« Revista ASLRQ

Lucian-Victor Bota - Poeme



***
acum nu mai am gânduri
moartea îşi preumblă ghearele
prin mine
iluziile anotimpului
se inhibă
ca o primăvară care păşeşte greu
prin zăpadă


***
ce liniște !
afară trăirile pierdeau din contur
şi totuşi tulburările apei
se văd intens
când cerurile se întredeschid
prin zbaterea aripilor
unui pescăruş
şi țipătul acesta îmi pare
smuls cu tot cu rădăcini în care apele
îşi făceau
veacul
să curgă.


***
irişii au început să înflorească
din momentul în care
ochii tăi au mişcat cu pleoapele
dimineața
în care mă trezesc


***
porțile acestea nu se mai deschid !
--au fost zidite --
cândva intrau pe ele mii de suflete ,
azi stau scrise numele
acestor umbre călătoare ,
care au trecut granițele timpului
şi s-au aşezat în istorie ,
doar Tu , Doamne, mai poți alege
care din umbrele ce vor urma
să treacă dincolo de gard !


***
negreala asta îmi împarte ziua
în întuneric şi lumină
aici îngerii tac
dincolo duc povara aripilor
eu mă car în spate
urc pe şira spinării
să mai văd anotimpurile
cum se dezăpăzesc


****
de abia se înghesuie lumina
să pătrundă prin fereastra îngustă
m-am ascuns în mine
să construiesc ferestre
mai largi decât inima mea
mai largi decât poate încăpea un bulgăre
de lumină într-o încăpere
minusculă
cu ferestre imaginare


***
era aşa de frig
încât crăpat-au pietrele în mine
acum duc o supradoza
de tăcere
întrucât trupul meu se sfarmă
rămân un cub de gheață
plutind
într-o ceașcă lăsată timpulu


***
e ultima iarnă
şi timpul aşază zăbrele de gheață
ferestrelor
zâmbete alungate din lut
carne
zăcând în rugină


***
pe o parte am nişte îngeri
îngenuncheați de gloanțe nu mai am anotimpuri
doar friguroase amintiri
ating aceleași unghiuri ale singurătății
din ochi mi se revarsă cerul
ca o rană deschisă
sau ca un trup pietrificat


***
drumul acesta nu duce nicăieri
dincolo de granițele timpului
nu se vede nimic
nici că ar veni un birjar c-o caleaşcă
să te ia să te ducă
doar singurătatea e la pas cu tine
prin acest nimic
când drumul acesta nu duce nicăieri
te simți obosit
și ți se pare că tragi după tine
pe acel birjar cu caleaşca lui care ar fi trebuit
să te ducă
să te ducă dincolo de noapte
către ziuă


***
nu m-am oprit la uşile acestea grăitoare
m-am aşezat la fereastră imaginându-mi zborul unui avion în linie dreaptă
atunci am observat cum cerul se prăbușeşte
ca o halcă de carne
din care săngerează piloții
căzuți la datorie
la uşile tale bat Doamne
că odată cu trecerea timpului
mă simt căzut
din acelaşi cer
din aceeași halcă de carne
și duc aceeași cruce
la datorie


***
îmi aşez gândurile
într-o piatră şi o arunc în mare
atunci trunchiul de lumină
se va vedea ca o bulă
de carne
printr-o oglindă
tăcută


***
e tot mai frig
lumina asta e oarbă şi surdă
numai trupul meu stă încolăcit
într-un colț
unde mai bate o inimă
şi nimeni nu-mi ia inima în brațe
țoți o țin între dinți răstignită
la capătul umbrei
m-am aşezat altar îngenuncheat
în timp ce rugăciunea
nu alungă pietrificarea-mi


***
m-am oprit lângă inima
ta
și azi îți mai scriu de mână
dar m-am oprit odată cu ea
atunci am înțeles
a fost ultimul
cuvânt


***
la capătul lumii e întuneric
nimeni nu mai sculptează lumina redându-i viață
nici la capătul firului de ață nu este continuitate către ziuă
liniștea are limba clopotului înnodată
anotimpurile nu mai au glasul păsărilor de altădată
pe marginea prăpastiei suntem noi
cei care căutăm
lumina gata sculptată
tunelul are deja zidurile ridicate la capete
înlăuntrul sufletul nu mai
aprinde nimic


***
afară materia lăcrimează
un pian se aude subtil
parcă cordonează picurii de ploaie
în paşi de dans
și muzica aceasta
şi paşii tăi
şi glasul tău
sunt tot ce au mai rămas
acoperământ
peste pământ peste mare şi țărm


***
poezia de la miezul nopții
nu a avut niciun efect
ți-ai aprins o țigară
și ai lăsat-o pe noptieră
vezi tu versurile erau pentru tine
nu ca să le arzi
ci să țină mocnit focul
când din suflet
cazi


***
tăcerea mea nu ar trebui
să sugrume pe nimeni
nici camera aceasta
în care dimineața vine şi îmi spală geamurile
de negreală
nu ar trebui să poarte nuanțe gri
mă îmbrac în aceeași dimineață albă
tăcerea umblă
prin mințile colorate de clovni


***
poezia mea
lasă dâre de cerneală
pentru unii puține
pentru alții multe
însă pentru mine e mană cerească
lăsată țărânei să dospescă
fără să lase dâre de
nisip
pe uşa bibliotecii


***
de atâtea ori aud luna oftând
şi adorm cu tine-n gând
când noaptea cade ca o perdea
peste trup și inima mea
de atâtea ori te aud râzând
ca un izvor de munte curgând
şi noaptea-mi pare tot mai grea
când apasă dorul peste sigurătatea mea
oftez crezând că noaptea se va duce
undeva în van ca să se culce
şi dimineața când va veni
cu tine-n gând nu voi mai fi


***
pe cărările acestea
în urma ta cresc numai spini
mi-ai lăsat sufletul să zacă gol
pe o cruce care creşte
în mine și nu am coroană de spini pe cap
dar simt cum cresc piroanele în palme
și în tâmplă
nu e cazul să te alarmezi
mă vindec bând ultima picătură de sânge
care mi-a mai rămas
și din spini în urma mea se vor înălța
trandafiri până sub talpa lui Dumnezeu


***
azi
toată ziua a fost neagră
și n-a fost a şaptea zi ..
când trimiteam sufletul
încă de la intrarea în biserică
să se roage
să se mântuiască
stând în genunchi în fața unui Dumnezeu
care încă mai face recesământ
şi mai ia o oaie dintre noi
să pască în grădina Ghețimani
cum a făcut azi ...

11ianuarie 2018

În memoriam Elisabeta ISANOS


***
uneori
ne e dor de casă
de părinți
de bunici
de pomii din fața casei
de lumina dimineților
petrecute alături
şi acum când nu mai sunt
dorul parcă taie lemne
icoane pentru
sfinți


***
toată lumina se dispersează
şi atunci mă cuibăresc în mine
într-un mine în care
am aşezat un staul la căpătâiul căruia
stă un înger cu o lumânare
în mână și plânge
în staul n-am pus nimic
în afară de lacrimile îngerului
sub aripa căruia îngenunchează
cenușa mea
la capătul luminii ..


***
curând vom fi singuri
şi goi mi-am spus
timpul acesta seamănă cu o cupă de nisip
unde ca nişte copii depănăm amintiri
desenând chipuri efemere


***
aripile mele nu au loc
pe cerul acesta
e trafic infernal
se merge bară la bară
şi cerul se îngustează precum o ață
plină cu elefanți care zboară
de colo colo
până când ața devine o linie subțire
imaginară
 

Bota Lucian-Victor (n. 04.12.1986, Ocna – Mureş). A urmat cursurile Grupului Școlar
Agricol „Alexandru Borza” din Aiud și este absolvent al Facultăţii de Zootehnie şi
Biotehnologii din Cluj-Napoca. Locuiește în Municipiul Aiud.

Activitate literară:
2008: publică în revista Pagini aiudene poeziile Timpul şi În adâncul inimii;
2009: publică în revista Discobolul poeziile Suflet în mişcare și Simt;
2009: debut în revista Visul (Orăștie) cu poeziile Lacrimi (nr. 46), Rupt (nr. 36), Viața, Sunt o lacrimă și Pe lângă lac (nr. 36);
2009 – 2010: a participat la colocviile de literatură şi arte sub egida Centrului Cultural „Liviu Rebreanu”;
2013: îi apar poeziile Praf de toamnă și Sunt scriitorul cu sufletul în cătușe în revista Singur;
2013, septembrie: publică în Revista A.V.A (nr. 6) poezia Într-un moment al învierii;
2013, noiembrie: publică în Revista A.V.A (nr. 8) poeziile Oglinda și Curcubeul;
2016 (2, 3 și 5 august): publică pe webcultura.ro poeziile: E atâta ploaie, Fereastră deschisă, Lupii;
2016 – 2017: publică versuri în antologiile Aripi de zăpadă (editura LifeArt, 2016) și Antologia prieteniei (vol. I, editura omega Buzău, 2017);
2017: publică poezie pe eCreator.ro.

Alte publicații:
Itaca (Dublin ), Revista Cenaclul de la Păltiniș, Sintagme Literare, Banchetul, Revista Logos şi Agape, Revista Parnas XXI , Vox Authors, Observatorul din Toronto,
Armonii culturale, Contraste culturale, Alchimia, Revista Nouă, Oltart și 13Plus.

Alte antologii:
Prietenia Vol 2 Izvorul Cuvântului 2017
Literatura din călimară Vol 2 ...2017
Uitare de sine Armonii culturale colecția PrintHope 2017
Jurnalul unui câmp de aripi Artcreativ 2017
Antologia Poetica - Cenaclul Poetic Schenk, Editura Dyonisos, Germania, 2018


Volum propriu:
Lumea în care orbii alungă lumina, Editura Napoca star Cluj-Napoca ,2017

Premii:
Diplomă din partea Editurii Verban
Diplomă de participare la concursul Nicolae Drăgan
 

Sursa: Lucian-Victor Bota, 2018