doar titluri. Unele
cunoscute, altele nu. Autori, la fel. Un freamăt necunoscut, o
vâjâială ca de vânt părea să mă învârtă în loc M-a cuprins amețeala.
Vârtejul cuvintelor ce se alcătuiau în propoziții m-a cuprins ca un
sorb într-o stare cataleptică. Nu știu cât a durat acest somn
nefiresc, dar ce m-a trezit a fost tocmai liniștea .o liniște ca de
vid. Topul de hârtie se terminase. Casca era liniștită și goală.
Încă amețit, am răsfoit în grabă paginile de deasupra:”Oamenii au
existat cu mult înainte să existe istoria….Homo sapiens
aparține unei familii… Rudele noastre cele mai apropiate includ
cimpanzeii gorilele și urangutanii. Cimpanzeii sunt cei mai
apropiați. Acum doar șase milioane de ani, o singură maimuță femelă
a avut două fiice. Una a devenit strămoșul tuturor cimpanzeilor,
cealaltă este străbunica noastră…”
-
Știam lucrul acesta
.Citisem ceva asemănător de curând …” Răsfoiesc mai departe cu
febrilitate: ANIMALUL CARE A DEVENIT ZEU… Există ceva mai
periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu
ce vor?...adevărata întrebare care ne stă în față nu este ^Ce vrem
să devenim?, ci ^Ce vrem să vrem?^
-
Da. Știam. Tocmai
citisem o carte despre care se spunea că face vâlvă în toată lumea.
Sapiens.Scurtă istorie a omenirii. Mă rugase un
prieten să-i spun ce părere am despre ea și de ce este atât de
citită în toată lumea. Cartea era în portbagaj alături de cască.
Trebuia s-o returnez proprietarului, împreună cu părerile mele. Ce
păreri să mai am? Ce să-i spun când eu nici nu înțelegeam ce se
petrece cu mine…Poate mă prinsese prea mult Rudolf Steiner. Sau
Edgar Cayace. Memoria cosmică. Marea bibliotecă universală. Acasha.
Parcă și domnul acela cu Mintea de dincolo
fusese furat de ideea unei biblioteci cosmice. Poate
Citirea ocultă și Auzirea ocultă se prelungise din vis în
realitate. Să fi fost casca asta un cititor universal care
transmitea tot, undeva în eter?
-
Casca era lângă mine
inertă. Goală . Am scuturat-o. Am lovit-o puternic de masă. Am
tentat-o cu un nou top de hârtie. Nimic.
-
Descopăr că sunt
singur acasă.
-
-
***
-
-
–
Numele!
-
– Dan Romanescu.
-
– Minţi! Şi crezi că
răbdarea noastră n-are sfârşit? Minţi domnule Romanescu sau cum te
vei fi numind, minţi!
-
– Degeaba mă chinuiţi!
Sunt şi aşa destul de necăjit. Vă rog să luaţi legătura cu
aeroportul şi să vă confirme ceea ce v-am spus.
-
– Noi nu te chinuim!
Dumneata ne chinuieşti.
Am luat legătura şi cu aeroportul.
Ne-au telegrafiat că nu te cunosc.
Înţelegi? Nu te cunosc.
-
– Imposibil domnule
anchetator!
-
– Căutaţi-l pe general,
el ştie de mine!
-
– Că generalul altceva
n-o fi având de făcut decât să aibă de-a face cu toţi nebunii.
Dumneata chiar nu înţelegi? Totul îţi este împotrivă. Nu figurezi
nici în flotila militară, nici în cea de transporturi, nicăieri.
Numele pe care îl spui nici nu figurează în evidența populației. iar
aparatura extrem de sofisticată, n- am reuşit s-o recuperăm . Am
desprins din niște resturi doar cuvintele salvează-te! Restul s-a
distrus. Chiar şi aparatul, cu totul deosebit, cu care ai aterizat
forţat, îţi este împotrivă. Noi nu avem asemenea aparate. Mai bine
ai recunoaşte cine te-a trimis și în ce misiune…
-
– Ce să recunosc ?
Nu sunt spion!
Înţelegeţi o dată că nu sunt!
Strigătele pe care rănitul le scotea,
străbătură salonul până la sala de tratament. Doctorul se ivi
precipitat, înconjurat de câteva surori şi de o parte a personalului
de serviciu.
-
– Mi-aţi promis că n-o
să-l enervaţi, spuse el lăsând uşa deschisă. Vă rog să părăsiţi
încăperea. Şi aşa starea generală nu-i potrivită pentru a fi
anchetat. Anchetatorul roşi. Niciodată nu mai fusese într-o asemenea
situaţie. Era nevoit să abandoneze. Trebuia să aştepte. Părăsi
precipitat încăperea, mulţumind formal pentru permisiunea medicului.
Era convins că individul acela venise cu scopuri duşmănoase. Numai
un accident stupid îl silise să aterizeze în marginea localității.
Incendiul de la bord distrusese o mare parte din materiale dar nu şi
ceea ce părea a fi un avion ultrasofisticat.
-
Rezervoarele golite de
orice fel de combustibil îl salvase de la explozia ce putea să-l
pulverizeze. Discul video de înregistrare a imaginilor, citit cu
aparatura laser a secţiei de cercetare, reluaseră imagini din ţară,
culese în diverse locuri. Absenţa oricăror semne distinctive nu
conduseseră la stabilirea unei apartenenţe. Concluzia anchetatorului
era firească. Pilotul, cules în stare de inconştienţă din lanul de
grâu, era spion. Leziunile şi fracturarea unui femur îi făcuseră
fuga imposibilă. De fapt supoziţia îi era confirmată şi de textul
primit de la comenduirea superioară. Nu figura în evidenţele
militare sau civile. Absenţa notelor personale, mistuite în incendiu
, confirmau o dată mai mult supoziţia anchetatorului. Zile întregi
se învârtise prin preajma spitalului, încercând să obţină
permisiunea unui prim interogatoriu. Îl obţinuse. Ascultase tot cu
calm şi verificase. Totul se infirmase. Acum, la cel de-al doilea
interogatoriu nu se mai putu stăpâni. Să-l întrebe pe general, nici
vorbă! “Cum adică, el, generalul, să fie singurul care să fie în
stare să-l identifice, iar comandamentul nu?” Acestea-i erau
gândurile anchetatorului când părăsi clinica spitalului orăşenesc.
Rămas numai cu medicul, Dan i se adresă cu glas şoptit:
-
– Doctore, te rog fă-mi
un serviciu. Caută să intri în legătură cu generalul şi spune-i că
sunt aici.
-
– Da bine, bine, zise
el cu voce impasibilă, închizând uşa cu grijă în urma lui. Nu avea
de gând să se amestece în niciun caz. După părerea lui, fiecare
trebuie să-şi facă meseria pentru care era plătit. El era destul de
mulţumit. Îl pansase, îl oblojise cum se pricepea mai bine şi starea
lui de sănătate începuse a se ameliora. Îşi dăduse avizul pentru
interogatoriu fiind sigur că nu exista niciun pericol pentru starea
pacientului său. Mai departe , nu era treaba lui
-
-
***
-
-
Telefonul sună
strident și pe neașteptate,chiar când începusem a mă bărbieri.
-
- Da, am răspuns
reținut, temându-mă de cine știe ce întrebare la care nu știam ce să
răspund. Fusesem o vreme total absent. Cât? Nu știam. Făcusem ceva?
Vorbisem în somn?
-
- Pot vorbi?mă întrebă
vocea feminină cunoscută. Era veselă cum de mult nu mai fusese.
-
- Merge,a rostit ea
de parcă eu ar fi trebuit să știu despre ce anume era vorba.
-
- Ce merge?
-
- Merge domnule, merge
chestia cu casca…
-
- Serios?
-
- Ți-o spun cât se
poate de serios…
-
- Bravo ție că-ți
merge,sau bravo mie că ți-am adus casca
-
- Parcă mai contează.
-
- Ai dreptate. Și ce
ai reușit să așterni pe hârtie?.
-
- Dacă nu te deranjez
prea tare, îți citesc.
-
Și am avut parte de un
adevărat recital la telefon,până când mi-a amorțit urechea și
mâna,deopotrivă. Dar nu conta,textul era atât de împlinit,că-ți
intra în suflet cu o mare ușurință. Te vrăjea.
-
- Te felicit,am reuși
eu să îngaim la sfârșit.
-
- Deci ți-a plăcut…
-
- Păi cum altfel?
-
- Atunci scuză-mă,am
treabă,mi-a retezat-o brusc,închizând telefonul.
-
Am continuat să mă
bărbieresc de parcă nici n-aș fi fost întrerupt. Eram de-a dreptul
mulțumit că reușisem să revin în matca pregătită normală, măcar la
nivel de conversație.
-
Ajuns la bibliotecă,
încercam să –mi continui munca de transcriere în virtual a cărților
, când telefonul sună din nou. Era numărul ei pe ecran.
-
- Scuză-mă că te
deranjez,unde-i casca? mă abordă ea fără să clipească.
-
- Bă dar știi să dai
binețe…
-
- N-am timp. Lucrez
fără întrerupere și n-am timp de firitiseală. Deci?
-
- Deci ce? mă făcui eu
a nu înțelege,ca să mai câștig timp. Nu voiam să spun nimănui de ce
am făcut gestul acela.
-
- Deci casca,mă aduse
ea cu picioarele pe pământ.
-
- Bă,dacă-mi aduc bine
aminte,am aruncat-o la gunoi, am reușit să îngaim.
-
- Să nu spui că nu mai
poți s-o recuperezi.
-
- Ba da,că mașina de
gunoi n-a trecut încă.
-
- Unde ești acum?
-
- La serviciu.
-
- Dacă te rog să te
întorci s-o recuperezi este prea mult?
-
Ce puteam să fac? Nu
era loc de împotrivire.
-
- Bine,mă duc acum să
văd.
-
- Nici nu știi ce
bucurie-mi faci. Îți mulțumesc din suflet ,îmi zise ea închizându-mi
telefonul la fel de brusc.
-
M-am întors. Am
început să răscolesc containerul,cu îngrijorare. Dacă n-o găseam.
Dar am găsit-o și am sunat-o.
-
- Am găsit-o,i-am spus
și eu la fel de monosilabic,de parcă m-ar fi molipsit telefoanele
anterioare.
-
- Ce bine. Cum să-ți
mulțumesc?
-
- Să scrii. Așa o
să-mi mulțumești.
-
- Atunci la revedere…
-
- Stai așa. Casca nu
mai este plină. De aia am și aruncat-o.
-
– Nu-i nimic. Vin la
birou s-o iau. Pa!…Și iar închise telefonul.
-
Când a venit,am
observat că era schimbată. Avea ochii înroșiți de oboseală. Mi-a
luat casca și a băgat-o pe cap.
-
- Ce-i cu tine?mi-am
arătat eu îngrijorarea.
-
- Citește!îmi spuse ea
întinzându-mi o importantă revistă literară. Era fotografia ei
înconjurată de o povestire absolut impresionantă.
-
- Și ce-i cu asta. Eu
sunt bătrân și am făcut asta toată viața. N-am întinerit,i-am zis eu
înțelegând ce vroia să spună.
-
- Eu am întinerit,îmi
spuse ea strângându-mi ușor mâna în semn de rămas bun.
-
Am privit-o cum se
depărta. Tot așa ne depărtasem unul de altul în ultima vreme.
Aproape nu mai comunicam ocupați cum eram fiecare cu ale sale. Nici
nu ne lipseam unul altuia.
-
Apoi n-am mai știut
mare lucru despre ea,până când mi-a dat un telefon plângând.
-
- Am pierdut casca,am
pierdut casca. Cred că mi-a furat-o cineva din mașină
-
Ce puteam să-i spun?
Am încercat s-o potolesc.
-
- Am să-ți aduc alta.
Și din nou mi-a închis telefonul de parcă aș fi fost vinovat cu
ceva.
-
-
Să fi trecut o lună
sau două, nu mai țineam socoteala zilelor de când eram ca doi
străini care locuiau în comun, când, un scandal a propulsat-o pe
primele pagini ale revistelor literare. Cineva descoperise că unul
din textele ei fusese scris mult în urmă, de un autor al cărui nume
nu făcuse mare vâlvă în timpul vieții. De aici până la a se afla că
nici un text al sau nu era original, ci luat de pe undeva din
diverse timpuri n-a mai fost greu de dovedit. Marea doamnă
scriitoare, ivită de nicăieri, era o mistificatoare. O plagiatoare.
Revistele care au publicat-o și lăudat-o altădată, se scuzau cum
puteau, prin câteva rânduri, dezicându-se prin scuze comune. Cum
avea cineva să știe tot ce s-a publicat de-a lungul timpului pe
acest pământ? Bineînțeles că ea a dat vina pe mine. Că eu am adus
caca, că tot ce a scris a venit dictat de acolo,ca o inspirație
divină. N-a crezut-o nimeni. Nici casca nu mai era,s-o ajute ca
martor. Noroc că nu i-am spus de unde o aveam. L-ar fi chemat și pe
țăranul acela săracul prin anchete. Nici eu nu mă simțeam foarte
bine, dar mai aveam luciditatea să nu fiu luat de nebun. De fapt ,
acum, după ce m-am gândit mai bine, n-aș mai băga nici eu mâna în
foc susținând că tot ce s-a întâmplat a fost realitate sau vis.
Poate că ei, în dorința de afirmare,chiar i-a venit ideea să caute
prin locuri de mult neumblate, gândind că nu va fi descoperită. A
intrat curând într-o depresie din care n-a reușit să iasă cu
tratamentele obișnuite. A fost internată într-un sanatoriu, pentru o
durată mai lungă. O vizitam cât de des puteam,mai ales că un
sentiment de vinovăție tot nu-mi dădea pace. Nici cuvintele pe care
i le-am spus la începutul scandalului, când îmi reproșa numai mie
tot ce se întâmpla nu mi le iertam.” N-ai ținut tu cu tot dinadinsul
să fi scriitoare? Să-mi demonstrezi că ești mult mai bună în timp ce
eu pierd timpul mâzgălind hârtii? Uite, acum ești în rândul lor.
Ești comentată de scriitori!” Mă răzbunasem pe ani mulți de
umilințe. Dar tot cred că nu merita asta.
-
Într-una din zile, am
găsit-o stând veselă pe o bancă, de vorbă cu un bărbat, internat și
el . El vorbea despre avioane , ea vorbea în cuvinte necunoscute ,
care aparent nu aveau nicio noimă. Dar el asculta, se înțelegeau și
se bucurau, de parcă descoperiseră o lume nouă. M-am retras în
liniște. Nu mai era nimic de făcut.