« Revista ASLRQ
 
Angela Furtună - Poeme
 
Elegii

1.
am avut lumea pe mâini
am păstrat doar cuvintele
din răzbunare pentru instinctul de a arde mocnit
în inima lucrurilor

2.

pupile dilatate și respirație amânată
sub narcoza poeziei:
neputincioase evadări din capcanele
întotdeauna prea mici
pentru cuvinte imposibil de mimat
căci fumul ce se ridică din ochii unor vulpi albe
ajunge deasupra norilor

primii oameni și-au uitat mai întâi limba
și abia la urmă zeii
dar oamenii cei din urmă își devorează mai întâi idolii
și numai în cele din urmă se leapădă de origine -
doar acele umbre aliniate pe mal
precum veșmintele abandonate de sinucigași
înainte de botez
când toate se domolesc
în jur
identitatea fără trup a

pe când construiam libertatea cea mai adâncă
nu aveam în fața ochilor decât un zid

în acele vremuri, stingerile

3.

urme de tălpi pe zăpadă
albine
reci în livadă dis de dimineață
teama
pândește în jurul frunții
incinse cu un brâu
alb când se ridică din abur de crini
deasupra sicriului gol
ce va fi coborât în pământ
printre rădăcini
ciutura căutând roua
în inima cărtițelor

am visat toate aceste lucruri
pentru că sunt un mort
însetat

sau poate că am un trup
de cuvinte
care încă nu vorbesc

am destinul unui caprifoi
verde cuib în visul de nea
sau mai bine o inimă
ce bate acolo unde nimeni

4.

dacă nu mi-ar fi fost frică de viață
nu aș fi putut scrie poezie, ca Homer și Hesiod,
ci condamnări la moarte pentru poeți
la fel ca Platon sau Heraclit din Efes –
dar mie mi-a fost întotdeauna teamă să închid ochii
și să privesc carnea pe dinăuntru
să văd curgerea zbuciumată a licoarei prin interiorul carotidelor;
altfel decât a merge cât trebuie, am știut că direcția este drumul cel mai scurt dintre ascunderea și revelația sinelui
viața ca o magie neagră
pe buza histrionului

toate lucrurile bune care au rămas în urma mea
nu vin din viața aceasta
nici din morții mei neodihniți
ci din acele vremuri, când cuvintele ardeau mocnit în candele
împrăștiind asupra lucrurilor
o stare de așteptare
din care nimeni niciodată nu a ieșit

5.

în acele vremuri, când liniștea cobora asupra supraviețuitorilor,
când aveam cu toții un nume
și ghiceam de departe taina călăuzelor


simplitatea de a ne măcina deșertul
ca și cum
în interiorul carcasei poleite
izvoare de mătase țes veșminte pentru bucuria de a fi

nu păream atât de vii precum cuvintele noastre
mai degrabă am fost lăsați să sângerăm
singuri
lângă textele sacre
din care am venit
în acele vremuri

6.

am visat că a fost odată o fâșie de noapte
ce mi s-a desprins de trup cum o armură de foc,
unchiul Ion viu și mort în război
copil altădată sărac dar azi plin de glorie
vorbea calului rechiziționat de armată
și îi ordona să nu facă și el copii
pe care patria să-i arunce în gropi comune –
cimitirul de cai e plin de jucării ca și cimitirul de oameni vii

dar numai în exilul de sub pământ
de la o vreme, mi-am pus problema dacă mi-a venit sau nu
sorocul de întoarcere
și, desigur, întrebarea : eu pe cine moștenesc ?
pe cei ce mi-au dat botezul și numele
sau pe cei ce mi-au furat bunul obicei de a visa

mi-am tradus cărțile într-o limbă de camuflaj și mi-am cumpărat o graniță,
mi-am luat țara înapoi de la talcioc ca pe o țintă mișcătoare
jucând în cătarea unei arme din al doilea război mondial,
așa cum în copilărie dansam pe muzica filmului mut și mă înțelegeam de minune cu imaginile unor necunoscuți ce se accelerau către obiectivul fotografic
rânjind generos înspre colecționarii de traume

am învățat să împăiez cerbi, urși, vulpi și păpuși
casa mea stă pe un fir subțire de pământ
bântuit de schizofreniile celor ce
desenează pe hartă libertăți și închisori

gol și plin e sufletul meu
însuflețind bucuria de a scrie
un testament pentru radiografia celor două frici de moarte
din care e făcută granița dintre mine și eu

7.

acum știu tot ce trebuia să știu,
și știu tot ce trebuia să simt atunci când eram recunoscătoare numai cuvintelor, nu și ființelor,
nimic mai mult -
deci sunt un fel de liniște
cum un voal sub care pulsul se temperează,
în realitate
eu sunt îngerul de pază pentru toți cei înscriși în karma neamului meu,
eu sunt recuperatorul de istorie personală furată din marea minciună colectivă –
ziua e din ce în ce mai lungă, iar ceilalți bătrâni au stins înaintea mea lumina de Bobotează :
în paturile noastre de la azil
suntem doar niște bibliotecari zburători
uniți de cărți și sfâșiați de inimi
sloiuri în care picură
focul furat de la Hades și rațiunea sustrasă de la Atena –
noaptea eu sunt un vis ce trece de la o păpușă la alta,
o energie maternă ne învelește bine
sub foșnetul tuturor poveștilor
din care bătrînii învață cum se naște sufletul
în viața de dincolo

acum liniștea amânată cuprinde
strat după strat
libertatea lăuntrică
ghemul de pe geam este o inimă de ger
cărțile șușotesc în somnul meu
unde viermuiesc copii abandonați afectiv de neamul alungat din țara lui ;
tot ce mi se întâmplă acum seamănă cu o misterioasă muzică scrisă pe o limbă în care nu am voie să înțeleg nimic
dar în care pot să simt totul,
acum știu tot ce trebuia să simt pe vremea când trăiam numai prin cuvinte
bucuria de a avea aripi
pentru zborul dintre ritualuri
mimând viața prin artă
acum aici
nimic mai mult nici mai târziu

Sursa: Angela Furtună, 24 februarie 2018