Ionuț Caragea - Insula lui Ovidiu

Ionuț Caragea - Insula lui Ovidiu* poem inspirat din legenda Insulei lui Ovidiu dacă vrei să ştii ce înseamnă singurătatea gândeşte-te la Ovidiu şi la petecul lui de pământ calcaros înconjurat de apa lacului Siutghiol gândeşte-te la omul care privea cerul şi atingea norii cu degetele încercând să-i aducă mai aproape de el încât să fie trepte către templul zeilor şi să afle direct din gura lui Jupiter de ce trebuia să îndure exilul gândeşte-te cum implora pescăruşii care plonjau după hrană în dâra de spumă din spatele corăbiilor care traversau lacul: „- nu mă luaţi şi pe mine cu voi până la Mediterana?” dar pescăruşii se aşezau pe catarge şi îl priveau ca pe un frate de-al lor cu aripile frânte de care trebuiau să se despartă fără să scoată un ţipăt gândeşte-te la braţele lui cum trăgeau neputincioase la ramele unei corăbii imaginare sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze zadarnic efort şi sufletul rămânea atât de singur încât nu mai ştia pe ce lume se află oare insula era purgatoriul în care trebuia să se cureţe de toate păcatele sale? gândeşte-te cum vorbea cu peştii bătrâni pe care-i hrănea cu firimituri de pâine despre inima lui pe care timpul o curăţase de solzi şi o lăsase să bată pe ţărmul amintirilor tot mai erodat de ambiguităţi şi lacune gândeşte-te la poemele lui triste scrijelite pe scoarţa sălciilor plângătoare sau pe scoarţa stejarului bătrân din faţa colibei din chirpici în care îşi ducea veacul gândeşte-te la crivăţul iernii şi la salbele de lacrimi îngheţate dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte care să-i aline dorul de casă gândeşte-te la hainele lui ponosite impregnate cu mirosul puternic de baltă sau cu fumul de bălegar unde erau mantiile lui curate şi elegante? unde erau băile romane calde şi pline de flori? toate drumurile trebuiau să ducă la Roma dar paşii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie poetul desena cu un băţ de stuf pe nisipul umed chipul soţiei sale, Fabia chipul fiicei sale, Perilla chipurile tuturor rudelor şi prietenilor apoi îi îmbrăţişa pe toţi cu un oftat îndelung şi rămânea doar cu cochilii de melci în palme un şarpe se ivea dintre pietre şi-l ispitea să se aventureze în adâncul apelor nu greşise cu nimic doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă ceva care l-a inspirat să scrie şi să ia atitudine împotriva unor acţiuni imorale aşa a devenit proscris în afara legii şi câte scrisori i-a trimis lui Augustus şi câte scrisori i-a trimis lui Tiberius degeaba dacă împăraţii aveau inima de piatră poetul a murit la Tomis unde a fost şi înmormântat acum statuia lui de bronz ne priveşte meditativ din faţa muzeului de istorie din Constanţa mulţi trec pe lângă ea fără să ştie că Publius Ovidius Naso a fost poetul roman care a devenit poetul Daciei Pontice poetul care a scris în limba geto-dacilor contopindu-şi sufletul cu cel al înaintaşilor noştri gândeşte-te, gândeşte-te şi iar gândeşte-te 2000 de ani au trecut de la ultimii paşi ai poetului pe acel petec de pământ calcaros înconjurat de apa lacului Siutghiol iar dacă nu mă crezi poţi merge şi tu pe insula lui Ovidiu iar când valurile vor mângâia ţărmul vei auzi Tristele şi Ponticele *Poem dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la naştere şi a 2000 de ani de la moarte.