EU LA PUTEREA A DOUA SUNT DUMNEZEU sau SCURTĂ REFERINŢĂ DESPRE CARTEA
„EU LA PATRAT” (editura FIDES, 2017), autor IONUŢ CARAGEA
Motto: „Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă
scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.” (Citat din carte)
...Şi lacrima e prezentă pe foaie... E prezentă şi-n suflet! E o prezenţă de
fericire, de imensă bucurie! Ori, a-ţi intersecta tangenţial viziunile
proprii cu trăirile poetului Ionuţ Caragea, înseamnă un moment euforic
imposibil de redat prin cuvinte, doar poate de profilat aceste trăiri prin
lacrimi. Lacrimi sincere, pure, de parcă aş fi cuprins o magnifică statuie
de aur înălţată cuvintelor, de parcă aş fi cuprins un Univers imens de
iubire menţinut de doi ochi albaştri senini ca cerul, de un suflet măreţ ce
aparţine unui Om onest, de o minte lucidă şi ageră, de sentimente nobile
exprimate faţă de Părinţi, în primul rând, apoi faţă de fetiţa care poartă
doar rochiţe dantelate, faţă de Patrie, faţă de Omenie şi Omenire, faţă de
valori care, dacă nu sunt transmise prin sânge, nu mai ai cum le dobândi. Şi
aici nu se sfârşeşte şirul calităţilor caracteristice poetului Ionuţ
Caragea. Încântată să recunosc în poet un iubitor al adevărului istoric, un
mare patriot.
Biblioteca mea personală, poate nu este ca un ocean de mare, fiindcă foarte
multe din cărţile citite iau calea spre familiile prietenilor sau ale
cunoscuţilor, dar este scumpă, fiindcă colecţia ei numără o mulţime de
titluri ale scriitorilor pe care i-am cunoscut (unii mi-au devenit
prieteni!), ca de exemplu: părintele Corneliu Paiu; prozatorul Alexandru
Mihăilă; poetul Adrian Păpăruz; scriitoarele Lidia Vrabie şi Ludmila Sandu;
filozoful Laurenţiu Vasiliu; poeta Dorina Codreanu; jurnalista Irina Staver;
artistul Victor Cobzac. Numele lui Ionuţ Caragea în şirul enumerat, este
unul strălucitor, iar opera distinsului scriitor este menită să înnobileze,
să îmbogăţească spiritul, să cheme la meditaţie, să cultive calităţi
înălţătoare.
Am lecturat cu multă atenţie conţinutul florilegiului „Eu la pătrat” de
Ionuţ Caragea (Conţine poeme în vers clasic, aforisme (333), cronici,
referinţe şi recenzii). În repetate rânduri mi-am oprit ochii peste
rândurile înşirate ca peste nişte mărgăritare selectate de mâna celui mai
iscusit giuvaiergiu, dar nu mă puteam hotărî să-mi ordonez gândurile într-o
referinţă. Am considerat şi cred că trebuie să fii rudă cu Dumnezeu ca să
poţi pătrunde sensul celor relatate de poet c-o uşurinţă vădită, dar nu una
simplistă, ci una care orbeşte prin frumuseţe, armonie, profunzime şi
trăire. Sau retoric, mi-aş exprima gândul în felul următor: „Cum se poate să
apreciezi un Om sau rodul activităţii sale, dacă acest Om îşi cunoaşte cu
exactitate valoarea, ştie cine este şi, mai ales, este conştient de
importanţa operei sale pentru posteritate?” Ideea enunţată este evidentă în
versurile din poemul „Taci şi execută ca un bun soldat”, pag. 75:
„va veni şi vremea când mă vor iubi / şi-mi vor înţelege jalea inimii...”
Sau în cutremurătorul poem „Şi te închini”, pag. 74: „durerea nu-i o cale,
de nu ştii să o porţi, / bei vinul din pocale şi îi jeleşti pe morţi. //
ideile-s corupte, cuvintele-s murdare, / iubiri cu haine rupte, atac şi
apărare, / o viaţă-ntâmplătoare nu-ţi va grăbi clemenţa, / de cauţi
ajutoare, te bântuie... demenţa. ”
Şi cât de evidentă este durerea întrebătoare ce macină sufletul poetului,
exprimată în poemul „Un Dumnezeu în treizeci de-universuri”, pag. 82: „N-aş
vrea ca tot ce-am scris să nu mai fie; / De ce n-ar fi nemuritor cuvântul /
Atunci când el devine poezie?
De ce îl faci totuna cu pământul? ”
Preocupările şi scopul activităţii sale, poetul le redă în poemul „Micul
arhitect”, pag. 52: „Construiesc paradisul, paradisul pierdut, / Tot ce
vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut, / Sentimente, cuvinte, năzuinţe,
idei, / Construiesc paradisul pentru oamenii mei!”
Şi ce frumos este îndemnul poetului în poemul „Cu un strop de fericire”: „Şi
spun către-ntreaga lume: / Fericirea n-are nume, / Iar de vrei s-o simţi în
pântec, / Scrie versuri, fă un cântec... / Sau citeşte, căci lectura / Îţi
sfinţeşte chiar şi gura, / Iar cu-n strop de-nţelepciune / Vezi lumina din
genune...”
Anterior vorbeam despre încrederea poetului în grandoarea sa, prea bine
cimentată în versurile sale din poemul „Coloana infinită”, pag. 32: „promit,
ne vom atinge şi vom clădi iubirea, / Coloană infinită cu palmele pe cer, /
Şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea / Când inimile noastre nu vor
avea reper...”
Sau cât de viu răsună întrebarea poetului: „Cu cine se luptă întruna poeţii?
” în poemul „Soarta poeţilor”, pag.71: „Cu umbre, cu demoni, cu muze
parşive, /
Cu versuri în sânge şi lacrimi tardive, / Cu vise cumplite-n secundele-n
care / Idilele nopţii ne sunt mai precare...”
Un vădit argument al afirmaţiei că poetul Ionuţ Caragea îşi cunoaşte
valoarea e prezent şi în poemul „Vodă Caragea”, pag. 86: „Motto: Pe
nesimţiţi i-aş pune pe goană, /
Aş vrea de rele lumea s-o scap; / Sunt suveranul fără coroană / Şi fără
tron, cu scaun la cap. // Atâţia oameni n-au să ştie / Cine a scris aceste
rânduri: / Un sclav ales de poezie / Sau sclavul propriilor gânduri? //
Oare-am iubit? Am fost exemplul / Ce trebuie urmat de mase? / Sau am zidit,
cu ură, templul / Credinţelor primejdioase? // Am fost perfect? Mai am
defecte, / Să mă condamne generaţii? / Ideile mi-au fost corecte / Sau tot
ce-am spus sunt aberaţii? // Nu vor afla, doar dacă visul / Mi-l vor fura în
zorii zilei, / Forţându-mi, schimnic, compromisul / Cu diriguitorii milei.
// Să stau la mâna lor, să-mi ceară, / Să îi înveşnicesc în odă, / Să-mi
pună chipu-apoi în ceară /Şi să devin, post-mortem, Vodă. ”
Poetul Ionuţ Caragea trece viaţa printr-o pluridimensională trăire,
recunoscând că, deşi este amară, viaţa poate fi ornată în roz, exprimându-şi
astfel iubirea chiar faţă de mirosul „duhnit” al pământului de la oasele
sacrificaţilor eroi, eterni nerăzbunaţi, deoarece trufia, aroganţa şi
prostia omenească sunt „calităţi persistente” ale biciuitorilor şi
răuvoitorilor care opresc perpetuarea sacralităţii bazate pe iubire. În
poemele scriitorului, romantismul e bine conturat, lipsit de confesiuni
banale. Aş încerca să semnez radiografia acestui suflet măreţ şi nobil şi aş
afirma cu toată responsabilitatea unui cititor fără studii de critic literar
că Ionuţ Caragea face parte din galeria marilor scriitori din literatura
română.
O lacrimă, precum miile ce mi-au scăldat obrajii, a căzut şi asupra versului
în care poetul o elogiază pe Mama, îşi exprimă profundul respect faţă de
Femeie, în general. Şi poeziile, dar mai ales aforismele poetului, sunt
ţesute în pânză fină de borangic, scăldate fiind în transpiraţia realului
împletit cu visarea. Mări fremătânde, codri cu jivine, cotloane cu fantome
se deschid vizorului numai de la studierea coperţilor cărţilor Domniei sale.
Poemele, dar şi aforismele, înscriu în aerul cotidianului un strigăt de
durere omenească, un strigăt de-aducere aminte, un strigăt de avertizare:
suntem pe muchie, suntem pe ultima treaptă!
Poetul Ionuţ Caragea, atât de tânăr fiind, (doar 42 de ani) emite gânduri şi
realităţi, stări, situaţii, care parcă ar fi fost trăite pe parcursul a
lungi şi grei ani de viaţă. Probabil, experienţa exilului creator l-a marcat
puternic. Într-unul dintre poeme, poetul îşi exprimă dorinţa de-a lua viaţa
de la început, dar cu mintea şi cunoştinţele pe care le deţine în prezent.
Numele scriitorului Ionuţ Caragea îmi este cunoscut încă dinainte de-a avea
legături cu tehnica digitală şi de-a flirta cu lumea virtuală. Este un nume
care s-a impus printr-o vastă operă, (peste treizeci de cărţi), iar pe
potriva mărimii operei Domniei sale, a reuşit să acumuleze în portofoliu
cronici şi referinţe care-l onorează. O astfel de apreciere este şi cea
venită din partea criticului Maria-Ana Tupan, care realizează prefaţa:
„Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui
Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în
adâncul viziunii poetice, ele ar descoperi canale comunicative cu reţeaua de
profunzime a acestui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi
intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. Ionuţ Caragea se doreşte şi el un
exponenţial, un Eu la pătrat, un tensor de energie capabil să se ridice
pentru a întâlni câtul operaţiunii inverse prin care Dumnezeu este redus la
sfinţi – „rădăcina divinităţii.”
Astfel, conştientă de faptul că nici talentul şi nici responsabilitatea faţă
de o operă atât de imensă, atât de spectrală prin profunzimea ideilor
lansate, nu-mi permit să enunţ decât trăiri proprii, reieşite din rândurile
citite, îmi rotunjesc aici modesta mea referinţă, însoţită de cea mai
sinceră recunoştinţă exprimată poetului, scriitorului Ionuţ Caragea, pentru
opera sa, pentru disponibilitatea de-a mi-o pune la dispoziţie, dar şi
reieşind din atitudinea Omului Ionuţ Caragea faţă de umila-mi persoană. A
ştiut să mă încurajeze când am avut nevoie; a ştiut să-mi calmeze fără prea
multe cuvinte spiritul înfierbântat prin asocierea mesajului unui aforism
ce-i aparţine cu starea pe care o trăiam în acel moment. Apoi, printr-un
comentariu (sau o constatare), mi-a apreciat versurile!
Închei această logos-prelegere cu un colaj alcătuit din versurile-idei,
selectate din unele poeme ale poetului Ionuţ Caragea. Ce poate fi mai
vorbitor!
De cine fug, nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative
Şi mă opresc. De ce-am fugit?
***
Nu mă închin la regii nemiloşi
Chiar de rămân cu negru în pupile;
Pelerinaj prin viaţa de apoi:
Trei sute au murit la Termopile.
***
Avem nevoie de cuvinte
Pe crucile din cimitire?
Poate ne vom aduce-aminte
Când moartea ne va da de ştire
...şi ne iubi-vom în tăcere.
***
Azi gânduri se înfruntă
În coliseul morţii
...
Arhanghelii durerii
Te vor lăsa să zbori
***
Zile după zile în întreaga lume
Joacă baba-oarba şi dă moartea-n dar
***
S-a stins ultima dorinţă:
Nu putem fi iarăşi tineri.
***
E mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
E dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
***
La ce-i bună groapa, dacă ţine rece
Şi prin faţa crucii nimenea nu trece?
***
Am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.
***
Lumea te crede alcoolic,
Semnele toate o-arată;
...
Moartea o sorbi cu privirea,
Pleoapele cad obosite...
***
Moartea-n patul meu se-aşterne,
Este văduvă bătrână
Şi mă roagă Doamne, Doamne,
Să mă culc cu ea pe-o rână.
***
Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,
Către tine-întind o mână, din neant să te cobor.
***
Mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
Şi ele mă întreabă... şi nu vreau să le mint;
De la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,
Voi celebra cu crucea – o nuntă de argint.
***
Şirul poate fi continuat la nesfârşit, dar mulţumindu-vă pentru bunăvoinţa
de a-mi fi lecturat pledoaria, am să menţionez încă un gând: Opera lui Ionuţ
Caragea vine din adâncul sufletului fiinţei sale, e un izvor nesecat de
comori spirituale. Învăţătura cărţii Domnului Ionuţ Caragea este una care ne
îndeamnă spre onestitate şi corectitudine cu noi înşine şi lumea din jur, ne
îndeamnă să zidim scut de credinţă Patriei, să ne întărim existenţa prin
fapte bune şi demne, prin dăruire. La urma urmei, ceea ce dăruim este ceea
ce primim!