- Traian Gărduş: Lacrima
interioară – Elegii
- Cronică de
Adrian Erbiceanu
Lumea din jurul nostru este într-o continuă efervescenţă,
într-o continuă evoluţie. Odată cu ea, concepţia noastră despre artă, în
general, şi despre poezie, în special, încearcă să se acomodeze noului.
Conştiinţa lirică, afectată de transformările radicale, se poate adapta,
remodelându-se, sau poate continua să privească lumea prin prisma
percepţiilor anterioare, ca rod al unei experiențe îndelung acumulate.
Traian Gărduş preferă să rămână pe această din urmă linie, să recheme
trecutul ca martor şi să ne încânte cu ludicul elegiilor sale.
Pentru cei care îl cunosc, „Lacrima interioară” poate să apară ca ceva
complet neobişnuit. Epigramist, fabulist şi parodist cunoscut, etalarea,
pe neaşteptate, o unei poezii cu vibraţii multiple, combinată cu
subtilităţi sarcastice, surprinde: „Mereu am sentimentul foarte straniu,
/ Că am un chiriaş trăsnit în trup, / De fapt, stăpân pe inimă şi craniu
– / Şi-mi vine greu de EL ca să mă rup…” (Îngerul negru)
Autor al volumelor „Poemele Afroditei – 101 rondeluri de amor”
şi „Caleidoscop Epigramatic” (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 1996 şi,
respectiv, 2000), Traian Gărduş face să pară ca şi cum noua sa carte ar
fi scrisă de cu totul o altă mână.
Într-o postfaţă la unul dintre volumele sale anterioare, prof. dr.
Tatiana Vişescu scrie: „Bijuterii de gând şi de inimă, poeziile domnului
Traian Gărduş reinvestesc lumea, pe noi înşine cu inefabil şi arome, cu
vibraţie de aripă de libelulă ce nu-şi întrerupe zborul în nefiinţă, la
crepuscul, limpezindu-se din catifeaua nopţii ca nişte nostalgice şi
perpetue sclipiri smaraldice de aştri neîngenunchiaţi de vreme”. Cu „Lacrima
interioară”, autorul vine să întregească peisajul: „Mă pierd ades în
vremuri de demult, / Cu hanuri vechi, chebab din gras batal, / Şi-un
cântec lin, antonpannesc, ascult, / În ora plânsă-n clopot de aramă; /
Plutesc pe aştri – timpul sideral – / Şi mai presus, mi-e dor de tine,
MAMĂ!” (“Sonet patriarhal”).
Clasic, prin formaţie, poetul încearcă, dezinvolt, să unească
cultura trecutului –- cu tendinţele ei spre echilibru şi simetrie – cu
cerinţele divergente ale timpurilor moderne. Adept al formelor fixe,
specii literare care cer eforturi considerabile, el izbuteşte să creeze
un spectacol uman, generând emoţii estetice de calitate, ca o
contrapondere la superficialitatea poeziei promovate cu atâta asiduitate
astăzi.
Trecerea de la rondel la sonet – considerând rolul educaţiei
în formarea şi afirmarea poetului – s-a făcut cu uşurinţă. Ambianţa
culturală a jucat un rol aparte. Cunoscut de celebrităţi literare ale
anilor ’60-70 şi apreciat pentru fibra sa ironică, nu ne miră faptul că
unele dintre elegiile sale sunt dedicate şi acestora. Nume ca Gheorghe
Pituţ, Florin Pucă, Mircea Micu, Anghel Dumbrăveanu, George Ţărnea,
Grigore Vieru, Tudor George-Ahoe, Victor Felea sunt numai câteva dintre
cele pe care le menţionăm.
Ce poate fi mai ilustrativ decât acest fragment?: „Oh, casa-aceea
albă, de-acum joasă,/ Aşteaptă-acolo Mama cu mult dor, / Cu pâine caldă
şi cu Vin pe masă… / Mai iese pân’ afară, în pridvor, / Rugându-se
îndelungate ore: / - Adu-mi-l, Doamne,-acasă, pe Grigore!” („Toamna
peste Prut, lui Grigore Vieru”).
Plecând de la un mediu cultural bine determinat, înclinat să deconspire
ecourile parnasiene care îl domină, dedicaţiile sale se extind către
obârşie: Homer, Ovidiu, Shakespeare, Byron, Goga, Blaga, Pillat, Bacovia,
Mateiu I. Caragiale. Cultura extensivă, interferenţa, de-a lungul anilor,
cu reprezentanţi recunoscuţi ai culturii noastre, au acţionat ca un
autentic catalizator în formarea concepţiei sale despre poezie. El simte
nevoia de a se destăinui: „Trecură şir de ani, nu stau să-i număr, /
Când am deprins bucoavna de mătasă, / A sfintei Cărţi, umblând cu
traista pe-umăr, / Şcolar bătrân, pe-alei cu teii teferi, / Plutind
etern în lumea Ta aleasă, / Cu îngeri blonzi, madone şi luceferi.”
(„Hyperion domnind, lui Eminescu”).
Sonetele, lung elaborate, au naturaleţe şi, curios pentru un asemenea
tip de poezie, au prospeţime. În cazul nostru, formaţia sa ca epigramist,
în loc să constituie o piedică, îl avantajează. Poezia sa, catapultată
de capacitatea de a mânui cuvintele, se detaşează cu uşurinţă de
anacronism. Cu reminiscenţe, parcă, minulesciene, pana sa cade ironic: „Şi
viscol negru-mi plânge la fereşti; / Tu cum o duci şi oare cum trăieşti,
/ Străvechea mea iubire din Piteşti?” („Ovidiană”)
Ca un joc dintre realitate şi ficţiune, autorul evocă fapte
autentice, dându-le cu umor o tentă epigramatică: „Ah, sucul viei cât e
de spumat! / De-aceea rog pe medicul curant / Să ierte cum că nu-i
respect dieta, / Dar toamna-aceasta vrerea ne destramă, / Şi-i mai
trădez, din când în când, reţeta, / Cândva, prescrisă tot aici…la cramă!”
(„Sonet autumnal”)
Personajul liric se identifică cu autorul. Tendinţele lui
hedoniste sunt vizibile in ciuda încercărilor de disimulare. Convulsiile
sunt excluse. Totul curge armonic, sugestiv, suculent, ca o poveste
spusă în şoapte, seara, lângă gura sobei. Actul poetic îşi urmează,
trasat de o mână sigură, drumul ascendent. Textele capătă, din loc în
loc, aspectul unei incantaţii, a unor fulguraţii de natură divină: „ Vin
îngerii în straie de azur, / Ningând peste o dulce Bucovină, / E un fior
în toate, primprejur; / Oh, maică Preacurată, vin să jur / Că simt
Mirifica Lumină-lină / Străluminând homerica retină.” („Sonet arhetipal,
lui Valeriu Anania-Bartolomeu”)
Lexicul, în pofida utilizării cu predilecţie a unor nuanţe
arhaice, dă un aer aparte, de autenticitate, elegiilor. La urma-urmei,
autorul nu este un protestatar; noţiunea de „cronicar” i s-ar potrivi
mai bine.
Mircea Bârsilă, în finalul cuvântului introductiv al
volumului, sintetizează: „Perspectiva elegiacă şi, respectiv, plăcuta
patină a tematicii nu sunt lipsite de o autentică febrilitate lirică şi
nici de necesara doză de modernitate ce constă, între altele, în alianţa
dintre rostirea cu vibraţii arhaizante şi aluzii livreşti sau cele „puţin
ironice”, „puţin fanteziste”, „puţin rebele” şi, pe de altă parte, în
reînnoirea unor ecouri (uitate) ale poeziei neoclasice şi chiar ale
celei (uşor) decadente (…)”
Dar, aşa cum afirmă poetul: „Visez avid cuvântul albăstriu, / coborâtor
din paginile sfinte, / Magia sa o recunosc, o ştiu, / Cum ştiu că-n lume
toate-s trecătoare; / (Pălesc regate, ram de laur moare) – / Un adevăr
nicicând nu se dezminte: / Etern e doar un templu de cuvinte.”
Marele Will, maestrul renascentist al sonetului, s-ar fi
simţit în apele lui citind poemele volumului de faţă.
Tonul cu adevărat elegiac, cu atingeri umoristice, se regăseşte cu
uşurinţă în poemul „Plecare, regăsire”: „Şi-atuncea, când departe am să
fiu / De freamătul deşertăciunii vieţii, / Ne-om regăsi, cândva, într-un
târziu, / Peregrinând prin codrii, cu poeţii, / Şi iar ne vom topi într-un
sărut,/ Şi Tu şi Eu, ca amfore de lut.”
Adrian Erbiceanu