Ștefania Oproescu - Poezii
 

Dinții ciorilor

După ce se opera sângele dinților de lapte
trași cu ața din gingiile speriate
osul mort aruncat peste casă
era oferit ciorilor la schimb cu dinți de oțel
câte generații au repetat ritualul
până când ciorile
sau cine știe ce duh mai milos
ascultând rugămințile
au înflorit gurile bunicilor și părinților
cu dinți de tablă
care zâmbesc acum din morminte
crucilor așezate la căpătâiul timpului lor.


Drog

Poate că într-adevăr
viața e trei sferturi albastră
asortată astrului răsădit
ca oaza în hăul ascuns
sub depărtări învelite de taine
poate că într-adevăr
puțina culoare
scăpată din tirania albastrului
ne-a fost lăsată ca un drog
din care să gustăm visul sălbăticiunii
când fierbinte glonțul îi înflorește inima.


Jertfă

Să nu mă mai urmărești satirule
cu răsuflarea ta pătată de nesaț
de când am plecat din leagănul zborului
m-am întors în tărâmul cald
unde locuiește copilul Sisif
care mătură necontenit
cu mătura de nuiele înmugurite
frunzele căzute în păduri
după prima arsură a brumei
înălțând ruguri pe care plecații
oferă absențelor jertfe de vânt
 

Melancolie

Va trece ea cumva și noaptea aceasta
inutilă ca un ogor sărat
în care rodesc doar ciulinii
și pe care-o veghez ca pe o rană
bandajată cu vorbe de leac
înșelătoare semințe ale răbdării
va trece ea cumva și ziua aceasta
răsărită din desfrunzirea gândului
îngreunată cu amintirea migdalată
a nebuniei cu umilința valului
eșuat în uitarea împietrită a țărmului
va trece ea cumva și nebunia aceasta
în care chemările se destramă
și în care din ce în ce mai stins
pâlpâie fulgerul de la inimă până la până la plâns.

 

Fantoma liliacului alb

Ispită răsărită în noapte,
albă se înalță peste umărul tău
fantoma liliacului alb
dincolo de gardul ce desparte închipuiri.
Rupi ramuri înflorite
împarți tulpinile în buchete. Două.
Unul pentru vis,
altul pentru mireasa din ninsori. Visul tresare.
Din scâncetul lui, lava trădării
aruncă buchetul
înainte să se destrame de tot bocetul
care se îngână, ecou strivit între două lumi:
Liliacul rupt se ofilește până dimineață!
strigi,
întunericul din cameră nu aude, nu vede.


Ochi de apă, ochi de aer

Deschis din țipăt, ochiul de aer
învață frica din aproape în aproape
odată cu mersul prin cicatrici suprapuse.
Inelele respirației țes sorbul de aer
spre adâncul înaltului
cum țese timpul inele în trunchiul copacului.
Frica ultimă stă ascunsă
după cortina unui mâine invizibil.
Sorbul pământului e doar legenda singurătății,
sorbul apei, doar capcană vie.
Zâna bradului nu călătorește
cu barca lui Caron.
Pericol nevăzut, respirația
țese necontenit gogoașa
peste prezentul ce se visează fluture
până când pleoapa se închide.
În vârtejul nemărginit de aer,
Timpul petrece fără cuvinte.


DOR

Nu mi-a fost niciodată dor de pâine
până când foamea nu mi-a lătrat
câine hămesit în măruntaie.
Nici de povești nu mi-a fost dor
până a venit vremea să le înțeleg tâlcul.
De cunoaștere nu mi-a fost dor
până nu i-am simțit pulsul în tâmplă.
De dor nu mi-a fost dor
Până mi-a ars ca bruma insomniile.
De tine moarte, încă nu mi-e dor.
Cât mai am timp
ademenește-mă cu ceva, care să împace
știutul cu neștiutul,
cum ar fi somnul copilului
legănat în brațele mamei.


Mâine

Se plimbă ca o lebădă rătăcită, privirea.
Pe lacul imaginar, doar ceață.
Lin se prelinge spre culise,
balul mascat al vorbelor.
În urmă, poteci de petale ofilite,
urme ale pașilor de ieri.
Fardul arămiu al soarelui clipind în stingere
amăgește uneori răsăritul
privind înapoi pe sub nori.
Mâine o să fie o zi frumoasă!
Mâine…


Visul lui Holderlin

Nu se întrupa decât în brațele visului,
suspinul de aer vibra
făcând extazul să se răsfețe
în fericirea necunoscută pe tărâmul
din care era răpit de iluzia tiranică a dorinței.
Explozii de artificii amplificau minunea,
lavă blândă îi ținea trupul captiv în miez de vulcan,
nu pășea, nu zbura
era într-un legănat de iarbă,
brațele din vis înfloreau învelindu-l cu aer amețitor,
nu era în timp, nu era în cuvânt, era în cântec,
respira frumusețea nevăzută
rătăcind pe alte dimensiuni ale închipuirii.
Era zeu, ca în visul său, alceva nu dorea
însă visul, ca orice vis, s-a destrămat brusc
și l- a lăsat-o într-o realitate
ce devenise între timp mai urâtă.


Amăgire

Secunda alcătuirii după chip și asemănare
nu mai păstrează memoria atingerii.
Prima îmbrățișare a făptuirii
alunecă oarbă printre două tăceri
nici măcar așteptarea cunoscând-o
și nici vieți și nici morți .
Sosirea în trup vine de dincolo de alegere
așa cum viața de rezervă intră în vis nechemată.
Pecetea întâmplării se arată pe epidermă
când aceasta se încrețește sub prima respirație
apoi, zi după zi înaintează,
curge spre înainte de început
amăgind în răstimp închipuirea
salvatului dintr-un naufragiu.

 

 

Sursa: Gheorghe Neagu, 2018